Cimitirul Buna-Vestire

by Tudor Arghezi

Tudor Arghezi este unul dintre cei mai mari scriitori romani, reformator, încă din perioada interbelică, al limbajului poetic şi prozastic. Romanul Cimitirul Buna-Vestire ocupă un loc central în creaţia sa şi în canonul nostru literar. Uimitoarele aventuri ale personajului principal sunt prinse în rama unui limbaj artistic de o excepţionala forţă plastică.

Genres: Romanian Literature, 20th Century, Fiction, Novels

336 pages, Paperback

First published January 1, 1936

About the author

Tudor Arghezi (Romanian pronunciation: [ˈtudor arˈɡezi]; 21 May 1880 – 14 July 1967) was a Romanian writer, best known for his contribution to poetry and children's literature. Born Ion N. Theodorescu in Bucharest (where he also died), he explained that his pen name was related to Argesis, the Latin name for the Argeş River.

Arghezi is perhaps the most striking figure of Romanian interwar literature, and one of the major poets of the 20th century. The freshness of his vocabulary represents a most original synthesis between the traditional styles and modernism. He has left behind a vast oeuvre, which includes poetry, novels, essays, journalism, translations and letters.

The impact of his writings on Romanian poetic language was revolutionary, through his creation of unusual lyrical structures, new sub-genres in prose - such as the poetic novel, the "tablet" (tableta) and the "ticket" (biletul).[46] He excelled at powerful and concise formulations, the shock value of which he exploited to startle lazy or conformist thinking, and his writings abound in paradoxes, as well as metaphysical or religious arguments.[47] Evidencing the satirical genre's leading role throughout Arghezi's literary career, George Călinescu argued that it had become a contributing factor to much of his poetry and prose fiction.[48]

Arghezi re-established an aesthetic of the grotesque, and experimented at length with prosody.[43] In much of his poetry (notably in his Flori de mucigai and Hore), Arghezi also built upon a tradition of slang and argot usage, creating an atmosphere which, according to Călinescu, recalled the universe of Anton Pann, as well as those of Salvatore Di Giacomo and Cesare Pescarella.[49] He introduced a vocabulary of intentional ugliness and decay, with the manifest goal of extending the limits of poetic language, the major theme in his Cuvinte Potrivite; nevertheless, the other half of Arghezi's poetic universe was that of family life, childhood, and small familiar spaces, rendered in minutely detailed poems.[50] In an era when the idea of the impossibility of communication was fashionable, he stood against his contemporaries through his strong belief in the power of the written word to communicate ideas and feelings — he was described by Tudor Vianu as "a fighting poet, subject to attacks as well as returning them".[51]

Despite his association with the Communist regime, Arghezi is widely acknowledged as a major literary figure. His work has traditionally been a staple of Romanian literature textbooks for decades.

Reviews

[Ruxandra (4fără15) · Rating 3 out of 5]

niciuna din cele trei părți ale romanului nu seamănă cu cealaltă, dar sfârșitul e de-a dreptul savuros.

Am patruzeci și șapte de mii de morți înregistrați, supușii mei. Sunt cel mai mare intr-o republică închisă și trec zilnic printre mormintele mele, urmat de opt gropari și cinci grădinari, ca primarul. Greve, revoluții, opinii, polemici, propagandă electorală: nimic. Frontul morților e obedient și tăcut. Și pot să le zic pe nume tuturor oamenilor însemnați și să-i înjur. [...] Patruzeci și șapte de mii de morți: auditor magnific, imposibil de recrutat la Universitate, și patruzeci și șapte de mii de familii atente la păstrarea relațiilor cu personagiul care trăiește zi și noapte cu morții lor. Sunt al familiei, ca guvernorul unui cretin adult, cu care se plimbă în trăsură, pe care îl șterge la nas și căruia îi dă jos pantalonii și-i spune: gata, poți să faci.

[Naia Pard · Rating 4 out of 5]

Cartea asta a reușit să-mi provoace o schimbare de perspectivă în ce-l privește pe Arghezi. Wow. Este un poem în proză (autodenumit poem) care relatează drumul unui proaspăt doctorand într-un limbaj tăios pamfletar. Superb de urmărit prin întorsăturile de frază și micile maxime ce se desprind din întreaga pânză de jucării poetice.
,, Douăzeci de ani el a stat în casa părintească în calitate de minor şi alţi douăzeci de ani în calitate de adult, şi dacă s a însurat, în calitate de „fire de artist“, s a împărecheat corespunzător şi a rămas pe loc.” (p.327)
Merită de citit, aproape că aș îndrăzni să spun că ar fi fost mai bine să mi se fi dat cartea asta ca subiect de bac.
Instagram\\my Blog\\

[Olea · Rating 4 out of 5]

Nu-mi vine să cred că această carte a zăcut peste 30 de ani în bibliotecă fără s-o fi citit. Multe nedreptăți am eu de îndreptat față de biblioteca asta...

Prima parte este un pamflet ce vizează viața universitară și culturală din România contemporană scriitorului (cartea a fost scrisă în 1936), văzută de un tînăr candidat la doctorat, Gulică cel naiv (nu și prost, să fim clari). Alături de imemorialul trafic de influență din educație, avem surpriza de a întîlni și varianta clasică a procedeului “cut/copy&paste”: “manuale întocmite cu foarfeca și guma arabică pentru cincizeci de cursuri deodată”. Grotescul își pune amprenta peste tot – în portrete

“... glasul îi era tărăgănat și somnoros, ideile întunecate, și vorbele îi ieșeau ca dintr-o plapumă trasă pe ochi, dedesubtul căreia marele dascăl, ocupat peste măsură cu știința și lipsindu-i și gustul băilor cotidiene, considerat ca o preacurvie, își putuse aprecia, în pîcla totalizatoare, nuantele treptate ale urdelor și brinzeturilor personale. De la tălpi pîna în subsuori eminența individualitate emana la catedră, în redingotă, o savoare olfactivă de șoarece și arpagic.” (tableta 6),

în descrieri

“Profesorul ocupa singur cele două locuri de pasageri, oferindu-și locul din stînga ghiozdanului voluminos de manuscrise și care la savanți joaca rolul cățelului de rasă bosumflat, purtat la brațul curtizanei și pus jos din cînd în cînd.”(tableta 6),

în eros (latinistul, sluga de la bucătărie și domnișoara, tableta 9).

Partea a doua este dedicată descrierii vieții de zi cu zi a personajului Gulică, ca intendent de cimitir, unde s-a și mutat împreună cu numeroasa sa familie și cu femeia în casă, savuroasa Mărgărita, și a întîlnirilor de care are acesta parte – cu fauna specifică cimitirului (gropari, dricari, tinichigii etc.), cu proprietarii locurilor de veci, cu autoritățile. Tonul nu mai este atît de vitriolant, dar tot necruțător rămîne la adresa omului (“Omul nu e făcut pentru muncă, și firea lui de trîndav protestează...”, tableta 47). E loc de povești macabre (cum ar fi scena cremațiunii, tableta 46) și de imagini poetice, care-i sînt atît de la îndemînă! Legat de incinerare și înhumare, e interesant că scriitorul nu ia partea nici uneia din cele două procedee – e pus pe ironizat și snobismul celor care aleg incinerarea și ipocrizia celor care cred în paradisul care îi așteaptă, și în înviere, dar țin să aibă și pe pămint cei zece metri pătrați ai lor, dincolo de moarte. Tot în această parte moartea apare personificată în două din multele personaje – mi-e ciudă că nu m-am prins singură, le-am aflat din postfață(*)...

În structura romanului, partea întîi și a doua par o expunere de cauze pentru ce se va întîmpla în partea a treia, apocaliptică. Aici, într-un crescendo condus cu desăvîrșire, avem înfătișat tabloul învierii morților, pe fondul stagnării vieții – fără nașteri, fără morți noi - numai cu o boală necunoscută, căreia pînă la urmă i se pune diagnosticul – moartea sufletului – descris extraordinar, cu finalul:

“Șșșt! sufletul a murit, umblați în vîrful picioarelor; trecem prin camera lui de mort, prin cimitirul lui. ... Unde-i gîndul meu, unde-i credința mea, unde-i bărbăția mea? Au murit. Aruncă-ți cîrjile și umblă! Nu cred că se va putea. Îmi trebuie un om să mă scoale. Scoală-mă tu. Aș fi bucuros să fiu sculat de jos cu biciul. Dați-ne bice!”(tableta 67)

În afară de portrete, povești etc., scriitorului îi ies niște sentințe moralizatoare foarte percutante, ca în descrierea cutremurului

“Tu gîndește-te și în toate zilele la ceea ce omul se gîndește numai atunci cînd nu mai are răgaz. Lichidarea tuturor veacurilor și prestigiilor și puterilor se poate face în mai puțin timp decît ți se desface cureaua. Rîvna să-ți fie măsurată... “ (tableta 48)

sau ca în povestirea spînzuratului înviat

“Păziți-vă bine oameni, semenii mei de azi și din trecut, de fapte definitive, asupra cărora să nu mai poată reveni decît viața de apoi. ... Voi nu veți cunoaște realitatea sufletului decît într-un moment cînd refacerea erorilor este tardivă. În mijlocul orelor voastre stați de sentinelă ca să nu se ivească pe neștiute ceasul cel rău, ca un măgar subiectiv ieșit la păscutul scînteilor vegetale. Orice ați face, știința voastră rătăcește, și mîndria voastră e un noroi, prin care mintea vă umblă desculță.” (tableta 60)

Nici o grijă, autorul nu se menajează nici pe sine (prin intermediul personajului Gulică) autopersiflîndu-se în aceeași măsură cu care moralizează.

O carte surprinzătoare, deci, prin forța verbului, a portretelor grotești sau numai savuroase, a imaginilor fantastice, macabre sau apocaliptice. Stil stufos, opulent, la început solicitant, apoi - cu neuronii antrenați - din ce în ce mai ușor de pătruns.

(*) Postfața e cam doctă, dar are meritul că mi-a deschis ochii asupra unor subtilități (înghesuială mare de subtilități în romanul/poemul acesta).

[Liedzeit Liedzeit · Rating 3 out of 5]

Ein junger Mann wird mit einigen Schwierigkeiten zum Doktor der Philosophie. Er hat bereits einige Werke für seine Professoren als Ghostwriter geschrieben. Leider sieht es mit der Karriere nicht so gut aus, denn er ist bereits verheiratet, und ein Job wäre einfacher zu bekommen, könnte er nur irgendwelche Professoren-Töchter ehelichen. Auch seine Freundschaft mit einem Minister, der zudem Pate der fünf Kinder ist, hilft nicht. Der hält ihn lange hin und endlich verschafft er unserem Mann eine Stelle als Verwalter eines Friedhofs, des Friedhofs Mariä Verkündigung. Der Gattin gefällt das nicht, aber dem Philosoph bleibt nichts anderes als sich das schön zu reden.

Und die eine oder andere skurrile Episode darf er erzählen. Am Ende stehen die Toten wieder auf. Und der Minister ist einer davon. Er bittet um Unterkunft, da er sich nicht wieder in sein Grab legen will. Es kommt zum Prozess. Der Ankläger sagt, sie seien nicht angeklagt, weil sie auferstanden sind, sondern weil sie behaupten, auferstanden zu sein, denn es sei eine Tatsache, dass nur unser Herr Jesus Christus auferstanden sei. Andererseits ist nicht zu leugnen, dass die Toten wieder da sind, allerdings ohne Herzschlag. Und gestorben wird auch nicht mehr, und die Kranken werden wieder gesund. Jesus, stellt sich heraus, hat die Toten auferstehen lassen, und so geht auch der Ankläger in ihrem Lobgesang auf.

Ein ungewöhnlicher Roman. Wenn man das einen Roman nennen will. Der Autor ist Lyriker. Der Übersetzer sagt, er gelte heute allgemein, wenn auch nicht unwidersprochen als wichtigster moderner Lyriker (gleich nach Mihail Eminescu).

Die Sprache ist gewaltig, und am Anfang habe ich nicht viel verstanden. Fiel der Kandidat nicht eigentlich durch? Es gibt einige großartig geschilderte Szenen am Anfang, besonders eine Vergewaltigung. Und ich las das, auch ohne größeres Verständnis des Zusammenhangs mit einiger Begeisterung.

In dem in drei Teile gegliederten Opus, sagt der Übersetzer im Nachwort, werden die Ereignisse von Mal zu Mal unwirklicher und phantasmagorischer. Genau so ist es. Der erste Teil, den man als Satire auf den Lehrbetrieb und als Anklage an die Korruption lesen kann, hat mir weitaus am besten gefallen, im zweiten Teil, wurde es mir dann etwas zu fade, im dritten Teil blieb mir unklar, was genau die Auferstehung denn eigentlich bedeuten soll.

7/10

[Yoni · Rating 5 out of 5]

Nu m-am așteptat nicio clipă să găsesc ceva interesant în cartea asta. M-am înșelat complet și amarnic. Nu eram pregătit să-l citesc pe acest Arghezi. Splendid. Se vede că a adunat experiență până la vârsta de 53 de ani. Singurul minus ar fi secvențele de la final când era un exces de dogmă creștină, dar am tecut repede peste, este doar ceva subiectiv. Totuși, ai nevoie de răbdare pentru a trece peste stilul lui Arghezi din primele pagini. Dacă nu te demoralizează asta, va fi mult mai ușor :).

[Oana Mokesch · Rating 5 out of 5]

💀Nu aruncați cu pietre, dar niciodată nu mi-au fost dragi poeziile, de aceea nu prea am o părere despre Tudor Arghezi ca poet. Ca prozator însă, l-am găsit genial! Scriitura încărcată cu un sarcasm savuros e un deliciu exact pe gustul meu.

💀Nu am să mai spun altceva despre această carte care m-a surprins plăcut pentru că este perfect capabilă să se reprezinte singură, în acest sens, vă las câteva dintre fragmentele mele favorite:

💀„Pe fața lui vânătă și crispată am putut citi, ca într-un excrement, maladia de care îi suferea egoismul.”

💀„Prezidentul păstrase pentru mine o nepoată cocoșată și neagra ca un geamantan, natură cultă și delicata, însă cu o călcătură de pelican. În zestre intrau o pereche de case și o agregație, urmată de un definitivat.”

💀„Am acceptat cu bravură această alternativă. Bravur face parte din felul meu de a fi idiot. Când mi-au rămas șase frați în spinare, i-am strâns în spinare și i-am dus. Fata care mi-a plăcut mai mult am luat-o de nevastă, fără să o întreb măcar câte perechi de ciorapi avea. Încă studentă la o altă Facultate, un crai bătrân de profesor, cu o casă de copii măgădăi, i-a făgăduit o situație strălucită, condiționată de un verb care nu se rostește la nicio vârstă, dar care e activ numai până la una, și mai mult la studenți decât la profesori. I-am tras berbantului câteva palme. Un vlăjgan din fiii lui, cu o leafă mare în economia politică, mi-a cerut socoteală. Cât mă vezi de pipernicit și slab, i-am ars și lui câteva.”

💀„Cresc de când am fost copil o mătușă cu un picior de lemn - și am adunat acasă unsprezece exemplare nenorocite de mâțe și câini. M-aș devora oricărui scop făcut să mă copleșească. Cine are nevoie de un dobitoc blând și sentimental, să vie la mine: sunt gata să mă sacrific. Nu e hoț pe lume, pe care să nu-l fi ajutat, și escroc care să nu-mi fi scos câteva lacrimi.”

💀„Convingerea lui intimă este că un copil însemnează scutec și diaree, devenind foarte târziu vot.”

💀„A făcut să-i tremure în brațe ființele scheletice, cuprinse de voluptăți de morgă și de mormânt, fără scârbă evidentă, oferindu-se pasiunilor cadaverice și babalâcurilor refuzați de toate femeile, cu un entuziasm calculat.”

💀„Rareori s-a putut ivi, în patologie, o figură atât de înspăimântător derivată de la modelul ei uman, un hibrid monstruos și imposibil, o corcitură mai fenomenală, ca dintre un cimpanzeu retras în scorbura lui cu o broască îndelungat fornicată, și cu burta-n sus și culcată pe burtă. Acestui amant cu pielea jupuită de o maladie bizară, permanentă, interpusă între râie, sifilis și lepră, i se descamau pometele roșii și bărbia violetă, de straturi suprapuse de pelicule dermice transparente. Obrazul lui în-folio se răsfoia succesiv, ca o testea de foițe de țigare. Personajul părea confecționat din pojghii de parafină cojite la infinit. Toate materialele interne și externe din care era construit și improvizat, se împerecheau după o formulă satanic fantezistă, și omul părea că se născuse fără sânge, ca mușamaua, din doi surogați, mascul și femel, au unei fabricații de pegamoid. Buzele uscate erau presărate cu un praf ca de cârpă scrobită, și o suvenire de păr tocat îi îmbraca un craniu jumulit ca o perie veche. El nu avusese niciodată sprâncene, gene și mustăți, urechile păreau răscoapte ca mucavaua, și în pleoapele de hârtie sugătoare ochii erau găuriți ca din două împunsături cu creionul roșu.”

💀„El nu știe să zică <> întreg și <> întreg, negația având tendință afirmativă și afirmația tincturându-se negativ.”
„Odată, un prezident de consiliu, plictisit de prezența lui în toate guvernele, îl lăsase afară din lista unei formații noi, motivând ca s-ar fi tâmpit <>. Atunci ministrul a plâns. Nu de un epitet care se mai atribuise, dar de împrejurarea că pentru întâia oară, de douăzeci de ani de portofoliu, el ar fi exclus din numărul celor doisprezece oameni mari ai țării.”

💀„Mânuțele-i groase de cârtiță, îngreuiate de podoabe la toate degetele, regretând că n-are în total decât zece, umblă încălțate în unghii luxoase, lustruite cu roșu, prin carne vie și glande sanghinolente, prin măruntaiele vitei, că un pipăit abortiv de moașe.”

💀„Avar ca o găină, el e erotic ca iepurele de casă și ca broasca, și ar fugi prin lume împerecheat, ca muștele care zboară lipite câte două pe la nasul lui ascuțit de șobolan delicat.”

💀„Spiritul de indiferență al Ministrului avea cinismul unui vizitiu de dric, care-și trage mortul dinaintea cârciumi și se oprește ca să bea un șpriț.”

💀„Ca o pasăre adormită într-un picior, crizantema străduiește fiecare mormânt, și floarea ei de pene și fulgi se repetă în culorile palide ale mătăsii. Toate florile târzii ale anului sunt de față, amestecate cu plantele care și-au pierdut pastelul și mireasma demult.”

💀„Decedatul, care a ilustrat cu autoritatea unei perechi de fese grele un fotoliu de dregătorie, avea corpolență și un sfert de tonă de slănini împletite. Cuvântul burtă are sensul unui conținut uriaș: hoitul purtase o asemenea burtă și murise cu ea, după ce grăsimile au invadat capul, rămas ca un fibrom cu urechi, mâinile ca niște labe de cârtiță, și picioarele, care și-au pierdut falangele, tălpile și călcâiele. Scheletul dispăruse de pretutindeni, cu toate articulațiile, fruntea se topea într-o pernă de unturu scămoase, degetele mâinilor încăpuseră în niște mănuși de box de osânză, pieriseră toate intervalele și despicăturile, și partizanul purificării prin văpaie se înfățișa rotund rostogolit, ca unul dintre acele calupuri de cârnățărie care poartă numele de tobă.”

💀„Nicio lacrimă nu este vărsată în zadar, fără să vuiască veacul, și nicio pară de sânge nu rămâne stearpă.”

P.S. Dacă îmi permiteți o părere nepopulară, cred că descrierile geniale din această carte nu ar fi putut niciodată conturate cu populara tehnică „show don`t tell”. În multe cărți, cum e aceasta, dar și în cazul romanelor contemporane, mă cuprinde un sentiment de „do tell, please tell me more”.

[Vlad Saveluc · Rating 2 out of 5]

Cartea are 3 parti.
Prima e o satira a societatii din perioada interbelica. In a doua sunt niste idei despre viata, moarte si natura umana iar a treia e o mini poveste.
Prima parte e chiar buna. Celelalte doua mi s-au parut ca au doar niste idei puse impreuna, fara vreun plan sau vreo structura. Limbajul e cam pretentios pe alocuri si in unele momente e greu de urmarit.

[Emma Popescu · Rating 5 out of 5]

Fantastică.

[Șerban Acasandrei · Rating 4 out of 5]

T. Arghezi scrie o proză cu un umor viu, cu structură și regie care avantajează, cel puțin pentru mine, în primul rând dezvoltarea unui protagonist foarte expresiv. Prins parcă într-o devenire profesională veșnică, Gulică își asumă cu blândețe și iubire pentru umanitate starea în care se află și din care poate povesti. Proaspătul doctorand are un discurs consistent despre societate, verva comentariului social este legitimată de postura de intelectual debutant, încă unul care a alimentat ascensiunea altora prin efortul său naiv și altruist. Excesivul din caracterul acestuia servește perfect pentru fresca pe care o face din asimilările și întâlnirile succesive cu lumea exterioară. Ce este muncă, dedicare și curioziate entuziastă la antieroul nostru, este perfidie, lene și privilegiu bine cimentată drept cadru al aparatului public- funcționăresc. Povestea valorilor românești într-o meritocrație emergentă nu putea fi spusă mai bine :)). Mi-a plăcut mult și e foarte actuală.

[Andràș-Florin Răducanu · Rating 5 out of 5]

"Cimitirul Buna-Vestire" de Tudor Arghezi

Citit în 31 martie.

Număr de pagini: 256.

Încă de când am citit Lina m-am îndrăgostit de prozatorul care este Arghezi și despre care nu se vorbește des. Acum, la terminarea ultimelor pagini din această scriere, pot spune că nu am întâlnit un geniu precum el până acum în literatura română. Această scriere este excepțională datorită uzului sarcasmului, a religiozității și a unui simț realist cu tente psihologice și uneori naturaliste. Un "roman" excepțional care mă va bântui prin unele imagini din interiorul său.

Nota: 10.

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Fusesem ultima speranță a unchilor profesori și mătușilor pedagoge, familia întreagă, dimpreună cu toate ramificațiile ei masculine și feminine din toată provincia, fiind exclusiv didactică, la toate gradele de învățământ, primar, secundar, profesional, comercial, universitar și la inspectorate, progenituri, descendențe și multiplicări ale unui singur animal, sămânțos ca un dovleac, timițător de tigve în toate despaărțămintele culturii. O dinastie a catedrei și a catalogului...

[Teodora Gheorghe · Rating 2 out of 5]

Primele 20-30 de pagini m-au amuzat neașteptat de mult chit că Arghezi judecă nițel cam aspru (am regăsit în primele capitole niște tipologii de profesori "neortodocși" cunoscuți în realitate). Din păcate pe parcurs m-a pierdut și chiar mi-a lăsat un gust neplăcut, proza sensibililui poet fiind presărată cu multe pasaje misogine (părerea mea) sau de factură politică (subiect care nu este de interes pentru mine și nici nu sunt la curent cu istoria vremurilor ca să mă prind unde "bate" autorul). Titlul este înșelător...Mă așteptam la altceva.

[laurentiu]

0

[daniel tutui · Rating 3 out of 5]

Merita citita!

[Ana Truta · Rating 3 out of 5]

Incepe bine. Citind-o am avut impresia ca e compusa din trei subiecte. Ultimele pagini (vreo 40) mi s-au parut a fi de prisos.

[Razvan Banciu · Rating 3 out of 5]

Nici roman, nici poem, în orice caz o lucrare mai mult decât ciudată...

[Andrei Toderiță · Rating 5 out of 5]

O capodoperă!