Sunt în acord profund cu ideea fundamentală a lui Schopenhauer, însă nu rezonez deloc cu teoriile ulterioare, le găsesc rigide, bazice, lipsite de nuanţe. E un subiect prea sensibil să poţi da cu barda în acest fel. Nu poţi să înghesui tot ce s-a trăit în câteva categorii, să împingi cu forţa nişte piese pentru care nu s-a inventat încă un puzzle. Trebuie analizate piesele, contemplate în continua lor locomoție, nu având în vedere o dreptate proprie, ci o cunoaştere universală ca răspuns la căutarea interioară. E profund eronat să începi cercetările căutând să-ţi dai dreptate singur, încropind motive şi scopuri, ca un judecător atotştiutor. Nu-mi place la Schopenhauer faptul că în toată lucrarea n-are nicio întrebare. Fireşte, există cazuri în care căsătoriile sunt făcute fix din motivele respective, însă nu poţi să pui în acelaşi sertar, ca pe şosete, toate legăturile omeneşti. Există şi conexiuni sufleteşti pentru care nu există explicaţie sau scop - îşi sunt suficiente sieşi. Mi-aş fi dorit o mai accentuată analiză, bazată nu pe generalităţi ci mai degrabă pe particularităţi - căci doar ele ating cu adevărat apogeul subiectului în cauză. La bază, da, sunt convins că perpetuarea speciei e motorul tuturor legăturilor, că instinctul are şi el o voce autoritară, însă e reprobabil să te duci să baţi în cuie toate căsătoriile, să găseşti etichete pentru toate relaţiile umane, motivându-le grosier pe fiecare-n parte, să sfâşii toate aripile iubirii, sugrumând inima într-o listă de categorii străină de mister, care nu acceptă necunoscutul. Inflexibilitatea m-a depărtat de lucrare, mi-aş fi dorit, ca măcar o dată, ascunse pe un rând dosnic, s-apară, sfioase, cuvintele: "fireşte, cazurile menţionate nu acoperă toată pătura umanităţii, există şi iubiri pentru care nu există încă motivaţie şi nici explicaţie" - practic Schopenhauer vorbeşte despre minusurile de iubire, pe care le analizează cu stoicism, găsind la fiecare câte o analogie literară, apoi îşi conturează argumentele folosindu-se de realitate, de "cazurile din ziare", însă tare aş fi vrut să fie abordată tema pasiunilor, a iubirilor inefabile, care nu se explică, cele care n-au, la drept vorbind, nicio motivaţie. S-a pus accentul prea mult pe ceea ce se ştie deja, au fost repetate câteva generalităţi - aş cuteza să spun primitive, chiar dacă adevărate - şi n-a mai fost timp pentru chintesenţa subiectului - în metafizica iubirii, Schopenhauer, orbit de voinţa de a trăi, de mult prea cunoscutele motivaţii generale ale legăturilor umane, omite a scrie despre iubirea pură, cea care nu caută copilul, cea care nu slujeşte noua generaţie, iubirea despre care vorbeşte Rilke: 'Love consists of this: two solitudes that meet, protect and greet each other.' - iubirea pe care filosofia, prea atentă la sisteme, n-a simţit-o niciodată, iubirea pentru care doar extrem de puţini poeţi ai umanităţii - călăuziţi de nebunia, viziunea şi profunzimea lăuntrică -, au avut ochi, şi-au intuit-o sau trăit-o. Faptul că iubirea are capacitatea de a face poet dintr-un măcelar - Novalis dintr-un cizmar, rămâne o dovadă irecuzabilă a supremaţiei sale, a capacităţii sale de a tulbura, de a cutremura omul din străfundul său, a harului de a oferi aripi unui muritor - rămâne, deci, singurul strop de eternitate al însetaţilor muritori. Poezia e singura cheie prin care poţi ajunge la iubire, însă tocmai pentru că e poezie - mă refer la cea mai pură formă lirică - nu poate fi înţeleasă decât iubind. Cel care înţelege iubirea, o face tocmai pentru că este deja poet, pentru că iubeşte deja. Nu poţi "învăţa" să fii poet, la fel cum nu poţi învăţa să iubeşti, ci te trezeşti, într-o dimineaţă, tâmpit de uluială, că în tine pulsează şi altcineva. De ce, pentru ce, cum, filosofia nu poate şti, iar poezia e prea ocupată să iubească pentru a se întreba...