Nicolae Labiş s-a născut în satul Mălini din judeţul Suceava la 2 decembrie 1935. După absolvirea şcolii primare din satul natal, a urmat studiile liceale la Fălticeni şi la Iaşi. Compunea poezii şi poveşti încă din copilărie, iar debutul publicistic are loc la nici 15 ani, în ziarul „Zori Noi“ din Suceava (1950). Urmează publicarea unor poezii în revista „Viaţa Românească“ (1951). După absolvirea cursurilor Şcolii de Literatură „M. Eminescu“ din Bucureşti (1952-1954), devine redactor la „Contemporanul“, apoi la „Gazeta literară“. În 1954 frecventează timp de un semestru Facultatea de Filologie din Bucureşti.
Cred că am început să am o mică obsesie pentru Labiș, deoarece urmează să mai citesc niște poezii de-ale lui. Nu-mi pasă, sincer, dacă va fi de scurtă durată și e posibil să nu mai iau contact cu textele lui până muult după ce am citit volumul care primește acest review. Până la urmă, tot voi rămâne cu ceva în cap, și așa e. Vă las cu poezia "Noi, nu":
O parte din noi ne-am învins Greșeala, minciuna și groaza, Dar e drum, mai e drum necuprins Până-n zarea ce-și leagănă oaza. Generații secate se sting, Tinerii râd către stelele reci. Cine-și va pierde credința-n izbândă Pe-aceste mereu mișcătoare poteci?
Cine din noi va muri Înainte ca trupu-i să moară? Cine-o să-și lepede inima-n colb Insuportabil de mare povară? Ca un vânt rău, ori ca o insultă Întrebarea prin rânduri trecu. Ascultă, ascultă, ascultă! Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!