What do you think?
Rate this book
Greața * Cuvintele
Roman definitoriu pentru existentialismul filosofic transpus in literatura, scris sub forma unui jurnal gasit intamplator de un editor si publicat in 1938, Greata ne relateaza o perioada din viata tanarului Antoine Roquentin petrecuta in imaginarul port francez Bouville, considerat de critici a fi Le Havre, unde Sartre a predat filosofie la liceu inainte de izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial. Acolo, dupa o indelungata calatorie in Indochina, Roquentin se retrage pentru a finaliza biografia unui anume marchiz de Rollebon, aristocrat implicat in politica in epoca Revolutiei franceze. Roquentin incepe sa scrie acest jurnal pentru a intelege mai bine starea de anxietate si greata care-l acapareaza uneori, intinzandu-se si cucerind totul in jurul sau, inclusiv lucrurile in care obisnuia sa gaseasca in trecut liniste ori placere. Cuvintele este lucrarea autobiografica prin care Jean-Paul Sartre renunta in mod declarat la literatura, in 1964, acelasi an in care refuza Premiul Nobel, considerand ca aceasta este un surogat burghez al unei implicari reale in viata; Cuvintele a avut un succes imediat si rasunator. JEAN-PAUL SARTRE (1905-1980) este unul dintre cei mai importanti romancieri si filosofi ai secolului trecut, gandirea sa influentand puternic generatiile urmatoare. Promotor al existentialismului si sustinator al marxismului, Sartre castiga in anul 1964 Premiul Nobel pentru Literatura, premiu pe care, de altfel, il refuza, dupa cum a refuzat in 1945 si Legiunea de Onoare. Printre cele mai cunoscute opere ale sale se numara Greata, Zidul, Fiinta si neantul.
512 pages, Hardcover
First published November 1, 1997
14 people are currently reading
124 people want to read
About the author
Jean-Paul Sartre
1,094 books12.9k followersJean-Paul Charles Aymard Sartre was a French philosopher, playwright, novelist, screenwriter, political activist, biographer, and literary critic, considered a leading figure in 20th-century French philosophy and Marxism. Sartre was one of the key figures in the philosophy of existentialism (and phenomenology). His work has influenced sociology, critical theory, post-colonial theory, and literary studies. He was awarded the 1964 Nobel Prize in Literature despite attempting to refuse it, saying that he always declined official honors and that "a writer should not allow himself to be turned into an institution."
Sartre held an open relationship with prominent feminist and fellow existentialist philosopher Simone de Beauvoir. Together, Sartre and de Beauvoir challenged the cultural and social assumptions and expectations of their upbringings, which they considered bourgeois, in both lifestyles and thought. The conflict between oppressive, spiritually destructive conformity (mauvaise foi, literally, 'bad faith') and an "authentic" way of "being" became the dominant theme of Sartre's early work, a theme embodied in his principal philosophical work Being and Nothingness (L'Être et le Néant, 1943). Sartre's introduction to his philosophy is his work Existentialism Is a Humanism (L'existentialisme est un humanisme, 1946), originally presented as a lecture.
Sartre held an open relationship with prominent feminist and fellow existentialist philosopher Simone de Beauvoir. Together, Sartre and de Beauvoir challenged the cultural and social assumptions and expectations of their upbringings, which they considered bourgeois, in both lifestyles and thought. The conflict between oppressive, spiritually destructive conformity (mauvaise foi, literally, 'bad faith') and an "authentic" way of "being" became the dominant theme of Sartre's early work, a theme embodied in his principal philosophical work Being and Nothingness (L'Être et le Néant, 1943). Sartre's introduction to his philosophy is his work Existentialism Is a Humanism (L'existentialisme est un humanisme, 1946), originally presented as a lecture.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 6 of 6 reviews
September 27, 2020
CUVINTELE
Acest roman, scris de un Sartre matur, prezinta in maniera autobiografica copilaria scriitorului filozof. Cele doua activitati care i-au marcat copilaria sunt descrise in doua capitole diferite - cititul (Flaubert, cartile de capa si spada ale lui Michel Zevaco, Cervantes, Michael Strogoff al lui Jules Verne) si scrisul (cu fantasmele copilului de 10 ani care se imagineaza pe rand un scriitor de succes, un scriitor cu succes postmortem, un scriitor cazat la ultimul etaj al unei case unde scrie nonstop, un scriitor batran care comanda melancolic un tap de bere la braseria din colt). Descrierea lor il implica deseori pe bunicul Charles, despre care aflam ca a avut o influenta puternica asupra psihicului lui Sartre.
Copilaria este descrisa de multe ori foarte hazliu (pufnit in ras in metrou hazliu). Sartre face o psihanaliza nemaipomenita a copilariei, fara menajamente. Copilul este centrul universului (si asa se si simte daca i-o spun toti), copilul este cel mai frumos, cel mai destept, toti se bucura cand il vad. Asa ca isi da seama de arma pe care o detine si o foloseste de multe ori. Nu asa facem multi dintre noi la acea varsta, cand cei din jurul nostru incep sa ne cladeasca ESENTA, care se va adauga ulterior EXISTENTEI noastre?
Charles lupta impotriva nelinistii prin extaz. Admira in mine opera admirabila a pamantului, pentru a se convinge ca totul este minunat, chiar si sfarsitul nostru jalnic.
In lupta intre generatii, batranii si copiii fac cauza comuna: primii sunt oracole pe care ceilalti le descifreaza.
adaug: si ca Binele fara Rau, ca viata mea intre 1905 si 1914. Si daca nu te poti defini decat prin opozitie, eu eram nedefinitul in carne si oase; daca dragostea si ura nu sunt decat aversul si reversul unei monede, eu nu iubeam nimic si pe nimeni. Era drept: nu poti cere cuiva sa urasca si sa placa in acelasi timp. Si nici sa placa si sa iubeasca.
Platonician prin natura mea, mergeam de la cunoastere spre obiectul ei; gaseam ca ideea este mai reala decat lucrul, pentru ca ea mi se infatisa prima si mi se infatisa ca un lucru. Prin carti am cunoscut universul
Imi gasisem religia: nimic nu mi se parea mai important decat o carte.
Respirand, digerand, defecand cu nepasare, traiam mereu pentru ca incepusem sa traiesc.
Din lipsa de dusmani vizibili, burghezia gasea o adevarata placere in a se speria de propria-i umbra; isi schimba plictiseala cu o neliniste dirijata.
Si finalul cartii:
Cultura nu salveaza nimic si pe nimeni, ea nu justifica nimic. Dar este un produs al omului: se proiecteaza in ea, se recunoaste in ea; numai aceasta oglinda critica ii reflecta imaginea. De altfel cladirea aceasta veche si ruinata, impostura mea, este si caracterul meu: scapi de o nevroza, nu te vindeci de tine insuti. Uzate, sterse, umilite, inghesuite, trecute sub tacere, toate trasaturile copilului au ramas aceleasi la omul de cincizeci de ani
O analiza lucida a copilariei, merita citita.
GREATA
Antoine Roquentin, un mare aventurier, isi stabileste cartierul general in Bouville vrand sa scrie o carte despre domnul de Rollebon. In Bouville il cunoaste pe Autodidact, umanistul socialist, isi petrece timpul urmarind realitatea desfasurandu-se in fata ochilor sai. Se gandeste la Anny, cu care a avut in trecut o relatie de dragoste.
Traind singur in acel orasel de provincie, Roquetin mediteaza asupra multor teme esentiale, gen singuratea fiintei, ireversibilitatea timpului. Istoria, tema preferata de fenomenologi si existentialisti, apare in aceasta carte sub doua forme: istoria universala - domnul de Rollebon si incercarea de a-l readuce la viata prin intermediul unei scrieri biografice; apoi istoria personala, amintirile (relatia cu Anny)
Mai intai am pierdut amintirea ochilor ei, apoi cea a trupului ei prelung. Am retinut, cat de mult am putut, surasul ei, dar pe urma, acum trei ani, l-am pierdut si pe el .
Teza principala: un om exista atata timp cat il ai in fata ochilor, cand e o "aparenta". Cand nu il ai, nu exista. Sau poate exista, dar nu poti fi sigur de acest lucru. Despre domnul de Rollebon stim sigur ca nu mai traieste: Anny poate da, poate ba. Un episod interesant care exemplifica aceasta idee este atunci cand Antoine se afla in cafenea si se gandeste ca poate patronul zace mort in dormitorul de deasupra cafenelei. Cumva patronul este pisica lui Schrödinger.
Cand traiesti singur, nu mai stii ce inseamna sa povestesti: verosimilul dispare o data cu prietenii. [...]Dar eu ramaneam prea aproape de oameni, la suprafata singuratatii, hotarat sa ma refugiez in mijlocul lor in caz de alarma; in fond, pana acum, nu am fost decat un amator.
E imaginea chipului meu. Deseori, in zilele astea pustii, stau sa-l privesc. Nu pricep nimic din aceasta fata. Ale altora au un sens. A mea nu. Nici nu pot afirma daca e frumoasa sau urata. Cred ca-i urata, fiindca asa mi s-a spus. Dar nu ma supara. Chiar ma mira ca i se pot atribui calitati de felul acesta, ca si cum ai putea numi frumos sau urat un bulgare de pamant sau un bloc de piatra.
Cand traiesti nu se intampla nimic. Decorurile se schimba, oamenii intra si ies, asta e tot. Nu sunt niciodata inceputuri. Zilele se adauga zilelor fara nici un rost, e o insumare interminabila si monotona. [...]Dar cand iti povestesti viata, totul se schimba [...] pentru ca evenimentul cel mai banal sa devina aventura, trebuie si e suficient sa-l povestesti.
sentimentul aventurii ar fi doar acela al ireversibilitatii timpului. Dar pentru ce nu-l avem totdeauna. Oare timpul nu e intotdeauna ireversibil?
Trecutul:
Unde voi pastra trecutul meu? Nu poti pune trecutul in buzunar; trebuie sa ai o casa pentru el. N-am decat trupul meu; un om singur, numai cu trupul lui, nu poate retine amintirile; acestea trec prin el. N-ar trebui sa ma plang. N-am vrut decat sa fiu liber.
As putea scrie aici o gramada de pasaje pe care le-am subliniat in carte, dar ma voi opri. Este una dintre cartile pe care o recomand cu mare caldura. Cititi cateva pagini dimineata in drum spre serviciu si va veti simti mai bine. De ce? Pentru ca veti vedea ca Sartre va raspunde exact la gandurile alea pe care le aveti des dar va e atat de frica de ele incat le dositi bine undeva in fundul mintii.
Ideea aceasta de trecere era tot o inventie a oamenilor.
N-aveau pofta sa existe, numai ca nu se puteau impiedica sa o faca [...] existenta e un plin de care omul nu poate fugi.
neantul nu era decat o idee in capul meu [...]neantul nu fusese inaintea existentei, era o existenta ca oricare alta, aparuta dupa multe altele.
IMI supravietuiesc
Acum voi face precum Anny, imi voi supravietui. Sa mananc, sa dorm. Sa dorm, sa mananc. Sa exist incet, bland, ca arborii, ca un ochi de apa statuta, ca bancheta rosie din tramvai.
Avea nasul infipt in fata ca un cutit intr-un mar. Sub nas, o gaura mica si obscena se stramba dispretuitor.
Tot ce a ramas real in mine e existenta care se simte existand.
Iata intelesul existentei: constiinta faptului ca e de prisos.
niciodata un existent nu poate justifica existenta unui alt existent. Greseala mea a fost ca am vrut sa-l inviez pe domnul de Rollebon.
Asta cu de prisos este foarte interesanta. Cu vreo 30 de pagini mai intainte aflam mai multe:
Eram o seama de existenti jenati, stingheriti de noi insine, n-aveam nici cel mai mic motiv sa fim acolo, nici unii nici ceilalti, fiecare existent confuz, vag nelinistit, se simtea de prisos in raport cu ceilalti. De prisos: era singurul raport pe care il puteam stabili intre copaci, grilaj, pietris.
Sub penita mea se naste acum cuvantul Absurd
A exista, inseamna pur si simplu, a fi acolo; existentii apar, se lasa intalniti, dar nu pot fi niciodata dedusi
Inca un aspect interesant: omul a carui constiinta isi constientizeaza constiinta care se constientizeaza pe ea insasi m-a dus cu gandul (sic!) la I Am a Strange Loop - Douglas R. Hofstadter. Ambele de citit, musai.
Acest roman, scris de un Sartre matur, prezinta in maniera autobiografica copilaria scriitorului filozof. Cele doua activitati care i-au marcat copilaria sunt descrise in doua capitole diferite - cititul (Flaubert, cartile de capa si spada ale lui Michel Zevaco, Cervantes, Michael Strogoff al lui Jules Verne) si scrisul (cu fantasmele copilului de 10 ani care se imagineaza pe rand un scriitor de succes, un scriitor cu succes postmortem, un scriitor cazat la ultimul etaj al unei case unde scrie nonstop, un scriitor batran care comanda melancolic un tap de bere la braseria din colt). Descrierea lor il implica deseori pe bunicul Charles, despre care aflam ca a avut o influenta puternica asupra psihicului lui Sartre.
Copilaria este descrisa de multe ori foarte hazliu (pufnit in ras in metrou hazliu). Sartre face o psihanaliza nemaipomenita a copilariei, fara menajamente. Copilul este centrul universului (si asa se si simte daca i-o spun toti), copilul este cel mai frumos, cel mai destept, toti se bucura cand il vad. Asa ca isi da seama de arma pe care o detine si o foloseste de multe ori. Nu asa facem multi dintre noi la acea varsta, cand cei din jurul nostru incep sa ne cladeasca ESENTA, care se va adauga ulterior EXISTENTEI noastre?
Charles lupta impotriva nelinistii prin extaz. Admira in mine opera admirabila a pamantului, pentru a se convinge ca totul este minunat, chiar si sfarsitul nostru jalnic.
In lupta intre generatii, batranii si copiii fac cauza comuna: primii sunt oracole pe care ceilalti le descifreaza.
adaug: si ca Binele fara Rau, ca viata mea intre 1905 si 1914. Si daca nu te poti defini decat prin opozitie, eu eram nedefinitul in carne si oase; daca dragostea si ura nu sunt decat aversul si reversul unei monede, eu nu iubeam nimic si pe nimeni. Era drept: nu poti cere cuiva sa urasca si sa placa in acelasi timp. Si nici sa placa si sa iubeasca.
Platonician prin natura mea, mergeam de la cunoastere spre obiectul ei; gaseam ca ideea este mai reala decat lucrul, pentru ca ea mi se infatisa prima si mi se infatisa ca un lucru. Prin carti am cunoscut universul
Imi gasisem religia: nimic nu mi se parea mai important decat o carte.
Respirand, digerand, defecand cu nepasare, traiam mereu pentru ca incepusem sa traiesc.
Din lipsa de dusmani vizibili, burghezia gasea o adevarata placere in a se speria de propria-i umbra; isi schimba plictiseala cu o neliniste dirijata.
Si finalul cartii:
Cultura nu salveaza nimic si pe nimeni, ea nu justifica nimic. Dar este un produs al omului: se proiecteaza in ea, se recunoaste in ea; numai aceasta oglinda critica ii reflecta imaginea. De altfel cladirea aceasta veche si ruinata, impostura mea, este si caracterul meu: scapi de o nevroza, nu te vindeci de tine insuti. Uzate, sterse, umilite, inghesuite, trecute sub tacere, toate trasaturile copilului au ramas aceleasi la omul de cincizeci de ani
O analiza lucida a copilariei, merita citita.
GREATA
Antoine Roquentin, un mare aventurier, isi stabileste cartierul general in Bouville vrand sa scrie o carte despre domnul de Rollebon. In Bouville il cunoaste pe Autodidact, umanistul socialist, isi petrece timpul urmarind realitatea desfasurandu-se in fata ochilor sai. Se gandeste la Anny, cu care a avut in trecut o relatie de dragoste.
Traind singur in acel orasel de provincie, Roquetin mediteaza asupra multor teme esentiale, gen singuratea fiintei, ireversibilitatea timpului. Istoria, tema preferata de fenomenologi si existentialisti, apare in aceasta carte sub doua forme: istoria universala - domnul de Rollebon si incercarea de a-l readuce la viata prin intermediul unei scrieri biografice; apoi istoria personala, amintirile (relatia cu Anny)
Mai intai am pierdut amintirea ochilor ei, apoi cea a trupului ei prelung. Am retinut, cat de mult am putut, surasul ei, dar pe urma, acum trei ani, l-am pierdut si pe el .
Teza principala: un om exista atata timp cat il ai in fata ochilor, cand e o "aparenta". Cand nu il ai, nu exista. Sau poate exista, dar nu poti fi sigur de acest lucru. Despre domnul de Rollebon stim sigur ca nu mai traieste: Anny poate da, poate ba. Un episod interesant care exemplifica aceasta idee este atunci cand Antoine se afla in cafenea si se gandeste ca poate patronul zace mort in dormitorul de deasupra cafenelei. Cumva patronul este pisica lui Schrödinger.
Cand traiesti singur, nu mai stii ce inseamna sa povestesti: verosimilul dispare o data cu prietenii. [...]Dar eu ramaneam prea aproape de oameni, la suprafata singuratatii, hotarat sa ma refugiez in mijlocul lor in caz de alarma; in fond, pana acum, nu am fost decat un amator.
E imaginea chipului meu. Deseori, in zilele astea pustii, stau sa-l privesc. Nu pricep nimic din aceasta fata. Ale altora au un sens. A mea nu. Nici nu pot afirma daca e frumoasa sau urata. Cred ca-i urata, fiindca asa mi s-a spus. Dar nu ma supara. Chiar ma mira ca i se pot atribui calitati de felul acesta, ca si cum ai putea numi frumos sau urat un bulgare de pamant sau un bloc de piatra.
Cand traiesti nu se intampla nimic. Decorurile se schimba, oamenii intra si ies, asta e tot. Nu sunt niciodata inceputuri. Zilele se adauga zilelor fara nici un rost, e o insumare interminabila si monotona. [...]Dar cand iti povestesti viata, totul se schimba [...] pentru ca evenimentul cel mai banal sa devina aventura, trebuie si e suficient sa-l povestesti.
sentimentul aventurii ar fi doar acela al ireversibilitatii timpului. Dar pentru ce nu-l avem totdeauna. Oare timpul nu e intotdeauna ireversibil?
Trecutul:
Unde voi pastra trecutul meu? Nu poti pune trecutul in buzunar; trebuie sa ai o casa pentru el. N-am decat trupul meu; un om singur, numai cu trupul lui, nu poate retine amintirile; acestea trec prin el. N-ar trebui sa ma plang. N-am vrut decat sa fiu liber.
As putea scrie aici o gramada de pasaje pe care le-am subliniat in carte, dar ma voi opri. Este una dintre cartile pe care o recomand cu mare caldura. Cititi cateva pagini dimineata in drum spre serviciu si va veti simti mai bine. De ce? Pentru ca veti vedea ca Sartre va raspunde exact la gandurile alea pe care le aveti des dar va e atat de frica de ele incat le dositi bine undeva in fundul mintii.
Ideea aceasta de trecere era tot o inventie a oamenilor.
N-aveau pofta sa existe, numai ca nu se puteau impiedica sa o faca [...] existenta e un plin de care omul nu poate fugi.
neantul nu era decat o idee in capul meu [...]neantul nu fusese inaintea existentei, era o existenta ca oricare alta, aparuta dupa multe altele.
IMI supravietuiesc
Acum voi face precum Anny, imi voi supravietui. Sa mananc, sa dorm. Sa dorm, sa mananc. Sa exist incet, bland, ca arborii, ca un ochi de apa statuta, ca bancheta rosie din tramvai.
Avea nasul infipt in fata ca un cutit intr-un mar. Sub nas, o gaura mica si obscena se stramba dispretuitor.
Tot ce a ramas real in mine e existenta care se simte existand.
Iata intelesul existentei: constiinta faptului ca e de prisos.
niciodata un existent nu poate justifica existenta unui alt existent. Greseala mea a fost ca am vrut sa-l inviez pe domnul de Rollebon.
Asta cu de prisos este foarte interesanta. Cu vreo 30 de pagini mai intainte aflam mai multe:
Eram o seama de existenti jenati, stingheriti de noi insine, n-aveam nici cel mai mic motiv sa fim acolo, nici unii nici ceilalti, fiecare existent confuz, vag nelinistit, se simtea de prisos in raport cu ceilalti. De prisos: era singurul raport pe care il puteam stabili intre copaci, grilaj, pietris.
Sub penita mea se naste acum cuvantul Absurd
A exista, inseamna pur si simplu, a fi acolo; existentii apar, se lasa intalniti, dar nu pot fi niciodata dedusi
Inca un aspect interesant: omul a carui constiinta isi constientizeaza constiinta care se constientizeaza pe ea insasi m-a dus cu gandul (sic!) la I Am a Strange Loop - Douglas R. Hofstadter. Ambele de citit, musai.
August 17, 2015
"[...] oamenii stau în casă [...] citesc, privesc cerul pe fereastra [...] trăiesc printre lucruri moştenite, printre cadouri şi fiecare mobilă e o amintire. Au dulapuri pline cu sticle, cu haine vechi şi jurnale; au păstrat tot. Trecutul e un lux de proprietar.
Unde voi păstra trecutul meu? Nu poţi pune trecutul în buzunar; trebuie să ai o casă pt. el. N-am decît trupul meu; un om singur, numai cu trupul lui, nu poate reţine amintirile; acestea trec prin el. N-ar trebui să mă plîng. N-am vrut decît să fiu liber.
"
Unde voi păstra trecutul meu? Nu poţi pune trecutul în buzunar; trebuie să ai o casă pt. el. N-am decît trupul meu; un om singur, numai cu trupul lui, nu poate reţine amintirile; acestea trec prin el. N-ar trebui să mă plîng. N-am vrut decît să fiu liber.
"
October 19, 2021
Asta se cheamă, dacă-mi amintesc bine, ireversibilitatea timpului. Sentimentul aventurii ar fi doar acela al ireversibilității timpului. Dar pentru ce nu-l avem totdeauna? Oare timpul nu e întotdeauna ireversibil? Sunt momente când ai impresia că poți face ce vrei, să mergi înainte sau să te întorci, că asta n-are importanță; și apoi altele când s-ar părea că ochiurile plasei s-au strâns și, în acest caz, n-ai voie să ratezi, fiindcă n-o poți lua iarăși de la capăt.
Mi s-a tăiat răsuflarea. Niciodată, până în ultimele zile, nu bănuisem ce va să zică „a exista“. Eram ca ceilalți, ca toți aceia care se plimbă pe malul mării în haine de primăvară. Spuneam, ca și ei, „Marea e verde; punctul acela alb, acolo, sus, e un pescăruș“, dar nu simțeam că existau, că pescărușul era un „pescăruş-existent"; de obicei existenţa se ascunde. E aici , în jurul nostru, în noi, e noi înșine, nu poți spune două cuvinte fără să vorbești de ea, și până la urmă nu poți s-o atingi. Când îmi închipuiam că mă gândesc la ea, se vede că nu mă gândeam la nimic, aveam capul golit sau poate aveam în cap un singur cuvânt, cuvântul „a fi“. Sau poate mă gândeam... cum să spun? Mă gândeam la apartenenţă, îmi spuneam că marea aparține clasei de obiecte verzi sau că verdele făcea parte din calitățile mării. Chiar când priveam lucrurile, eram la o sută de leghe de gândul că ele există: îmi apăreau ca un decor. Le luam în mâini, îmi serveau drept unelte, le prevedeam rezistența. Dar totul se petrecea la suprafață. Dacă aş fi fost întrebat ce este existența, aş fi răspuns de bună-credinţă, că nu e nimic, o simplă formă goală care se adaugă lucrurilor din exterior, fără să schimbe nimic din natura lor. Și apoi, iată: deodată am văzut, era limpede ca lumina zilei: existența mi s-a dezvăluit. Își pierduse înfățișarea inofensivă de categorie abstractă: era însăși substanța lucrurilor, rădăcina aceea era modelată din existență. Sau mai curând rădăcina, grilajul grădinii, banca, gazonul rar al peluzei, toate dispăruseră; diversitatea lucrurilor, individualitatea lor nu era decât aparență, lustru. Lustrul se topise, rămăseseră mase monstruoase și moi, în dezordine, goale, de o înspăimântătoare și obscenă goliciune.
Când te gândești că sunt imbecili care-şi găsesc consolarea în artele frumoase. Ca mătuşă-mea Bigeois: „Preludiile lui Chopin mi-au fost de mare ajutor la moartea bietului tău unchi“. Și sălile de concert sunt înțesate de umiliți, de nedreptățiți care, cu ochii închiși, încearcă să-și transforme fețele palide în antene receptoare. Își închipuie că sunetele captate se scurg în ei, dulci și hrănitoare, și că suferinţele lor devin muzică, la fel ca acelea ale tânărului Werther; își închipuie că frumuseţea îi compătimește. Imbecilii!
Mi s-a tăiat răsuflarea. Niciodată, până în ultimele zile, nu bănuisem ce va să zică „a exista“. Eram ca ceilalți, ca toți aceia care se plimbă pe malul mării în haine de primăvară. Spuneam, ca și ei, „Marea e verde; punctul acela alb, acolo, sus, e un pescăruș“, dar nu simțeam că existau, că pescărușul era un „pescăruş-existent"; de obicei existenţa se ascunde. E aici , în jurul nostru, în noi, e noi înșine, nu poți spune două cuvinte fără să vorbești de ea, și până la urmă nu poți s-o atingi. Când îmi închipuiam că mă gândesc la ea, se vede că nu mă gândeam la nimic, aveam capul golit sau poate aveam în cap un singur cuvânt, cuvântul „a fi“. Sau poate mă gândeam... cum să spun? Mă gândeam la apartenenţă, îmi spuneam că marea aparține clasei de obiecte verzi sau că verdele făcea parte din calitățile mării. Chiar când priveam lucrurile, eram la o sută de leghe de gândul că ele există: îmi apăreau ca un decor. Le luam în mâini, îmi serveau drept unelte, le prevedeam rezistența. Dar totul se petrecea la suprafață. Dacă aş fi fost întrebat ce este existența, aş fi răspuns de bună-credinţă, că nu e nimic, o simplă formă goală care se adaugă lucrurilor din exterior, fără să schimbe nimic din natura lor. Și apoi, iată: deodată am văzut, era limpede ca lumina zilei: existența mi s-a dezvăluit. Își pierduse înfățișarea inofensivă de categorie abstractă: era însăși substanța lucrurilor, rădăcina aceea era modelată din existență. Sau mai curând rădăcina, grilajul grădinii, banca, gazonul rar al peluzei, toate dispăruseră; diversitatea lucrurilor, individualitatea lor nu era decât aparență, lustru. Lustrul se topise, rămăseseră mase monstruoase și moi, în dezordine, goale, de o înspăimântătoare și obscenă goliciune.
Când te gândești că sunt imbecili care-şi găsesc consolarea în artele frumoase. Ca mătuşă-mea Bigeois: „Preludiile lui Chopin mi-au fost de mare ajutor la moartea bietului tău unchi“. Și sălile de concert sunt înțesate de umiliți, de nedreptățiți care, cu ochii închiși, încearcă să-și transforme fețele palide în antene receptoare. Își închipuie că sunetele captate se scurg în ei, dulci și hrănitoare, și că suferinţele lor devin muzică, la fel ca acelea ale tânărului Werther; își închipuie că frumuseţea îi compătimește. Imbecilii!
August 27, 2025
“ intreprinderea nebuneasca de a scrie ca sa mi se ierte existenta vedeam bine ca avea, in ciuda laudarosenilor si a minciunilor, o oarecare realitate…
…Intimplarea ma facuse om, generozitatea ma va face carte “
…Intimplarea ma facuse om, generozitatea ma va face carte “
Displaying 1 - 6 of 6 reviews