E.L. o tachina tocmai pentru că o credea, uneori, prea cerebrală. Asta o amuza şi‑şi spunea că există întotdeauna un revers al medaliei: cel mai deştept bărbat pe care îl cunoscuse în viaţă avea faţă de ea o consideraţie specială, iar propriul soţ o ironizase decenii la rînd exact pentru acelaşi motiv. Se gîndise adesea dacă în lipsa admiraţiei se putea vorbi de iubire adevărată. Pentru ea, cu siguranţă, nu. Căci simţise de atîtea ori că, dacă nu există respect real pentru partener, timpul nu aşază între oameni decît o formă de dispreţ, care devine o mîzgă din ce în ce mai păcătoasă odată cu trecerea timpului, cînd, oricum, toate se tocesc. Mai ales răbdarea. Şi atunci îţi e tot mai greu să respiri. Sigur, ea se simţea norocoasă că avea copiii, literatura şi pe E.L. Crucea căsătoriei o ducea cum putea şi, după atîta vreme, ar fi putut zice chiar că se obişnuise cu ea. Bucureştiul îi făcea bine. Se simţea, în sfîrşit, aproape de lumea de care era legată şi care o interesa. Pierduse liniştea izolării, dar acolo, în camera ei de la etajul clădirii din Cotroceni, de unde se vedeau copacii pînă departe, o putea inventa. Un petec de cer, nişte păsări, ce putea să‑şi dorească mai mult să vadă în zare, zi de zi, cînd se trezea? Lucra şi transcria, ca întotdeauna, de cîteva ori texte pe care le nota iniţial ca în transă, ca apoi să revină şi să facă însemnări şi adăugiri, pînă simţea că e cît mai aproape de ce avea clar şi auzise în cap înainte de a pune pe hîrtie.
Încă o biografie reușită pe care am savurat-o din plin. Nu doar povestea de iubire dintre Hortensia Papadat-Bengescu și Eugen Lovinescu ci și lupta asiduă a acesteia de a-și urma visul de a deveni scriitoare. Să fii femeie, să ai cinci copii și un soț care nu te susține și totuși să te încăpățânezi să răzbesti... Cu siguranță e și meritul iubirii lui E. L. care a încurajat-o constant și a forțat-o să își depășească limitele. Dar chiar și așa sunt de apreciat tenacitatea și ambiția ei de a se ridica la nivelul așteptărilor lui. Dacă în liceu nu m-a prea atras HP cu al ei Concert..., cartea aceasta mi-a deschis o fereastră spre înțelegerea universului ei.
Marele merit al acestor biografii romantate este că funcționează în două direcții. Te ajută să re/descoperi personalități marcante ale culturii române dar și invers. Cărțile sunt așa de bine scrise încât invariabil te duc la autorii lor. Așa am descoperit scriitori contemporani pe care îi citesc cu mare plăcere și interes. Iar acum am descoperit-o pe Ana Maria Sandu. O încântare!
Mi-a plăcut tare mult romanul, însă pe alocuri trebuia sa citesc de doua ori o fraza deoarece parca nu se lega. Poate sunt eu de vina, citind când eram obosita. Acum îmi doresc sa recitesc din H.P.B. Pana la urma romanul ei a fost una dintre cele mai frumoase lecturi obligatorii din perioada liceului.
Am citit romanul pe nerăsuflate, la fel cum am și cumpărat cartea cînd am aflat că s-a publicat. M-am bucurat enorm și mi-a făcut bine această întîlnire mediată cu ,,Hortence”. Acum, chiar mai mult decît înainte, îmi doresc să-i fie publicate jurnalele...
“Viziunile sunt de multe feluri.Și, uneori, ele nu fac altceva decât să dea materialitate și concretețe visurilor noastre cele mai profunde, cele pe care le-am ținut îndelung ascunse.”
Hortensia Papadat Bengescu, străina din propria ei viață. Cu o viață insipidă, în care și-a dorit cu ardoare continuarea studiilor la Paris, renunță datorită prejudecăților timpului și dragostei excesive a mamei. Astfel, se trezește într-un mariaj nefericit, cu un om care nu îi va aprecia niciodată înclinația literară și singurul lucru pe care îl vor avea în comun sunt cei cinci copii.
Alinarea acestei vieți plină de frustrări o gasește în scris, despre care afirmă “e forma mea de uitare și de rezistență, alta nu cunosc în viața asta.”
Remarcabilă este prietenia și iubirea cu criticul literar Eugen Lovinescu, cu care țese o relație de profundă admirație. El este cel care îi va susține talentul literar, cel cu care va împărtăși o poveste de dragoste emoționantă, de care nu a avut parte niciodată.
O biografie romanțată mișcătoare al unui destin răvășitor, însă Hortensia a răzbit prin vicisitudinile vieții, datorită tenacității și ambiției aprige.
Nu am citit încă nimic scris de autoare, însă mi-ar plăcea să-i descopăr stilul, mai ales acum când am aflat cât de greu este să fii femeie și să răzbești, în niște vremuri cu foarte mari prejudecăți.
"Hortensia Papadat-Bengescu. Străina" de Ana Maria Sandu este cea de-a treia biografie romanțată citită de mine și totodată prima mea întâlnire cu scriitoarea ce a fost mamă a cinci copii și soție a unui bărbat ce nu a susținut-o niciodată 🤎 Mai multe despre carte am scris într-un articol publicat pe blog, cert e că a fost o lectură minunată, dată gata dintr-o suflare ✍️ "Scrisul putea să țină loc pentru Hortensia de multe, și chiar ținuse, că ea așa trăise, așa supraviețuise. Cu gândul că se rămânea pe hîrtie devenea la fel de important ca ce era pe dinăuntru."
” Cu copiii e mereu altceva, odată ce îi faci, îți peirzi de bunăvoie și cu bucurie libertatea, pentru că ei vor sălășlui mereu în gândul tău.”
” Faptul că locuia deprte de București însemna și o distanță igienică față de multele înțepături din lumea literară, de care cu totul nu putea să scape nimeni, pentru că oameni mai clevetitoridecât scriitorii nu se știe dacă există pe lumea asta. Micile cancanuri, ranchiunile noi sau vechi, amantlîcurile celor tineri și bătrîni deopotrivă erau sarea și piperul grupurilor de pretutindeni.”
În liceu nu m-am declarat fascinată de Hortensia Papadat-Bengescu, poate că nu am înțeles-o așa cum ar fi trebuit, poate eram prea copilăroasă în clasa a11a când am citit-o, dar este cert că după această biografie o voi reciti.
Am terminat ”Singură” acum vreo două zile, am așteptat să o las un pic să mi se ”așeze” în suflet pentru a putea lega câteva cuvinte despre ea. M-a impresionat teribil, am trăit profund în biografia atât de frumos romanțată de Ana Maria Sandu. Nici nu e vorba neapărat despre marea doamnă a literaturii române, ci despre FEMEIA care a avut nevoie de dragoste, de încredere, de susținere, de respect. Le-a căutat în persoana soțului său,dar acesta i-a oferit doar copiii, dar și resemnarea că speranțele sale s-au topit într-un cub imens de gheață și indiferență. Cam așa era căsnicia ei în care simte că se sufocă la un moment dat. Apare însă Eugen Lovinescu, un DOMN alături de care scriitoarea va cunoaşte, dincolo de o prietenie sinceră şi rară, o dragoste care se naşte din respectul pentru pasiunea celuilalt, pentru mintea şi firea neştirbită de propriile temeri. Între ei doi se naşte astfel, mai ales prin această reportretizare, una dintre cele mai frumoase poveşti de iubire, prietenie şi admiraţie reciprocă.
Citeam și aveam senzația vizionării unor fotografii sepia, cu mirosul de tei ”respirat” după ploi reci pe bulevarde solitare. Pagini scrise caligrafic în momente de singurătate care iau forma unor declarații de dragoste care pot sfida viața și toată nedreptatea cu care ea se confundă la un moment. Pentru că e nedrept ca oamenii să se întâlnească într-un ”prea târziu” asupra căruia nu pot interveni modificări, chiar dacă certitudinea dragostei lor o poate sfida chiar și pe a morții. Nici nu știu ce m-a impresionat mai mult, nedreptatea care s-a pierdut printre ”notele concertului” vieții ei, sau resemnarea cu care a acceptat ”notele finale.” Nod în gât, cu el am început lectura, cu el am finalizat-o.
”În fond,pe neputință nu ai de ce să te superi, o accepți ca să supraviețuiești și să mergi mai departe. Nu ne deosebim decât de oamenii cu care ne asemănăm. Ceilalți nici nu contează, cu ei nu avem niciun fel de punți, și, oricât de mult ne-am dori, tot n-o să reușim să le construim.” ”...dacă nu există respect real pentru partener,timpul nu așază între oameni decât o formă de dispreț, care devine ca o mâzgă din ce în ce mai păcătoasă odată cu trecerea timpului, câd, oricum, toate se tocesc. Mai ales răbdarea. ” ”Nu era nimic eroic în a suporta aroganța și suficiența omului de lângă tine. Și le spusese și fetelor ei să deschidă bine ochii, că o căsătărie nu e o croazieră, aduce la mal aluviuni de multe feluri și scoate din oameni și ce au mai bun, dar și ce e mai detestabil în ființa lor profundă. Ce nu se așază bine de la început te va copleși apoi, iar când descoperi că e prea târziu să mai schimbi ceva, rămâi cu sacul în spate, îl cari și îi simți greutatea din ce în ce mai tare.”
O voi reciti și pe Hortensia Papadat Bengescu, dar și această biografie.
Cartea aceasta m-a făcut să îmi dau seama, mai mult ca oricand, de puterea literaturii, de forța ei, de faptul că o putem numi un Spirit. Imi plac nespus biografiile marilor scriitori români, iar aceasta este scrisa excepțional. Încercasem in liceu sa citesc "Concert din muzica de Bach", dar nu am reușit, dar simt că după această lectură îl voi putea citi și înțelege, ca atunci când nu înțelegi matematica, însă după ce îți arată și te îndrumă cineva, lucrurile devin ceva mai plăcute. Regretul meu este acela că , cel puțin pentru generația mea, doamna Papadat-Bengescu a rămas Intr-un con de umbră, pentru multi o necunoscută. Și ea, și Cella Serghi, și Mihai Sebastian și mulți alții... Ignorați, considerați poate "depășiți", deloc actuali, plăcuți, însă, cu putina îndrumare, creațiile lor ascund adevărate comori. Trebuie ca cineva sa te îndrume putin prin pădure ca sa ajungi undeva sus, pe un platou și de acolo sa privești frumusețea peisajului. Recomand! PS: Acu' dau o căutare pe net sa vad ce cărți mai exista pe piata.
O carte scrisa cu delicatete si rafinament, si care, in ciuda economiei de evenimente si intamplari, reuseste sa contureze un portret precis, clar, al scriitoarei si al femeii Hortensia Papadat-Bengescu. Ana Maria Sandu a ales inspirat perspectiva din care a luat(si a redat!) imagini, una preponderent interioara, desigur, exact din aceleasi unghiuri din care si-a privit si HPB propriile personaje. Ramai cu sentimentul ca esenta acestui destin deopotriva binecuvantat si vitregit a fost inteleasa bine, si transmisa cu o intelegere empatica . Da, a facut o treaba buna Ana Maria Sandu.
"Tot ce simțea era o frică nebună de schimbările pe care putea să le aducă ziua de mîine, de cît de absurdă devenise reprezentarea viitorului. < Ne pierdem puterile, dar să nu ne pierdem și mințile > "