What do you think?
Rate this book
Jurnalul unei fete greu de mulţumit
Această ediţie integrală, ilustrată cu fotografii inedite, restituie publicului cu fidelitate, în integralitatea lor, cele 28 de caiete cu însemnările lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 şi sunt însoţite de un aparat critic ce lămureşte neclarităţile şi întregeşte deopotrivă imaginea unei lumi apuse şi traiectoria unui destin meteoric.
Jurnalul unei fete greu de mulţumit, o carte rară, de felul celor – puţine – care definesc o epocă şi marchează generaţii de cititori, apare pentru prima oară în ediţie integrală, ilustrată cu fotografii inedite. Restituim publicului cu fidelitate, în integralitatea lor, cele douăzeci şi opt de caiete cu însemnările lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 şi sunt însoţite de un aparat critic ce lămureşte neclarităţile şi întregeşte deopotrivă imaginea unei lumi apuse şi traiec-toria unui destin meteoric. Asemenea Jurnalului lui Mihail Sebastian, singurul comparabil ca importanţă, Jurnalul lui Jeni Acterian stă mărturie pentru o întreagă generaţie: pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Cella Delavrancea, Emil Botta, Nae Ionescu şi mulţi alţii autoarea i-a cunoscut îndeaproape şi-i descrie totdeauna lucid şi inteligent. Sub semnul aceleiaşi intransigente lucidităţi, ce nu exclude autoironia, stau lecturile nesfârşite, viaţa artistică la care participă cu frenezie, evenimentele istorice sau personale, şi chiar dragostea şi moartea – prezentă obsesiv şi premonitoriu.
Îmi zâmbeam adineauri în oglindă, gândindu-mă că praful şi pulberea se va alege din toată complicaţia asta care sunt şi care se cheamă om. Eu, ăsta, cu obsesia neantului şi a morţii, eu, ăsta, sentimental şi aiurit, eu, ăsta, care-mi izbesc fruntea de întrebări, care sunt în stare să-mi pierd zile întregi enervându-mă în jurul unui Sănduc sau privind-o pe Loi cum îmi dă în cărţi; eu, ăsta, care fac prăjituri şi citesc Leibniz, mă zbengui o zi întreagă cu bicicleta şi-mi număr melancoliile. Eu, ăsta, amestec de superficialitate şi adâncime, egal de pasionată şi de blazată în superficialitate, ca şi în adâncime. Eu… privesc (tot pasionat şi blazat) cum se cască Neantul, şi praful şi pulberea se va alege de mine. Şi singura întrebare pe care nu mi-o pun este de ce acord atâta importanţă acestui lucru. E şi asta o limită.
Jurnalul unei fete greu de mulţumit, o carte rară, de felul celor – puţine – care definesc o epocă şi marchează generaţii de cititori, apare pentru prima oară în ediţie integrală, ilustrată cu fotografii inedite. Restituim publicului cu fidelitate, în integralitatea lor, cele douăzeci şi opt de caiete cu însemnările lui Jeni Acterian. Ele cuprind perioada 1929–1953 şi sunt însoţite de un aparat critic ce lămureşte neclarităţile şi întregeşte deopotrivă imaginea unei lumi apuse şi traiec-toria unui destin meteoric. Asemenea Jurnalului lui Mihail Sebastian, singurul comparabil ca importanţă, Jurnalul lui Jeni Acterian stă mărturie pentru o întreagă generaţie: pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Marieta Sadova, Alice Botez, Alexandru Dragomir, Cella Delavrancea, Emil Botta, Nae Ionescu şi mulţi alţii autoarea i-a cunoscut îndeaproape şi-i descrie totdeauna lucid şi inteligent. Sub semnul aceleiaşi intransigente lucidităţi, ce nu exclude autoironia, stau lecturile nesfârşite, viaţa artistică la care participă cu frenezie, evenimentele istorice sau personale, şi chiar dragostea şi moartea – prezentă obsesiv şi premonitoriu.
Îmi zâmbeam adineauri în oglindă, gândindu-mă că praful şi pulberea se va alege din toată complicaţia asta care sunt şi care se cheamă om. Eu, ăsta, cu obsesia neantului şi a morţii, eu, ăsta, sentimental şi aiurit, eu, ăsta, care-mi izbesc fruntea de întrebări, care sunt în stare să-mi pierd zile întregi enervându-mă în jurul unui Sănduc sau privind-o pe Loi cum îmi dă în cărţi; eu, ăsta, care fac prăjituri şi citesc Leibniz, mă zbengui o zi întreagă cu bicicleta şi-mi număr melancoliile. Eu, ăsta, amestec de superficialitate şi adâncime, egal de pasionată şi de blazată în superficialitate, ca şi în adâncime. Eu… privesc (tot pasionat şi blazat) cum se cască Neantul, şi praful şi pulberea se va alege de mine. Şi singura întrebare pe care nu mi-o pun este de ce acord atâta importanţă acestui lucru. E şi asta o limită.
728 pages, Hardcover
First published January 1, 1991
173 people are currently reading
1932 people want to read
About the author
Jeni Acterian
2 books27 followersEugenia Maria Acterian, known as Jeni Arnotă in the theatre world, was a Romanian theatre director of Armenian descent and the author of a journal of over 1000 pages, that was published postumely. She was the sister of writers Arșavir Acterian and Haig Acterian.
She graduated Phylosophy in 1940, being one of the favorite students of Nae Ionescu.
She graduated Phylosophy in 1940, being one of the favorite students of Nae Ionescu.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 55 reviews
September 10, 2008
De ce-ar trebui citit jurnalul lui Jeni Acterian
NU pentru ca i-a cunoscut personal pe Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran sau altii. Nici pentru ca a studiat filozofia cu Nae Ionescu si era cit pe ce sa obtina un doctorat la Paris daca nu incepea razboiul. Sint detalii prea comerciale ca sa merite a fi luate in seama, desi recunosc ca pot fi atractive. Si mie mi-au ramas in urechi cind am auzit prima recomandare, a lui Dan C. Mihailescu, la tv.
Eu zic asa: cititi oameni buni jurnalul lui J.A.pentru ca merita. Pentru ca fata asta a scris atit de clar si de obiectiv, cum rar mi-a fost dat sa citesc. Cine se asteapta la chestii romantate interbelice, asteapta degeaba. Jeni e uluitor de lucida si transanta in tot ceea ce observa / traieste / scrie. Unul din motivele pentru care-mi place mie sa citesc jurnale e ca poti observa evolutia autorului pe parcursul anilor. Si la ea lucrul asta se vede foarte bine, pentru ca acopera nu numai 15 ani de viata [1932-1947:], dar si 3 perioade majore: adolescenta, tineretea [studentia:] si maturitatea [prima parte a ei:].
Adolescenta e incarcata de lecturi. Cititor avid, in genul lui Eliade, cu sute de pagini pe zi [dar cu comentarii foarte pertinente si uneori acide, chiar la adresa marilor nume:] si examene pentru care invata doar cu citeva zile inainte. Lipsurile materiale o determina sa fie scolita acasa, n-are prieteni, doar cunostinte si prieteni ai fratilor mai mari.
Studentia e din nou incarcata de lecturi, de data asta filozofice, e nevoita sa renunte la matematica tot din lipsa de bani, [de ce era atit de scumpa fac. de mate?:] insa e si o perioada mondena, cu teatre si cinema, cu vacante la Balcic, cure de slabire si citiva prieteni.
Ceea ce urmeaza studentiei si am numit prima maturitate e de fapt perioada razboiului si imediat dupa. Inainte chiar de inceperea lui a fost nevoita sa munceasca intr-un birou, lucru care o va frustra foarte tare si e nevoita sa renunte la preocuparile filozofice. Trece prin razboi exilata la Dobra, pierde un frate si ambii parinti, si are in sfirsit o viata amoroasa pe la 30 de ani, viata incarcata de deceptii, pe care le depaseste mai mult sau mai putin printr-o mai noua pasiune pentru regia de teatru, profesie careia i se dedica pentru tot restul vietii, adica inca 12 ani.
Jurnalul se opreste in 1947, cu o Jeni pasionata de tradus & regizat teatru. A murit la 42 de ani, in urma unui cancer. Ciudat cum toata viata, din adolescenta inca, a urmarit-o obsesia bolii si a mortii.
NU pentru ca i-a cunoscut personal pe Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran sau altii. Nici pentru ca a studiat filozofia cu Nae Ionescu si era cit pe ce sa obtina un doctorat la Paris daca nu incepea razboiul. Sint detalii prea comerciale ca sa merite a fi luate in seama, desi recunosc ca pot fi atractive. Si mie mi-au ramas in urechi cind am auzit prima recomandare, a lui Dan C. Mihailescu, la tv.
Eu zic asa: cititi oameni buni jurnalul lui J.A.pentru ca merita. Pentru ca fata asta a scris atit de clar si de obiectiv, cum rar mi-a fost dat sa citesc. Cine se asteapta la chestii romantate interbelice, asteapta degeaba. Jeni e uluitor de lucida si transanta in tot ceea ce observa / traieste / scrie. Unul din motivele pentru care-mi place mie sa citesc jurnale e ca poti observa evolutia autorului pe parcursul anilor. Si la ea lucrul asta se vede foarte bine, pentru ca acopera nu numai 15 ani de viata [1932-1947:], dar si 3 perioade majore: adolescenta, tineretea [studentia:] si maturitatea [prima parte a ei:].
Adolescenta e incarcata de lecturi. Cititor avid, in genul lui Eliade, cu sute de pagini pe zi [dar cu comentarii foarte pertinente si uneori acide, chiar la adresa marilor nume:] si examene pentru care invata doar cu citeva zile inainte. Lipsurile materiale o determina sa fie scolita acasa, n-are prieteni, doar cunostinte si prieteni ai fratilor mai mari.
Studentia e din nou incarcata de lecturi, de data asta filozofice, e nevoita sa renunte la matematica tot din lipsa de bani, [de ce era atit de scumpa fac. de mate?:] insa e si o perioada mondena, cu teatre si cinema, cu vacante la Balcic, cure de slabire si citiva prieteni.
Ceea ce urmeaza studentiei si am numit prima maturitate e de fapt perioada razboiului si imediat dupa. Inainte chiar de inceperea lui a fost nevoita sa munceasca intr-un birou, lucru care o va frustra foarte tare si e nevoita sa renunte la preocuparile filozofice. Trece prin razboi exilata la Dobra, pierde un frate si ambii parinti, si are in sfirsit o viata amoroasa pe la 30 de ani, viata incarcata de deceptii, pe care le depaseste mai mult sau mai putin printr-o mai noua pasiune pentru regia de teatru, profesie careia i se dedica pentru tot restul vietii, adica inca 12 ani.
Jurnalul se opreste in 1947, cu o Jeni pasionata de tradus & regizat teatru. A murit la 42 de ani, in urma unui cancer. Ciudat cum toata viata, din adolescenta inca, a urmarit-o obsesia bolii si a mortii.
May 11, 2017
Mă enervează groaznic supraaprecierea și aclamarea nebună pe care o primesc unele cărți din motive care nu au nimic de-a face cu conținutul lor. Nu pot și nu vreau să spun nimic de rău de jurnalul lui Jeni Acterian exact din cauză că este un jurnal intim și pentru că ea scrie clar că nu l-ar vrea publicat și că l-ar arde dacă ar avea puterea s-o facă. Nu pot și nu vreau să spun nimic rău de jurnalul ei ținând cont că nu a fost alegerea ei să fie publicat și nu l-a ars pentru a preveni publicarea din același motiv pentru care nici eu nu îmi pot arde jurnalul deși sunt conștientă că e incredibil de stupid și fără valoare: cause I'm too self involved și pentru că mă gândesc că poate, prin absurd, va avea valoare sentimentală pentru cineva cândva, exact așa cum jurnalul lui Jeni a avut valoare sentimentală pentru fratele ei, Arșavir, singurul din familie care i-a supraviețuit.
Îmi voi îndrepta așadar criticile și veninul rezultate din nemulțumirea profundă de a fi fost păcălită să citesc acest jurnal către cei care l-au publicat, prefațat și lăudat în cronici. Valoarea istorică a acestui jurnal este aproape nulă, dar este ridicată în slăvi. Cronicile laudă descrierea vieții bucureștene din perioada respectivă și repetă la nesfârșit faptul că Jeni cunoștea personal multe dintre viitoarele personalități culturale românești, dar de fapt ea nu spune nimic important sau interesant despre acești oameni.
Una peste alta, mă șochează admirația pe care a stârnit-o jurnalul acestei femei în lumea literară. Era o femeie ca oricare alta, complicată, deprimată, obsedată de corpul ei, cu întrebări despre identitatea ei și cu îndoieli religioase. În afară de asta era o femeie inteligentă. Ce e așa fascinant în asta? Existau chiar contemporane cu ea alte zeci de femei asemănătoare, iar astăzi nu mai zic câte femei se zbat cu aceleași semne de întrebare, la fel de inteligente și lucide. Așa că nu pot decât să mă simt jignită că un întreg grup de oameni ale căror păreri contează în cultura românească (sau nu? recunosc că sunt confuză la capitolul ăsta...) se entuziasmează pentru că au găsit jurnalul unei femei inteligente și sincere față de ea însăși...
Îmi voi îndrepta așadar criticile și veninul rezultate din nemulțumirea profundă de a fi fost păcălită să citesc acest jurnal către cei care l-au publicat, prefațat și lăudat în cronici. Valoarea istorică a acestui jurnal este aproape nulă, dar este ridicată în slăvi. Cronicile laudă descrierea vieții bucureștene din perioada respectivă și repetă la nesfârșit faptul că Jeni cunoștea personal multe dintre viitoarele personalități culturale românești, dar de fapt ea nu spune nimic important sau interesant despre acești oameni.
Una peste alta, mă șochează admirația pe care a stârnit-o jurnalul acestei femei în lumea literară. Era o femeie ca oricare alta, complicată, deprimată, obsedată de corpul ei, cu întrebări despre identitatea ei și cu îndoieli religioase. În afară de asta era o femeie inteligentă. Ce e așa fascinant în asta? Existau chiar contemporane cu ea alte zeci de femei asemănătoare, iar astăzi nu mai zic câte femei se zbat cu aceleași semne de întrebare, la fel de inteligente și lucide. Așa că nu pot decât să mă simt jignită că un întreg grup de oameni ale căror păreri contează în cultura românească (sau nu? recunosc că sunt confuză la capitolul ăsta...) se entuziasmează pentru că au găsit jurnalul unei femei inteligente și sincere față de ea însăși...
Read
August 16, 2015Nu pot da "stelute" unui jurnal atat de intim, citit impotriva vointei autoarei lui. Nu pot evalua felul in care un alt om, hiper-lucid si inteligent, vede viata. Pot sa ma identific in unele trairi ale acestui om - si o fac -si pot sa dezaprob felul in care se raporteaza la anumite evenimente - si o fac.
Ce mi-a placut cel mai mult la aceasta fata greu de multumit a fost increderea fara limite in propria judecata. E fascinant sa vezi atat de multa tarie de caracter, mai ales in adolescenta. Ce nu mi-a placut: lipsa totala de apetit pentru politica (in sens mare) intr-o epoca ce iti dadea prilejul sa iti pui atat de multe intrebari. E adevarat, nu cred ca mi-ar fi placut nici raspunsurile (daca ma gandesc la dragostea pentru Nae Ionescu si, dupa 1946, la disponibilitatea - fara macar o nota asupra posibilelor indoieli - de a monta "piese de stanga").
Poate scenele care imi lipsesc - cele care sa dea nota de realitatile epocii - e normal sa lipseasca. Daca scrii cu certitudinea ca nu va citi nimeni altcineva, probabil ca nu simti nevoia sa (te) justifici.
Ce mi-a placut cel mai mult la aceasta fata greu de multumit a fost increderea fara limite in propria judecata. E fascinant sa vezi atat de multa tarie de caracter, mai ales in adolescenta. Ce nu mi-a placut: lipsa totala de apetit pentru politica (in sens mare) intr-o epoca ce iti dadea prilejul sa iti pui atat de multe intrebari. E adevarat, nu cred ca mi-ar fi placut nici raspunsurile (daca ma gandesc la dragostea pentru Nae Ionescu si, dupa 1946, la disponibilitatea - fara macar o nota asupra posibilelor indoieli - de a monta "piese de stanga").
Poate scenele care imi lipsesc - cele care sa dea nota de realitatile epocii - e normal sa lipseasca. Daca scrii cu certitudinea ca nu va citi nimeni altcineva, probabil ca nu simti nevoia sa (te) justifici.
December 16, 2019
Ce femeie grozavă! De la 16 ani de când încep observațiile de jurnal, roasă de obsesia morții, plictis şi Urâtul lui Baudelaire. Începusem să citesc Jurnalul pentru că apar în el toți cei din generația Eliade, Cioran, Noica, Eugen Ionescu, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, dar am realizat rapid că mai mult decât opiniile ei despre aceste valori ale României şi contactul ei de zi de zi cu aceştia, sunt interesat de ea, de felul ei dramatic de a fi. E vulgar spus cã e varianta feminină a lui Cioran (nu el a inventat gândul morții), ea e ea însăşi, şi o iubesc. Spre finalul jurnalului, explodează pasiunea din ea, după atâta neant și așteptare a "unui om", are în sfârșit, la 29 de ani, prima ei relație de iubire cu nimeni altul decât Alexandru Dragomir. De ce nu poate iubi? "Nu pot iubi un bărbat pentru că fiecare are o anumită doză de vulgaritate. Şi urăsc vulgaritatea". Pe el, însă, îl va iubi. Legătura lor, observațiile ei cu privire la ce-au trăit, sunt demne de roman. Mi-a adus aminte de Adolphe - Benjamin Constant. Un document cultural extraordinar. Dacă ești o fire melancolică și cu obsesia morții, dacă îți place Cioran - te vei îndrăgosti de Jeni Acterian, așa cum am făcut-o și eu. O carte pentru obsedați şi pentru marii melancolici.
O să fac de altfel cum clip pe YouTube despre ea, pentru că am cules o grămadă de pasaje din carte și vreau să le împărtășesc și cu ceilalți.
"Mi-e greu, din ce în ce mai greu… Cu toate ca am facut tot ce îmi umple zilele în ultimul timp. Am vazut oameni, am citit… Am încercat sa ma ascund mie însami cum am putut. Adineauri, în timp ce citeam din Pedagogie ca sa continui pacaleala chiar când sunt singura, mi-au tâsnit cald doua lacrimi. Când mi-am dat seama ca nu mai vad literele sa citesc, m-am trezit si am azvârlit cartea. Negru de tristă. Nu merge. Comedia asta nu se poate juca la infinit. Îmi tasneste disperarea cum mi-au tâsnit lacrimile în mijlocul unei pagini de Pedagogie. Înteleg din viata atât cât întelegeam din ce citeam adineaori. Inutil ma muncesc sa continui si eu, ca orice om. Fac un pas, doi, trei si la al patrulea cad. Nu mai merge."
O să fac de altfel cum clip pe YouTube despre ea, pentru că am cules o grămadă de pasaje din carte și vreau să le împărtășesc și cu ceilalți.
"Mi-e greu, din ce în ce mai greu… Cu toate ca am facut tot ce îmi umple zilele în ultimul timp. Am vazut oameni, am citit… Am încercat sa ma ascund mie însami cum am putut. Adineauri, în timp ce citeam din Pedagogie ca sa continui pacaleala chiar când sunt singura, mi-au tâsnit cald doua lacrimi. Când mi-am dat seama ca nu mai vad literele sa citesc, m-am trezit si am azvârlit cartea. Negru de tristă. Nu merge. Comedia asta nu se poate juca la infinit. Îmi tasneste disperarea cum mi-au tâsnit lacrimile în mijlocul unei pagini de Pedagogie. Înteleg din viata atât cât întelegeam din ce citeam adineaori. Inutil ma muncesc sa continui si eu, ca orice om. Fac un pas, doi, trei si la al patrulea cad. Nu mai merge."
July 3, 2018
Este jurnalul intim un roman, fie el şi autoscopic ? Altfel spus, face el parte oare, fie şi marginal, din sfera literaturii beletristice? Neîndoielnic că definiția acesteia s-a lărgit şi (inevitabil) şi-a estompat criteriile pînă-ntr-atît încît granița dintre ficțiune şi realitate se pune din nou în discuție, nu ca imitație platoniană sau model aristotelic ci ca o confuzie voită de planuri. Din acest punct de vedere, jurnalul este un model exemplar de "raw literature", mai ales în situația în care autorului său nici nu i-a trecut prin cap să-l publice vreodată. Si aici se iveşte o altă problemă, de ordin moral de această dată – avem oare dreptul să dăm buzna neinvitați în intimitatea cuiva, oricît de interesantă ar fi această intimitate?
Lăsînd considerațiile etice de-o parte, apare o altă întrebare, aceea a importanței documentare a unei astfel de opere : citim un jurnal ca să aruncăm o privire în culisele istoriei şi/sau în culisele gîndirii autorului? Altfel spus, este jurnalul un soi de meta-literatură sau de meta-istorie sau o combinație între cele două? Nu ştiu dacă o fi existînd un răspuns satisfăcător la această întrebare généralement parlant, dar e sigur că jurnalul lui Jeni Acterian e departe de a ne oferi unul. Asta pe de o parte pentru că, dacă perioada de timp nu ar fi specificată, cu greu ți-ai putea da seama că rîndurile sînt scrise într-una dintre cele mai interesante perioade din istoria noastră: autoarea nu comentează mai deloc evenimentele politice şi nici pe cele culturale (cu excepția cîtorva concerte unde apare vag silueta lui Enescu). Mai mult, evocarea marilor personalități româneşti este sporadică, nefocalizată şi expediată în cîteva afirmații bazate mai curînd pe simpatii şi antipatii personale decît pe criterii valorice. Pe Mircea Eliade îl consideră mediocru ("Nu mă entuziasmează deloc acest băiat. Foarte simpatic şi inteligent ca om, dar cărțile sale sînt destul de idioate"), pe P.P. Negulescu lipsit de strălucire ("un om care nu spune nici o prostie, dar care nu rezervă nici o surpriză. Un caz neutru de umanitate"), pe Noica fals ("Îmi este antipatic pentru că simt în el o ipocrizie cum rar am întîlnit la o creatură umană, la acest nivel. N-are nici un grăunte de sinceritate, nici măcar față de el însuşi.")
Pe de altă parte, ce e de scotocit în culisele unui autor a cărui unică operă sînt nişte caiete care nu au fost scrise cu gîndul de a fi vreodată publicate ? E drept că jurnalul e plin de judecăți literare savuroase, fie ele contestabile sau nu. Spicuiesc la întîmplare :
Jurnalul e plin de astfel de notații fulgurante, niciodată aprofundate pentru că la urma urmelor nu e un jurnal de lectură, ci un jurnal al stărilor de spirit, dintre care o constantă este toleranța scăzută la prostie :
Această (in)toleranță creează uneori portrete amuzante ("Alături era un domn cu cap de perfect cretin, care în mod surprinzător desfăşura detaliate cunoştințe despre stele."), iar alteori oferă explicații cinice despre gustul public ("Prostul gust e bizar. Răsre unde nu te astepți. Oamenii nu au criterii literare precise. Confundă o operă inferioară cu una de geniu numai pentru că se emit aforisme umflate şi viceversa, o operă de geniu cu una oarecare numai pentru că are simplicitate.")
Si mă întorc astfel la întrebarea inițială : care sînt criteriile după care judecăm un jurnal? Tous azimuts, desigur : literare, istorice, sociale, biografice, mici piese dintr-un mozaic care, asamblat, sugerează cu discreție o epocă, dar mai ales un om. Un om de o inteligență extraordinară, lucid şi curajos, a cărui personalitate a fost suficient de puternică încît să rămînă în amintirea unui Cioran, a unui Ciulei sau a unui Alexandru Dragomir şi acum, prin jurnalul său şi în amintirea noastră, a muritorilor de rînd.
Justifică această imagine luminoasă adusă în literatura română de excepționalul jurnal încălcarea dorinței autoarei de a-l distruge ? Fratele ei a crezut că da. Mulțumim, Arşavir Acterian, mulțumim.
Lăsînd considerațiile etice de-o parte, apare o altă întrebare, aceea a importanței documentare a unei astfel de opere : citim un jurnal ca să aruncăm o privire în culisele istoriei şi/sau în culisele gîndirii autorului? Altfel spus, este jurnalul un soi de meta-literatură sau de meta-istorie sau o combinație între cele două? Nu ştiu dacă o fi existînd un răspuns satisfăcător la această întrebare généralement parlant, dar e sigur că jurnalul lui Jeni Acterian e departe de a ne oferi unul. Asta pe de o parte pentru că, dacă perioada de timp nu ar fi specificată, cu greu ți-ai putea da seama că rîndurile sînt scrise într-una dintre cele mai interesante perioade din istoria noastră: autoarea nu comentează mai deloc evenimentele politice şi nici pe cele culturale (cu excepția cîtorva concerte unde apare vag silueta lui Enescu). Mai mult, evocarea marilor personalități româneşti este sporadică, nefocalizată şi expediată în cîteva afirmații bazate mai curînd pe simpatii şi antipatii personale decît pe criterii valorice. Pe Mircea Eliade îl consideră mediocru ("Nu mă entuziasmează deloc acest băiat. Foarte simpatic şi inteligent ca om, dar cărțile sale sînt destul de idioate"), pe P.P. Negulescu lipsit de strălucire ("un om care nu spune nici o prostie, dar care nu rezervă nici o surpriză. Un caz neutru de umanitate"), pe Noica fals ("Îmi este antipatic pentru că simt în el o ipocrizie cum rar am întîlnit la o creatură umană, la acest nivel. N-are nici un grăunte de sinceritate, nici măcar față de el însuşi.")
Pe de altă parte, ce e de scotocit în culisele unui autor a cărui unică operă sînt nişte caiete care nu au fost scrise cu gîndul de a fi vreodată publicate ? E drept că jurnalul e plin de judecăți literare savuroase, fie ele contestabile sau nu. Spicuiesc la întîmplare :
Am citit Femei de Mihail Sebastian. Sentimentalism mandolinar.
Am început Lumina ce se stinge, de Mircea Eliade. Mai bun decît celelalte aşa-zise romane ale lui, dar nimic faimos, bineînțeles.
Tresărirea aceea pe care o ai neîncetat în fata unui Nae Ionescu sau Emil Cioran…
Jurnalul e plin de astfel de notații fulgurante, niciodată aprofundate pentru că la urma urmelor nu e un jurnal de lectură, ci un jurnal al stărilor de spirit, dintre care o constantă este toleranța scăzută la prostie :
Cea mai sinistră speță de oameni, sfertodocții, cei cu cultură nerumegată şi neasimilată.
Această (in)toleranță creează uneori portrete amuzante ("Alături era un domn cu cap de perfect cretin, care în mod surprinzător desfăşura detaliate cunoştințe despre stele."), iar alteori oferă explicații cinice despre gustul public ("Prostul gust e bizar. Răsre unde nu te astepți. Oamenii nu au criterii literare precise. Confundă o operă inferioară cu una de geniu numai pentru că se emit aforisme umflate şi viceversa, o operă de geniu cu una oarecare numai pentru că are simplicitate.")
Si mă întorc astfel la întrebarea inițială : care sînt criteriile după care judecăm un jurnal? Tous azimuts, desigur : literare, istorice, sociale, biografice, mici piese dintr-un mozaic care, asamblat, sugerează cu discreție o epocă, dar mai ales un om. Un om de o inteligență extraordinară, lucid şi curajos, a cărui personalitate a fost suficient de puternică încît să rămînă în amintirea unui Cioran, a unui Ciulei sau a unui Alexandru Dragomir şi acum, prin jurnalul său şi în amintirea noastră, a muritorilor de rînd.
Justifică această imagine luminoasă adusă în literatura română de excepționalul jurnal încălcarea dorinței autoarei de a-l distruge ? Fratele ei a crezut că da. Mulțumim, Arşavir Acterian, mulțumim.
February 6, 2021
Jeni Acterian era, într-adevăr, o fată greu de mulțumit în perioda în care a trăit. Dar ar fi fost la fel oricând. Inteligentă, lucidă, sinceră și o adevărată prietenă, Jeni nu se putea împăca, în primul rând, cu nedreapta condiție de muritor. Și apoi cu lipsa de curtenie în dragoste. O existență tristă și mult prea scurtă.
E regretabil că Jeni Acterian nu a oferit mai multe detalii despre anii frământați pe care i-a traversat și despre drama fratelui său, Haig Acterian, complet detașată fiind de zona politicului.
E regretabil că Jeni Acterian nu a oferit mai multe detalii despre anii frământați pe care i-a traversat și despre drama fratelui său, Haig Acterian, complet detașată fiind de zona politicului.
February 24, 2015
Iti trebuie nervi sa termini cartea asta. Am lalait-o o luna, tot cateva pagini pe zi, altfel abandonam. Mi-a placut si nu prea.
Inceputul e crunt, lamentari si plictiseli foarte plictisitoare, de fapt. Prin 1938 (si apoi, 1940) tine jurnalul acela cu rapoarte detaliate despre ce i se intampla (aproape exclusiv exterior) zilnic si mi-a adus aminte cat de obositori si neinteresanti sunt oamenii care tin sa-ti spuna totul. Avea dreptate Jeni*. In fine, n-am de ce sa comentez la forma. Banuiesc ca despre celelalte insemnari, in care se analizeaza "profund" se spune ca indica o fata lucida, remarcabila, desteapta etc .etc.. Mda. Mie una mi s-a parut ca incearca sa si se defineasca (?) fara niciun succes. Adica se invartea in jurul cozii.
Spre sfarsit devine mai accesibila Jeni, cu inutila si incredibila ei aventura amoroasa care ne arata si latura ei frivolo-umana.
Nu mi-a fost antipatica, in ciuda carcotelilor, uneori am inteles-o, uneori nu, de cele mai multe ori e simpatica sau ma rog, suportabila fiindca, desi se declara intelectuala, rafinata, superioara aproape tuturor in propriul jurnal si desi e aroganta, orgolioasa, calculat de cruda sau calda cu ceilalti ("animal social"), aflandu-i spaimele si (cateva din) ascunzisurile interioare nu poti sa nu devii cumva intim cu ea. Fiindca se vede ca se deschide cu adevarat, nu pozeaza. Cel putin (parca) dupa cateva sute de pagini, cand se declara sigura ca nu i se vor gasi caietele (haha).
In fine, nu am nimic ce merita spus legat de cartea asta asa ca o sa inchei. Un ultim lucru de adaugat e ca am aflat eu ca nu ma atrag jurnalele. Not my thing. Pacat ca nu stiam asta cand mi le-am luat pe ultimele doua. Acum o sa trebuiasca sa le citesc.
*Dar tare-i neinteresant. Cum Dumnezeu nu si-or fi dand seama oamenii ca dramele tale cotidiene nu sunt interesante decat pentru ei insisi [?:] Am cazut si eu in pacatul asta o data. Mi-am turnat drama in urechea lui S. si m-am mirat ca nu l-a interesat. De ce sa-l fi interesat? Acum m-as mira daca l-ar fi interesat.
Platitudinea vietii pe care o duc, platitudinea epocii in mare, platitudinea vietii in general, in toate epocile posibile, imi da un soi de exasperare care devine aproape fizica. In asa fel incat ar trebui sa ma interesez tot atat de putin de Grecia antica precum de vremurile actuale. Totusi exista o diferenta intre faptul trait si ceea ce ramane... Nu fac prostia sa spun ca as fi vrut sa traiesc pe vremea lui Pyrrhon sau Aristotel. Sunt convinsa ca mi-ar fi fost la fel de rau, daca nu mai mult. Distanta anuleaza tot felul de realitati dezagreabile si poetizeaza epocile. Presupun, sunt chiar sigura, ca in aproximativ o mie de ani epoca noastra va parea la fel de seducatoare precum imi pare in prezent, prin aburul asezat de secole, vremea lui Socrate.
(pg.353) A trecut mult mai putin timp ca sa aiba dreptate.
April 25, 2017
La început aveam impresia că va fi o carte în genul 'Femeia de hârtie', care mi-a plăcut enorm de mult, dar pe parcurs a devenit mai mult o obligație să o termin -obsesia mea de a nu lăsa cărțile neterminate-.
Interesante erau percepțiile ei asupra morții, a vieții și a rutinei în care trăia, în rest m-au plictisit zilele cu 'astăzi doar am citit, am mers la cinema, am blah blah.'
Interesante erau percepțiile ei asupra morții, a vieții și a rutinei în care trăia, în rest m-au plictisit zilele cu 'astăzi doar am citit, am mers la cinema, am blah blah.'
July 13, 2021
Jurnalul unui om extrem de lucid şi inteligent, terifiat până in măduva oaselor de moarte. Acest jurnal redă, mai intâi de toate, constanta criza existențială pe care autorea a trăit-o din 1929 pâna în 1953, experiențele sale din perioada interbelică, inclusiv liceul, urmarea Facultății de Filozofie din Bucureşți, cât şi diversele interacțiuni cu scriitori, actori şi artişti cunoscuți ai vremii.
E greu şi cumva inutil să comentezi asupra valorii lirice sau estetice (sau orice altă caracteristică literară) a acestei cărți, din cauza faptului că acestea nu există. Acest jurnal nu a fost menit să fie citit de nimeni altcineva decât autoarea, care chiar lua în considerare arderea jurnalului pentru a evita orice alt potențial cititor. Rămâne doar să ne imaginăm ce ar putea crede Jeni Acterian despre faptul că acesta a fost chiar publicat.
Ceea ce este e clar, este că Jeni Acterian suferea intens, intr-un mod comparabil cu ce găsim in Cioran(cu care, de altfel, a şi corespondat pentru o perioadă). Pentru cineva care nu se regăseşte (cel puțin nu in totalitate) in această suferință de-a dreptul dezumanizantă si debilitantă, cititul jurnalului poate devini monoton si frustrant(recunosc ca nu am citit ultimele 100 de pagini din acest motiv). Cu toate astea, in cele 600 de pagini citite, s-au regăsit multe (dar scurte) fragmente de geniu. Merită citit jurnalul.
E greu şi cumva inutil să comentezi asupra valorii lirice sau estetice (sau orice altă caracteristică literară) a acestei cărți, din cauza faptului că acestea nu există. Acest jurnal nu a fost menit să fie citit de nimeni altcineva decât autoarea, care chiar lua în considerare arderea jurnalului pentru a evita orice alt potențial cititor. Rămâne doar să ne imaginăm ce ar putea crede Jeni Acterian despre faptul că acesta a fost chiar publicat.
Ceea ce este e clar, este că Jeni Acterian suferea intens, intr-un mod comparabil cu ce găsim in Cioran(cu care, de altfel, a şi corespondat pentru o perioadă). Pentru cineva care nu se regăseşte (cel puțin nu in totalitate) in această suferință de-a dreptul dezumanizantă si debilitantă, cititul jurnalului poate devini monoton si frustrant(recunosc ca nu am citit ultimele 100 de pagini din acest motiv). Cu toate astea, in cele 600 de pagini citite, s-au regăsit multe (dar scurte) fragmente de geniu. Merită citit jurnalul.
Read
January 12, 2014Doina Uricariu, editoarea Jurnalului unei fete greu de mulţumit, spune în prefaţă că graţie jurnalului lui Jeni Acterian, pe care l-a citit în manuscris în anii 80, a putut trece prin această perioadă grea, cufundată în „energia şi libertatea lumii interbelice”. Dar câtă libertate să fi fost de fapt în lumea interbelică? În jurnalul lui Jeni Acterian am citit printre rânduri cronica luptei unei tinere femei cu încercările unei lumi croite pe calapoade care nu-i erau deloc pe măsură.
La prima ediţie a Jurnalului…, deşi Arşavir Acterian şi Doina Uricariu propuseseră drept titlu Jurnalul unei fete greu de mulţumit, Gabriel Liiceanu a sugerat înlocuirea cuvântului „fată” cu „fiinţă”, pentru a „proteja lectura unui document de căpătâi al perioadei interbelice de orice interpretări ilicite sau caricaturale.” Există oare ceva în cuvântul „fată” în sine (ca să zic aşa) care să stârnească asemenea interpretări? Sau e vorba despre istoria citirii cuvântului „fată” într-un spaţiu în care fetele n-au avut multă vreme ce căuta într-un titlu de carte „serioasă”? (cronică:
La prima ediţie a Jurnalului…, deşi Arşavir Acterian şi Doina Uricariu propuseseră drept titlu Jurnalul unei fete greu de mulţumit, Gabriel Liiceanu a sugerat înlocuirea cuvântului „fată” cu „fiinţă”, pentru a „proteja lectura unui document de căpătâi al perioadei interbelice de orice interpretări ilicite sau caricaturale.” Există oare ceva în cuvântul „fată” în sine (ca să zic aşa) care să stârnească asemenea interpretări? Sau e vorba despre istoria citirii cuvântului „fată” într-un spaţiu în care fetele n-au avut multă vreme ce căuta într-un titlu de carte „serioasă”? (cronică:
September 20, 2019
Mi-este atat de dor de cartea asta. Asa de tare am empatizat cu Jeni, gandurile ei m-au bantuit si pe mine de multe ori. Nu e minunat sa vezi cum probleme care par unice au fost in mintea altora care au trait in alte vremuri? Vremuri pe care le idealizam- perioada interbelica- o perioada tulbure. Jeni este uimitoare, exprima in cuvinte inexprimabilul, ma bucur ca fratele ei nu a ascultat sfatul de a arde jurnalele. De fiecare data cand mi se face mila de mine- imi amintesc de frazele lui Jeni: " si ce motive ai sa te plangi? Ai facut ce ai vrut, ai vrut scoala, ai facut, ai vrut sa pleci, ai plecat". Cu franchete, umor si critica la adresa ei, povestea ei depaseste granitele generatiei ei. O simt aproape si mi-as fi dorit sa o cunosc.
January 12, 2016
One of the best Romanian journals ever. Only Mihail Sebastian compares to her.
June 12, 2016
De data asta e mai greu să fac o recenzie, așa cum trebuie, pentru că nu am avut în față o carte, ci un jurnal. Autorul nu m-a invitat să cumpăr volumul, nu l-a scris gândindu-se că o să îl citesc. Nu e o carte propriu-zisă, deci, ci povestea vieții lui Jeni, cu și despre ea, scrisă cu intenția de a se amuza și bucura de revelații mai târziu, cum ea însăși a spus.
Nu mă pot plânge, deci, că nu s-a raportat la realitatea vremii ori că nu a scris despre contextul social-istoric, nici de faptul că nu a făcut o descriere detaliată a lui Botta, Ionesco sau Cioran. Sunt prieteni și cunoștințe despre care a scris pentru ea, fix cum a avut chef. Vreau numai să subliniez faptul că nu poate fi condamnata pentru eventualele mele nemulțumiri cu privire la părți ce lipsesc în aparență. Jurnalul este o scriere subiectivă și femeia asta inteligentă - nu o poate acuza nimeni, nici măcar de pseudointelectualism - a pus pe foaie ce a simțit.
Acum o să îmi îndrept atenția spre părțile care îmi plac. Cartea, în sine, nu e o revelație, nu o să descoperi neapărat lucruri noi ori care să te schimbe în mod fundamental (nu că ar trebui să lași asta pe seama cărților ori să le pretinzi un rol atât de important). Ceea ce îmi place mult e felul în care Jeni, punându-și gândurile pe foaie, reușește să surprindă curat, simplu, într-un mod neintenționat avangardist, trăirile omului, în general, și pe ale omului interbelic și postbelic, în mod particular. Aerul de București obosit, revoltat, în ruină ori încercând să se construiască, generația de intelectuali tineri, preocupările, discuțiile, cercurile, subiectele de interes, felul în care e privită arta și, mai ales, opinia clară cu privire la valoarea calitativă a numeroase opere, concert. Uite-mă făcând recenzie expertului în domeniu. Nu pot să nu mă gandesc la asta.
Cât despre Jeni, nu știu în ce măsură îmi place de ea. E clar că are niște trăsături în care mă regăsesc. O admir și invidiez în același timp pentru cunoștințele și determinarea ei, în ciuda faptului că se plânge de lene cronică. A învățat mult și bine singură. E LUCIDĂ, așa cum îi place ei să se definească. E o femeie inteligentă, puternică, hotarâtă și independentă, puțin lașă, care se teme să își trăiască viața. Moartea, de care se teme constant și despre care vrea să vorbească - deși, de cele mai multe ori, sfârșește cu introspecții uimitor de bine formulate - îi stă în cale și nu o lasă să se bucure de lucruri întotdeauna. Chiar și rarele ei momente de fericire supremă, așa cum le mai numește uneori, sunt tulburate de apropierea continuă a morții. Tocmai asta o face savuroasă, interesantă, atrăgătoare, ușor misterioasă. Jeni e, în ciuda tuturor teoriilor, filosofiei, cărților citite, filmelor văzute și cercurilor frecventate, copilăroasă. A durat ceva până să ajung la concluzia asta, dar odată revelată această latură, am placut-o mai mult, am empatizat cu ea și am fost dormică să o înțeleg. Ce îmi place probabil cel mai mult, pe langă imprevizibilitatea ei, pe care nu o scoate prea des din sertar, e felul în care scrie. Chiar și în momente mai puțin importante, te acaparează, te fascinează, te face să citești încă o pagină, chiar dacă nu mai ai chef. Apoi sunt părțile în care pur și simplu regreți ca Jeni nu a scris cărți niciodată, pentru că, deși nu îți spune nimic nou, pune pe foie mai bine ca oricine trăiri și frământări universale, într-un mod sincer și logic, ca pentru ea. Poate că aici ajută și faptul că cele aproximativ 500 de pagini de jurmal nu sunt nimic altceva decât introspecție și dorință de cunoaștere aprofundată a sinelui.
Eu aș recomanda cartea. Nu e deloc o pierdere de timp și poate deveni sursă de idei pentru vizionări de filme, citit de cărți și tratate, vorbit și înțeles anumite aspecte sociale și culturale. Nu vreau să închei sec, dar nu sunt multe de spus tocmai datorită caracterului subiectiv al operei, pe care fiecare dintre noi o percepe în modul propriu și o apreciaza în funție de setul de criterii deja construit. Pe scurt, nu există părți rele și le-am cam subliniat pe cele bune.
Lectură plăcută!
Nu mă pot plânge, deci, că nu s-a raportat la realitatea vremii ori că nu a scris despre contextul social-istoric, nici de faptul că nu a făcut o descriere detaliată a lui Botta, Ionesco sau Cioran. Sunt prieteni și cunoștințe despre care a scris pentru ea, fix cum a avut chef. Vreau numai să subliniez faptul că nu poate fi condamnata pentru eventualele mele nemulțumiri cu privire la părți ce lipsesc în aparență. Jurnalul este o scriere subiectivă și femeia asta inteligentă - nu o poate acuza nimeni, nici măcar de pseudointelectualism - a pus pe foaie ce a simțit.
Acum o să îmi îndrept atenția spre părțile care îmi plac. Cartea, în sine, nu e o revelație, nu o să descoperi neapărat lucruri noi ori care să te schimbe în mod fundamental (nu că ar trebui să lași asta pe seama cărților ori să le pretinzi un rol atât de important). Ceea ce îmi place mult e felul în care Jeni, punându-și gândurile pe foaie, reușește să surprindă curat, simplu, într-un mod neintenționat avangardist, trăirile omului, în general, și pe ale omului interbelic și postbelic, în mod particular. Aerul de București obosit, revoltat, în ruină ori încercând să se construiască, generația de intelectuali tineri, preocupările, discuțiile, cercurile, subiectele de interes, felul în care e privită arta și, mai ales, opinia clară cu privire la valoarea calitativă a numeroase opere, concert. Uite-mă făcând recenzie expertului în domeniu. Nu pot să nu mă gandesc la asta.
Cât despre Jeni, nu știu în ce măsură îmi place de ea. E clar că are niște trăsături în care mă regăsesc. O admir și invidiez în același timp pentru cunoștințele și determinarea ei, în ciuda faptului că se plânge de lene cronică. A învățat mult și bine singură. E LUCIDĂ, așa cum îi place ei să se definească. E o femeie inteligentă, puternică, hotarâtă și independentă, puțin lașă, care se teme să își trăiască viața. Moartea, de care se teme constant și despre care vrea să vorbească - deși, de cele mai multe ori, sfârșește cu introspecții uimitor de bine formulate - îi stă în cale și nu o lasă să se bucure de lucruri întotdeauna. Chiar și rarele ei momente de fericire supremă, așa cum le mai numește uneori, sunt tulburate de apropierea continuă a morții. Tocmai asta o face savuroasă, interesantă, atrăgătoare, ușor misterioasă. Jeni e, în ciuda tuturor teoriilor, filosofiei, cărților citite, filmelor văzute și cercurilor frecventate, copilăroasă. A durat ceva până să ajung la concluzia asta, dar odată revelată această latură, am placut-o mai mult, am empatizat cu ea și am fost dormică să o înțeleg. Ce îmi place probabil cel mai mult, pe langă imprevizibilitatea ei, pe care nu o scoate prea des din sertar, e felul în care scrie. Chiar și în momente mai puțin importante, te acaparează, te fascinează, te face să citești încă o pagină, chiar dacă nu mai ai chef. Apoi sunt părțile în care pur și simplu regreți ca Jeni nu a scris cărți niciodată, pentru că, deși nu îți spune nimic nou, pune pe foie mai bine ca oricine trăiri și frământări universale, într-un mod sincer și logic, ca pentru ea. Poate că aici ajută și faptul că cele aproximativ 500 de pagini de jurmal nu sunt nimic altceva decât introspecție și dorință de cunoaștere aprofundată a sinelui.
Eu aș recomanda cartea. Nu e deloc o pierdere de timp și poate deveni sursă de idei pentru vizionări de filme, citit de cărți și tratate, vorbit și înțeles anumite aspecte sociale și culturale. Nu vreau să închei sec, dar nu sunt multe de spus tocmai datorită caracterului subiectiv al operei, pe care fiecare dintre noi o percepe în modul propriu și o apreciaza în funție de setul de criterii deja construit. Pe scurt, nu există părți rele și le-am cam subliniat pe cele bune.
Lectură plăcută!
November 22, 2012
M-am despărțit de Jeni Acterian cu greu, ca de un prieten bun, plecat departe. După cum spunea și A. Paleologu într-un interviu, titlul nu i se potrivește, îi face mai mult un deserviciu.
După o lectură lungă și captivantă, am o deplină admirație pentru tânăra ce-ar putea servi drept model: o ființă avidă de lectură, cunoscătoare a muzicii clasice, a cinematografiei și teatrului, a câtorva limbi străine (învățate autodidact), ce ar fi vrut să ajungă cercetător în logică.
Se știe deja din orice altă recenzie că se cunoștea cu toate persoanele marcante ale perioadei interbelice, însă trebuie subliniată apropierea de cei pe care-i știm azi ca cei mai faimoși trei autori peste hotare — urâtul, dar foarte amuzantul Eugen Ionescu apare adesea la începutul jurnalului, apoi J.A. este foarte apropiată de Mircea Eliade. Gândurile și apropierea spirituală ale lui Cioran, transmise prin corespondență, sunt adevăratele dovezi pentru „luciditatea” ei.
Deși unii membri ai familiei sale s-au aflat într-o relație strânsă cu istoria națională care aproape i-a eliminat din scenă, e de apreciat că J.A. nu are comentarii pe tema efervescentei politici a vremii.
Am învățat de la ea că prietenia este singurul sentiment care aduce omului constante bucurii. Și că dragostea îl poate împiedica de a fi rațional chiar și pe cel mai inteligent și lucid dintre oameni, că e un sentiment încărcat de irațional, imposibil de anulat, menit în final să umple goluri, să îndrepte caractere. Experiența ei în dragoste face ca ultima parte a cărții să fie cu adevărat savuroasă.
Revenind la prietenia ei cu Cioran și la faptul că s-a intenționat să aibă drumuri paralele, ea urmând să fie trimisă la Paris de către același profesor, tind să cred că dacă neșansa, războiul și boala nu s-ar fi abătut în calea ei, ar fi ajuns tot atât de mare ca alte personalități ale vremii.
Nu va fi cartea vieții tale, cum probabil nici alte jurnale sau memorii n-ar putea fi dacă nu-s ale lui Steve Jobs :), dar va fi o carte care te va împlini cumva. Mie, până la publicarea ultimilor doi ani in jurnal, îmi va fi dor de J.A. și de frumusețea tinereților ei.
După o lectură lungă și captivantă, am o deplină admirație pentru tânăra ce-ar putea servi drept model: o ființă avidă de lectură, cunoscătoare a muzicii clasice, a cinematografiei și teatrului, a câtorva limbi străine (învățate autodidact), ce ar fi vrut să ajungă cercetător în logică.
Se știe deja din orice altă recenzie că se cunoștea cu toate persoanele marcante ale perioadei interbelice, însă trebuie subliniată apropierea de cei pe care-i știm azi ca cei mai faimoși trei autori peste hotare — urâtul, dar foarte amuzantul Eugen Ionescu apare adesea la începutul jurnalului, apoi J.A. este foarte apropiată de Mircea Eliade. Gândurile și apropierea spirituală ale lui Cioran, transmise prin corespondență, sunt adevăratele dovezi pentru „luciditatea” ei.
Deși unii membri ai familiei sale s-au aflat într-o relație strânsă cu istoria națională care aproape i-a eliminat din scenă, e de apreciat că J.A. nu are comentarii pe tema efervescentei politici a vremii.
Am învățat de la ea că prietenia este singurul sentiment care aduce omului constante bucurii. Și că dragostea îl poate împiedica de a fi rațional chiar și pe cel mai inteligent și lucid dintre oameni, că e un sentiment încărcat de irațional, imposibil de anulat, menit în final să umple goluri, să îndrepte caractere. Experiența ei în dragoste face ca ultima parte a cărții să fie cu adevărat savuroasă.
Revenind la prietenia ei cu Cioran și la faptul că s-a intenționat să aibă drumuri paralele, ea urmând să fie trimisă la Paris de către același profesor, tind să cred că dacă neșansa, războiul și boala nu s-ar fi abătut în calea ei, ar fi ajuns tot atât de mare ca alte personalități ale vremii.
Nu va fi cartea vieții tale, cum probabil nici alte jurnale sau memorii n-ar putea fi dacă nu-s ale lui Steve Jobs :), dar va fi o carte care te va împlini cumva. Mie, până la publicarea ultimilor doi ani in jurnal, îmi va fi dor de J.A. și de frumusețea tinereților ei.
March 27, 2020
Cartea asta a retrezit în mine o poftă nestăvilită pentru citit și introspecție
Sufăr, sufăr de prea multă luciditate. Îmi vine uneori să plâng. Aș vrea să nu mă pot gândi, să fiu lipsită
de orice fel de gând. Un creier vid ar fi atât de binefăcător. Aș vrea să dorm un somn fără vise sau un vis
din altă lume, cu flori și păsări
July 24, 2014
Sucita fata
March 13, 2017
O recenzie pe care am redactat-o in 2009, cand aveam alte conceptii despre lumi si viata, dar totusi aceleasi placeri :)
Nu e un jurnal al unei fete greu de multumit, e un jurnal destinat focului.
Jurnalul lui Jeni e un rod al excesului de luciditate si al starilor deplorabile de plictis, pe care nu l-ar fi incredintat niciodata unor ochi straini, care oricand ar fi inteles-o gresit, este opera unei fete ce se doreste a fi simpla, chiar obisnuita, renuntand la a scrie o carte care sa nu o reprezinte, din simplul fapt ca fictiunea nu e universul in care sa “se regaseasca”.
Cu toate acestea, Jeni insasi marturiseste ca nu poate fi totalmente sincera in jurnalul acesta initial secret pentru ca, moartea ei, inevitabila si iminenta, risca sa ii lase cele mai ascunse taine prada unor oarecare indivizi, care, stupefiati de gandurile sale ascunse, vor marturisi ca au pierdut nu ”o perla, ci un purcelus”. Mai mult, e o “ciudata fericire” pentru eroina sa aiba “un colt de sine inaccesibil”, o latura menita sa inspire, dar si sa bulverseze.
Jeni incepe insemnarile zilnice la 16 ani, urmând o modă a vremii, însă confesiunea diaristică îşi păstrează tonul adolescentin, până la întreruperea notaţiilor, când are 31 de ani. Neputand sa arda caietele, la mai mult de 30 de ani dupa moarte, creatia este publicata de Arsavir Acterian, fratele sau, care ii considera jurnalul evocator si elocvent.
Teme universal dezbatute precum lectura, moartea, prietenia, iubirea, dobândesc valenţe inedite, tocmai datorită personalitaţii inconfundabile, spiritului incisiv, lucidităţii şi sensibilităţii unei femei cultivate. Jurnalul este impartit dupa modelul anului calendaristic, insemnarile datand din perioada 1932 - 1947, iar evenimentele sunt prezentate in ordine cronologica, influentate de ivirea sarbatorilor si de trecerea in noul an, moment in care mereu incepe un caiet nou.
Intr-adevar, ideea mortii este cea care face din existenta lui Jeni o incertitudine, creandu-i mereu temeri si deziluzii, aceasta ajungand chiar la stadiul in care sa ii asocieze sfarsitului dureroase valente logice. Vazuta astfel, disparitia din toate cele pamantesti i se dovedeste a fi un eveniment fara rezonanta interioara. In plin razboi, se simte depasita de situatia tragica la care este supusa si isi exprima dezolat toate viziunile asupra mortii care o bantuie inca din copilarie: ” Moartea (adica tot ce se vede aici din ea) este o inexprimabila teroare si oroare. Incepand cu descompunerea fizica (mirosul, viermii, hidosenia, scheletul etc) si sfarsind cu toate ipotezele care se fac cu "viata post-mortem (stupida expresie!)”. Imaginea aceasta cutremuratoare este expusa de Jeni intr-un context in care razboiul nu este decat singurul motiv care o opreste de la sinucidere, unica certitudine a extinctiei.
Tensiunea cauzata de ivirea razboiului se intensifica odata cu trecerea timpului. Initial afectata doar de zgomot si de prezenta patrulelor, ajunge in cativa ani la exasperare, “posedata de o ciudata melancolie”.
Se simte adesea cuprinsa de drama momentului, de ideea de a surprinde clipa, dar mereu se vede neputincioasa in fata timpului neingaduitor, sesizand ca incepe sa omoare timpul in loc sa moara. Repeta obsesiv adverbul “niciodata” din aversiunea fata de efemeritate si, bineinteles din atotprezenta teama de moarte: “o zi intr-o eternitate. O zi care se va sfarsi in cateva ore si nu va reveni niciodata. Si nu va reveni niciodata. Intelegeti bine ce inseamna asta :"niciodata"? Am 18 ani, 4 luni si 6 zile. Nu voi mai avea niciodata 18 ani si 128 zile. Niciodata. Niciodata.” Crede ca pieirea este precum visul, o trezire in alta ordine, intr-o lume in care regulile obisnuite sunt absurde si in care conexiunile nu mai au nici un fel de insemnatate.
Viata eroinei, in sine, este presarata, asa cum ea insasi marturiseste, de o plictiseala morbida “Nu esti bun decat sa stai si sa te plictisesti, sa te replictisesti, sa te supraplictisesti, sa te superplictisesti, sa te paraplictisesti si din nou sa te plictisesti. (…)Si tot stand si rumegand plictisul, observi dintr-odata ca e amuzant sa te plictisesti, ca asta amuza sa te plictisesti, ca nu te mai plictisesti plictisindu-te”. Desi se declara total impotriva betiei de cuvinte, iata ca starea de plictis o face sa iasa din propriile norme si sa isi gaseasca sursa de amuzament ironizandu-se pe sine.
Jeni se dovedeste o fata extrem de desteapta, chiar daca indolenta e una din problemele sale majore, careia ii cade prada frecvent (cand e cert ca trebuie sa se mobilizeze pentru ca nu ar mai fi nici o “problema de pus”). Invata rapid, de multe ori in compania unei prietene, reuseste sa treaca foarte bine de toate examenele, dar nu e niciodata multumita cu adevarat de sine; ea nu vede in aceasta o dovada de inteligenta, ci doar o abilitate de moment: “Examen de Latina cu directoarea ca profesoara. Ni se da sa traducem o bucata din Cezar cu permisiunea de a folosi dictionarul. Inutil sa spun ca am facut perfect.”
Mai mult, se autoironizeaza, amuzandu-se pe seama priceperii sale: “In tara orbilor, chiorii sunt regi”.
Chiar daca aceste insignifiante reusite pentru o fata asa preocupata de latura spirituala nu ii aduc satisfactia obisnuita muritorului de rand, este foarte multumita de infrangerea morala cauzata colegelor care au invatat un an intreg pentru o astfel de nota, marturisind ca merita din plin sa le vada “mutrisoara” si amuzandu-se “copios”, “facand pe nevinovata”. Acesta este cel mai bun motiv pentru care este determinata sa invete in continuare, alaturi de faptul ca nu are altceva mai bun de facut in momentul de fata. Muzica ramane “cea mai subtila si dureroasa bucurie” dintre cele accesibile, eroina avand o anume preferinta pentru Beethoven.
Un loc important in jurnal este ocupat de pasiunea neobisnuita pentru literatura, sentiment care depaseste activititatile impuse de ipostaza de femeie culturala a secolului al XX-lea. Citeste nu din obligatie, ci din dorinta avida de animare a universului static care o inconjoara, din setea de viata. Ajunge la capacitatea de a distinge scriitorii intr-o maniera inedita, marturisind ca acestia au “un anumit gen invariabil in stilul lor”(…) subiecte variate, cu totul variate. Dar stilul, chipul de a turna frazele e acelasi (…) fiecare are o muzica a lui.”, o comparatie aparte care ii certifica geniul artistic si loialitatea fata de livresc, in conditiile in care doar un cititor consecvent poate identifica elemente comune intr-un univers atat de vast precum cel literar. Nu este retinuta in a-si marturisi desconsideratia fata de un anume volum ori dimpotriva, simpatia, recunoscand ca modul in care priveste o scriere la un moment dat este pur relativ, cartea parand exceptionala ori blamabila prin contrastul cu lecturile anterioare.
Intr-un jurnal complex precum acesta, este de asteptat sa se regaseasca si momente de cugetare, proprii unei tinere studente a facultatii de filosofie. Presarate mereu cu obsesia mortii, imagini euforice pentru altii, devin reprezentari triste, melancolice chiar, ale unei vieti in delir “in gradina in care e prizonier sufletul meu, nici o floare nu se inalta sa-l sprijine”. Se simte nevrednica sa inteleaga dogma crestina pe care o pretuieste atat de mult in primele pagini ale jurnalului, marturisind cu regret ca “Iisus a vorbit. El a vorbit cum se vorbeste copiilor. Dar chiar si asa el n-a fost inteles. Si nu va fi inteles.” Intocmai comparatia aceasta “a vorbit cum se vorbeste copiilor” lasa de gandit cititorului; in pofida faptului ca omul, prin definitie, este o fiinta rationala, perceperea anumitor aspecte este in astfel de imprejurari mai presus de limitele individului comun.
Ironica si critica, cu simtul ridicolului ce “o apara de multe revolte”, Jeni condamna incapacitatea omului a-si depasi conditia, de a fi o instanta mai mult decat materiala: “Nu exista decat un singur lucru care nu e stupid. E Dumnezeu. Si pe Dumnezeu nu-l cunoastem. Iata ironia soartei. Deci un singur lucru nu e stupid, si acel lucru nu-l cunoastem.”
Arareori Jeni isi dezvaluie chiar si firea poetica, dar se razgandeste subit si inceteaza a se mai juca in rime, pe care le considera nu indeajuns de sincere, fiind in continuare asa cum isi propusese initial, o promotoare a naturaletii.
Desi nu se considera o persoana mai mult decat comuna, ideea ca cineva i-ar semana ii “displace teribil”, facand referire chiar la Emil Cioran, in care regaseste o “structura” identica siesi, motivand acest sentiment de dezaprobare drept pur orgoliu personal.
Se indragosteste de Sanduc Dragomir, avand aceeasi manifestare bizara ca in viata personala, dar iubirea constituie o calauza in acest dramatic final. Reuseste sa isi gaseasca un calm interior, altadata imposibil de imaginat si nu se mai simte nevoita sa ii gaseasca inteles :”Logica sentimentelor e ilogica”.
Jurnalul este desavarsit de tonul prin care autoarea abordeaza problemele cotidiene, cu un veritabil élan creator, cu impacienta si calm in acelasi timp, dar si cu ironie si tact.
In ansamblu, este de o remarcabila nonsalanta si spiritualitate, nu e o imagine a destinului unei fete obisnuite, pierduta in cotidian, ci o reprezentare clara a controverselor, a tragicului si a unei realitati imperfecte, un joc de simpatie si antipatie, intr-o lume a opozitiilor, in care defectele sunt sursele ridicolului si ale umorului.
Nu e un jurnal al unei fete greu de multumit, e un jurnal destinat focului.
Jurnalul lui Jeni e un rod al excesului de luciditate si al starilor deplorabile de plictis, pe care nu l-ar fi incredintat niciodata unor ochi straini, care oricand ar fi inteles-o gresit, este opera unei fete ce se doreste a fi simpla, chiar obisnuita, renuntand la a scrie o carte care sa nu o reprezinte, din simplul fapt ca fictiunea nu e universul in care sa “se regaseasca”.
Cu toate acestea, Jeni insasi marturiseste ca nu poate fi totalmente sincera in jurnalul acesta initial secret pentru ca, moartea ei, inevitabila si iminenta, risca sa ii lase cele mai ascunse taine prada unor oarecare indivizi, care, stupefiati de gandurile sale ascunse, vor marturisi ca au pierdut nu ”o perla, ci un purcelus”. Mai mult, e o “ciudata fericire” pentru eroina sa aiba “un colt de sine inaccesibil”, o latura menita sa inspire, dar si sa bulverseze.
Jeni incepe insemnarile zilnice la 16 ani, urmând o modă a vremii, însă confesiunea diaristică îşi păstrează tonul adolescentin, până la întreruperea notaţiilor, când are 31 de ani. Neputand sa arda caietele, la mai mult de 30 de ani dupa moarte, creatia este publicata de Arsavir Acterian, fratele sau, care ii considera jurnalul evocator si elocvent.
Teme universal dezbatute precum lectura, moartea, prietenia, iubirea, dobândesc valenţe inedite, tocmai datorită personalitaţii inconfundabile, spiritului incisiv, lucidităţii şi sensibilităţii unei femei cultivate. Jurnalul este impartit dupa modelul anului calendaristic, insemnarile datand din perioada 1932 - 1947, iar evenimentele sunt prezentate in ordine cronologica, influentate de ivirea sarbatorilor si de trecerea in noul an, moment in care mereu incepe un caiet nou.
Intr-adevar, ideea mortii este cea care face din existenta lui Jeni o incertitudine, creandu-i mereu temeri si deziluzii, aceasta ajungand chiar la stadiul in care sa ii asocieze sfarsitului dureroase valente logice. Vazuta astfel, disparitia din toate cele pamantesti i se dovedeste a fi un eveniment fara rezonanta interioara. In plin razboi, se simte depasita de situatia tragica la care este supusa si isi exprima dezolat toate viziunile asupra mortii care o bantuie inca din copilarie: ” Moartea (adica tot ce se vede aici din ea) este o inexprimabila teroare si oroare. Incepand cu descompunerea fizica (mirosul, viermii, hidosenia, scheletul etc) si sfarsind cu toate ipotezele care se fac cu "viata post-mortem (stupida expresie!)”. Imaginea aceasta cutremuratoare este expusa de Jeni intr-un context in care razboiul nu este decat singurul motiv care o opreste de la sinucidere, unica certitudine a extinctiei.
Tensiunea cauzata de ivirea razboiului se intensifica odata cu trecerea timpului. Initial afectata doar de zgomot si de prezenta patrulelor, ajunge in cativa ani la exasperare, “posedata de o ciudata melancolie”.
Se simte adesea cuprinsa de drama momentului, de ideea de a surprinde clipa, dar mereu se vede neputincioasa in fata timpului neingaduitor, sesizand ca incepe sa omoare timpul in loc sa moara. Repeta obsesiv adverbul “niciodata” din aversiunea fata de efemeritate si, bineinteles din atotprezenta teama de moarte: “o zi intr-o eternitate. O zi care se va sfarsi in cateva ore si nu va reveni niciodata. Si nu va reveni niciodata. Intelegeti bine ce inseamna asta :"niciodata"? Am 18 ani, 4 luni si 6 zile. Nu voi mai avea niciodata 18 ani si 128 zile. Niciodata. Niciodata.” Crede ca pieirea este precum visul, o trezire in alta ordine, intr-o lume in care regulile obisnuite sunt absurde si in care conexiunile nu mai au nici un fel de insemnatate.
Viata eroinei, in sine, este presarata, asa cum ea insasi marturiseste, de o plictiseala morbida “Nu esti bun decat sa stai si sa te plictisesti, sa te replictisesti, sa te supraplictisesti, sa te superplictisesti, sa te paraplictisesti si din nou sa te plictisesti. (…)Si tot stand si rumegand plictisul, observi dintr-odata ca e amuzant sa te plictisesti, ca asta amuza sa te plictisesti, ca nu te mai plictisesti plictisindu-te”. Desi se declara total impotriva betiei de cuvinte, iata ca starea de plictis o face sa iasa din propriile norme si sa isi gaseasca sursa de amuzament ironizandu-se pe sine.
Jeni se dovedeste o fata extrem de desteapta, chiar daca indolenta e una din problemele sale majore, careia ii cade prada frecvent (cand e cert ca trebuie sa se mobilizeze pentru ca nu ar mai fi nici o “problema de pus”). Invata rapid, de multe ori in compania unei prietene, reuseste sa treaca foarte bine de toate examenele, dar nu e niciodata multumita cu adevarat de sine; ea nu vede in aceasta o dovada de inteligenta, ci doar o abilitate de moment: “Examen de Latina cu directoarea ca profesoara. Ni se da sa traducem o bucata din Cezar cu permisiunea de a folosi dictionarul. Inutil sa spun ca am facut perfect.”
Mai mult, se autoironizeaza, amuzandu-se pe seama priceperii sale: “In tara orbilor, chiorii sunt regi”.
Chiar daca aceste insignifiante reusite pentru o fata asa preocupata de latura spirituala nu ii aduc satisfactia obisnuita muritorului de rand, este foarte multumita de infrangerea morala cauzata colegelor care au invatat un an intreg pentru o astfel de nota, marturisind ca merita din plin sa le vada “mutrisoara” si amuzandu-se “copios”, “facand pe nevinovata”. Acesta este cel mai bun motiv pentru care este determinata sa invete in continuare, alaturi de faptul ca nu are altceva mai bun de facut in momentul de fata. Muzica ramane “cea mai subtila si dureroasa bucurie” dintre cele accesibile, eroina avand o anume preferinta pentru Beethoven.
Un loc important in jurnal este ocupat de pasiunea neobisnuita pentru literatura, sentiment care depaseste activititatile impuse de ipostaza de femeie culturala a secolului al XX-lea. Citeste nu din obligatie, ci din dorinta avida de animare a universului static care o inconjoara, din setea de viata. Ajunge la capacitatea de a distinge scriitorii intr-o maniera inedita, marturisind ca acestia au “un anumit gen invariabil in stilul lor”(…) subiecte variate, cu totul variate. Dar stilul, chipul de a turna frazele e acelasi (…) fiecare are o muzica a lui.”, o comparatie aparte care ii certifica geniul artistic si loialitatea fata de livresc, in conditiile in care doar un cititor consecvent poate identifica elemente comune intr-un univers atat de vast precum cel literar. Nu este retinuta in a-si marturisi desconsideratia fata de un anume volum ori dimpotriva, simpatia, recunoscand ca modul in care priveste o scriere la un moment dat este pur relativ, cartea parand exceptionala ori blamabila prin contrastul cu lecturile anterioare.
Intr-un jurnal complex precum acesta, este de asteptat sa se regaseasca si momente de cugetare, proprii unei tinere studente a facultatii de filosofie. Presarate mereu cu obsesia mortii, imagini euforice pentru altii, devin reprezentari triste, melancolice chiar, ale unei vieti in delir “in gradina in care e prizonier sufletul meu, nici o floare nu se inalta sa-l sprijine”. Se simte nevrednica sa inteleaga dogma crestina pe care o pretuieste atat de mult in primele pagini ale jurnalului, marturisind cu regret ca “Iisus a vorbit. El a vorbit cum se vorbeste copiilor. Dar chiar si asa el n-a fost inteles. Si nu va fi inteles.” Intocmai comparatia aceasta “a vorbit cum se vorbeste copiilor” lasa de gandit cititorului; in pofida faptului ca omul, prin definitie, este o fiinta rationala, perceperea anumitor aspecte este in astfel de imprejurari mai presus de limitele individului comun.
Ironica si critica, cu simtul ridicolului ce “o apara de multe revolte”, Jeni condamna incapacitatea omului a-si depasi conditia, de a fi o instanta mai mult decat materiala: “Nu exista decat un singur lucru care nu e stupid. E Dumnezeu. Si pe Dumnezeu nu-l cunoastem. Iata ironia soartei. Deci un singur lucru nu e stupid, si acel lucru nu-l cunoastem.”
Arareori Jeni isi dezvaluie chiar si firea poetica, dar se razgandeste subit si inceteaza a se mai juca in rime, pe care le considera nu indeajuns de sincere, fiind in continuare asa cum isi propusese initial, o promotoare a naturaletii.
Desi nu se considera o persoana mai mult decat comuna, ideea ca cineva i-ar semana ii “displace teribil”, facand referire chiar la Emil Cioran, in care regaseste o “structura” identica siesi, motivand acest sentiment de dezaprobare drept pur orgoliu personal.
Se indragosteste de Sanduc Dragomir, avand aceeasi manifestare bizara ca in viata personala, dar iubirea constituie o calauza in acest dramatic final. Reuseste sa isi gaseasca un calm interior, altadata imposibil de imaginat si nu se mai simte nevoita sa ii gaseasca inteles :”Logica sentimentelor e ilogica”.
Jurnalul este desavarsit de tonul prin care autoarea abordeaza problemele cotidiene, cu un veritabil élan creator, cu impacienta si calm in acelasi timp, dar si cu ironie si tact.
In ansamblu, este de o remarcabila nonsalanta si spiritualitate, nu e o imagine a destinului unei fete obisnuite, pierduta in cotidian, ci o reprezentare clara a controverselor, a tragicului si a unei realitati imperfecte, un joc de simpatie si antipatie, intr-o lume a opozitiilor, in care defectele sunt sursele ridicolului si ale umorului.
February 4, 2018
"Pasiunea stupida pe care o au oamenii din secolul nostru pentru biografii romantate, piese de teatru si filme care evoca figuri celebre si alte bazaconii de felul acesta. Gasesc ca este specific pentru mediocritatea spiritului uman. Vulgul simte o adevarata voluptate sa-si dea iluzia ca asa-zisii oameni celebri au o latura care le seamana sau cel putin ca-si pot baga nasul in viata lor intima." (Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de multumit, pag. 578)
Poseda Jeni Acterian o minte sclipitoare? Da
Era apreciata de catre mintile luminate ale generatiei ei? Da
Trebuia publicat acest jurnal in varianta de fata? Nu
Poseda Jeni Acterian o minte sclipitoare? Da
Era apreciata de catre mintile luminate ale generatiei ei? Da
Trebuia publicat acest jurnal in varianta de fata? Nu
October 11, 2016
O carte minunata despre viata oamenilor de cultura in perioada celui de-al doilea razboi mondial.
May 9, 2020
Uimitoare au fost luciditatea, stilul tranșant, obiectiv și spiritul critic cu care autoarea a fost capabilă să analizeze tipologia umană (atât pe a ei, cât și pe a apropiaților), până la nivelul unor detalii dureros de reale și ascuțite.
Făcând parte (atât ea, cât și frații Arșavir și Haig Acterian) din clasa intelectuală interbelică, are numeroase cunoștințe în rândul filozofilor, artiștilor, actorilor, printre care se numără Nae Ionescu ("Profesorul", cum frumos i-a atribuit numele, având un puternic impact asupra intelectului și viziunii ei asupra lumii, lume pe care nu de puține ori o disprețuia), Mircea și Nina Eliade, Emil Cioran, Constantin și Wendy Noica, Cella Delavrancea, Clody Bertola, Emil Botta, Mihail Sebastian, Alice Botez.
Jurnalul, însă, nu devine valoros prin prisma unor eventuale evenimente mondene descrise în spirit de "cancan" (cine va căuta așa ceva poate renunța la lectură), ci prin abilitatea uimitoare a lui Jeni de a diseca precum un chirurg momente, caractere, comportamente, de a judeca nepărtinitor stările personale, de a ilustra cu o luciditate înfricoșătoare teama de propria moarte, de neant, de ce se va întâmpla înainte, după, în timpul acestei clipe definitorii, comune pentru fiecare individ și de multe ori neluată în seamă.
Citește cu o sete de cunoaștere rar întâlnită, se zbate, suferă, aprofundează, analizează, reprezintă tot ce nu este superficial - ea este Jeni, și pentru acest lucru merită o admirație profundă.
Făcând parte (atât ea, cât și frații Arșavir și Haig Acterian) din clasa intelectuală interbelică, are numeroase cunoștințe în rândul filozofilor, artiștilor, actorilor, printre care se numără Nae Ionescu ("Profesorul", cum frumos i-a atribuit numele, având un puternic impact asupra intelectului și viziunii ei asupra lumii, lume pe care nu de puține ori o disprețuia), Mircea și Nina Eliade, Emil Cioran, Constantin și Wendy Noica, Cella Delavrancea, Clody Bertola, Emil Botta, Mihail Sebastian, Alice Botez.
Jurnalul, însă, nu devine valoros prin prisma unor eventuale evenimente mondene descrise în spirit de "cancan" (cine va căuta așa ceva poate renunța la lectură), ci prin abilitatea uimitoare a lui Jeni de a diseca precum un chirurg momente, caractere, comportamente, de a judeca nepărtinitor stările personale, de a ilustra cu o luciditate înfricoșătoare teama de propria moarte, de neant, de ce se va întâmpla înainte, după, în timpul acestei clipe definitorii, comune pentru fiecare individ și de multe ori neluată în seamă.
Citește cu o sete de cunoaștere rar întâlnită, se zbate, suferă, aprofundează, analizează, reprezintă tot ce nu este superficial - ea este Jeni, și pentru acest lucru merită o admirație profundă.
September 25, 2010
Autoarea este preocupată mai mult filosofie şi literatură, însă din păcate, puţin preocupată de zbaterile social-politice al perioadei interbelice şi postbelice pe care a trăit-o !
Este lucidă, plictisită şi nemulţumită de deşertăciunea vieţii, văzută ca un drum către moarte...dar, oare cine se poate pronunţa cu siguranţa adevărului asupra VIEŢII, de ce ne naştem, trăim şi murim ?
Deşi din acest punct de vedere jurnalul este scris într-o notă pesimistă, poate fi citit mai ales din prisma preocupărilor literare şi filosofice ale autoarei. De multe ori ideile sunt surprinzătoare prin inteligenţa şi corectitudinea răspunsurilor oferite asupra autorilor şi filosofilor studiaţi !
"
29 noiembrie 1938
Nu pot admite existenţa lui Dumnezeu dacă ea nu implică nemurirea mea. Asta mi-ar cere o dezinteresare de mine însemi, o umilinţă pe care n-o am. Mai corect spus: faptul dacă Dumnezeu există nu mă interesează decât dacă şi eu exist. Dacă eu voi muri, existenţa sau non-existenţa lui Dumnezeu devine un lucru complet indiferent şi neinteresant. Ce legătură mai pot avea eu cu orişice realitate care ar mai putea fi dacă eu nu voi mai fi!"
Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, Humanitas, p. 245-246.
Este lucidă, plictisită şi nemulţumită de deşertăciunea vieţii, văzută ca un drum către moarte...dar, oare cine se poate pronunţa cu siguranţa adevărului asupra VIEŢII, de ce ne naştem, trăim şi murim ?
Deşi din acest punct de vedere jurnalul este scris într-o notă pesimistă, poate fi citit mai ales din prisma preocupărilor literare şi filosofice ale autoarei. De multe ori ideile sunt surprinzătoare prin inteligenţa şi corectitudinea răspunsurilor oferite asupra autorilor şi filosofilor studiaţi !
"
29 noiembrie 1938
Nu pot admite existenţa lui Dumnezeu dacă ea nu implică nemurirea mea. Asta mi-ar cere o dezinteresare de mine însemi, o umilinţă pe care n-o am. Mai corect spus: faptul dacă Dumnezeu există nu mă interesează decât dacă şi eu exist. Dacă eu voi muri, existenţa sau non-existenţa lui Dumnezeu devine un lucru complet indiferent şi neinteresant. Ce legătură mai pot avea eu cu orişice realitate care ar mai putea fi dacă eu nu voi mai fi!"
Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de mulţumit, Humanitas, p. 245-246.
March 7, 2018
Pauvre humanité
February 12, 2024
‘Sunt eu și numai eu și tot timpul gândesc, deci mă schimb tot timpul și nimeni altul nu mă vede tot timpul, deci nimeni nu mă poate cunoaște cu adevărat.’
Read
August 12, 2024o minte sclipitoare, cu o sensibilitate neobișnuită
multă, multă amărăciune - a se citi în diagonală pe alocuri:)
și multă poezie
multă, multă amărăciune - a se citi în diagonală pe alocuri:)
și multă poezie
August 11, 2018
Jeni este prea desteapta pentru binele ei, e prea lucida, vede si intelege ce se intampla in jurul ei cu mult prea multa claritate si ca urmare este nefericita.
Contemporana si prietena cu Emil Cioran, Emil Botta, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Clody Bertola, Marietta Sadova, Alice Botez, Jeni scrie in acest jurnal intre 1935 si 1953 - fara sa stie sau sa vrea ca el sa fie publicat vreodata. Poate de aceea scriitura este nefiltrata, plina de detalii mundane, ocolind de cele mai multe ori evenimentele marcante ale epocii si dezvaluindu-ne pur si simplu programul si viata ei interioara in anii celui de-al doilea razboi mondial (plus inainte si dupa). Se vede ca l-a scris fara intentia de a mai fi citit de altcineva. Fratele ei Arsavir Acterian il publica insa in 1999 - probabil in incercarea justificata de a nu fi data uitarii (si inteleg acest lucru - tare ar fi fost pacat).
Mai mult ca sigur Jeni sufera de depresie toata viata si este obsedata si speriata de ideea (premonitorie) a mortii, citeste enorm, merge la teatru si vede filme, discuta in cercul ei de prieteni mai mult sau mai putin intelectuali (pentru posteritate ei sunt capetele cele mai luminate ale epocii, dar Jeni ii critica transant si cu limpezimea unei inteligente mult peste medie). Rar gaseste pe cineva demn de admiratia ei - Nae Ionescu si Mircea Vulcanescu fiind singurii profesori pe care ii respecta.
Jurnalul este putin frustrant pentru ca Jeni poate fi extrem de nesuferita si fixata exclusiv pe ea, dar cum credea ca a scris pentru ochii ei exclusiv, este de inteles. Cumva insa ajunge sa-ti fie draga cu toate dramele ei interioare, superioritatea justificata, micile si marile nefericiri intr-un Bucuresti dezolant si dezolat. E trist si induiosator sa vezi cum este nevoita sa lucreze ca contopista la un minister pentru a se putea intretine, cum se iroseste si uraste acest lucru in loc sa fie la Sorbona studiind logica matematica asa cum isi dorise. La fel de trist si frustrant este momentul in care la 29 de ani se indragosteste pentru prima oara de cineva total nepotrivit si cu tot geniul ei se zbate in aceleasi incertitudini si umilinte familiare oricarei muritoare de rand/eleva de liceu. In 1947 se reprofileaza pe teatru si incepe sa traduca si sa regizeze alaturi de Liviu Ciulei si Marietta Sadova. Moare la numai 42 de ani in 1958 fara sa publice nimic.
O carte enorma ca dimensiune, dar pe care am citit-o usor fara sa ma lupt sa o termin. Chiar daca initial am avut ceva indoieli, dupa ce am terminat-o, inteleg de ce-i considerata deja o lectura clasica in litertura romana si unul dintre marile si putinele jurnale reale care ne-au ramas.
Contemporana si prietena cu Emil Cioran, Emil Botta, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Clody Bertola, Marietta Sadova, Alice Botez, Jeni scrie in acest jurnal intre 1935 si 1953 - fara sa stie sau sa vrea ca el sa fie publicat vreodata. Poate de aceea scriitura este nefiltrata, plina de detalii mundane, ocolind de cele mai multe ori evenimentele marcante ale epocii si dezvaluindu-ne pur si simplu programul si viata ei interioara in anii celui de-al doilea razboi mondial (plus inainte si dupa). Se vede ca l-a scris fara intentia de a mai fi citit de altcineva. Fratele ei Arsavir Acterian il publica insa in 1999 - probabil in incercarea justificata de a nu fi data uitarii (si inteleg acest lucru - tare ar fi fost pacat).
Mai mult ca sigur Jeni sufera de depresie toata viata si este obsedata si speriata de ideea (premonitorie) a mortii, citeste enorm, merge la teatru si vede filme, discuta in cercul ei de prieteni mai mult sau mai putin intelectuali (pentru posteritate ei sunt capetele cele mai luminate ale epocii, dar Jeni ii critica transant si cu limpezimea unei inteligente mult peste medie). Rar gaseste pe cineva demn de admiratia ei - Nae Ionescu si Mircea Vulcanescu fiind singurii profesori pe care ii respecta.
Jurnalul este putin frustrant pentru ca Jeni poate fi extrem de nesuferita si fixata exclusiv pe ea, dar cum credea ca a scris pentru ochii ei exclusiv, este de inteles. Cumva insa ajunge sa-ti fie draga cu toate dramele ei interioare, superioritatea justificata, micile si marile nefericiri intr-un Bucuresti dezolant si dezolat. E trist si induiosator sa vezi cum este nevoita sa lucreze ca contopista la un minister pentru a se putea intretine, cum se iroseste si uraste acest lucru in loc sa fie la Sorbona studiind logica matematica asa cum isi dorise. La fel de trist si frustrant este momentul in care la 29 de ani se indragosteste pentru prima oara de cineva total nepotrivit si cu tot geniul ei se zbate in aceleasi incertitudini si umilinte familiare oricarei muritoare de rand/eleva de liceu. In 1947 se reprofileaza pe teatru si incepe sa traduca si sa regizeze alaturi de Liviu Ciulei si Marietta Sadova. Moare la numai 42 de ani in 1958 fara sa publice nimic.
O carte enorma ca dimensiune, dar pe care am citit-o usor fara sa ma lupt sa o termin. Chiar daca initial am avut ceva indoieli, dupa ce am terminat-o, inteleg de ce-i considerata deja o lectura clasica in litertura romana si unul dintre marile si putinele jurnale reale care ne-au ramas.
Read
July 20, 2019Mi-a luat un an să o parcurg. Rând cu rând. Mă doare și să mă uit la ea. Jeni devenise o parte din ceea ce deveneam eu. Acum nu mai pot să o înțeleg. Ea a trecut printr-un război mondial și s-a născut ca urmare a altuia. Deși nu pomenește politica, substratul se resimte. E atât de multă durere și pierdere de sine, în special după ce moare Haig.
Nici nu pot spune cui recomand să citească jurnalul ăsta. Dacă te prinde, te ține, dacă nu, ei bine, nu.
Nici nu pot spune cui recomand să citească jurnalul ăsta. Dacă te prinde, te ține, dacă nu, ei bine, nu.
December 19, 2020
Ganduri personale, intrebari, vise, dileme, care sunt universale dar in acelasi timp se regasesc in filozofia epocii. Aflam despre viata in epoca interbelica si despre parerile autoarei despre personalitati precum Maria Sadova, profesorii ei, filozofia lor, scriitori precum Mircea Eliade.
January 11, 2021
Inteligenta cu un simt al ironiei foarte bine dezvoltat, Jeni Acterian recunoaște însă ca exista un singur lucru care o da peste cap : dragostea.
Nemultumindu-se cu jumătăți de măsură, în general nu se abate de la acest principiu nici in ceea ce priveste împlinirea in dragoste, astfel sufera cand iubește bărbatul nepotrivit.
Nemultumindu-se cu jumătăți de măsură, în general nu se abate de la acest principiu nici in ceea ce priveste împlinirea in dragoste, astfel sufera cand iubește bărbatul nepotrivit.
February 18, 2023
Unul dintre cele cele mai une jurnale pe care le-am citit. Nu este chiar usor de citit, insa, merita.
Displaying 1 - 30 of 55 reviews