„Totul începe cu o venerabilă casă cu marchiză de pe malul Dunării, din Galați, în care două fete își petrec copilăria. O casă care ascunde un mister, pentru că nu au acces decît la o parte a ei. Cînd una dintre ele moștenește cealaltă jumătate de casă, începe o poveste fascinantă, plină de taine și de întîmplări neașteptate, care leagă trecutul de prezent. Pe un perete din sufrageria casei se află, la început, înșirate zeci de portrete care ulterior vor fi aduse la viață în roman. Refăcînd istoria unei familii de-a lungul unui veac, din Belle Époque pînă în cotidianul corporatist, cu biografii feminine pline de iubiri, împlinite sau nu, de dramatism și de demnitate, Simona Antonescu reușește să își captiveze cititorul strecurîndu-i sentimentul că prezentul nu e numai ceea ce se întîmplă sub ochii noștri, ci și ceea ce s-a întîmplat cîndva, într-o legătură de cauzalitate, iar trecutul conține în el posibilitatea prezentului. În umbra ei este o carte marca Simona Antonescu, plină de suspans, de intrigi alambicate, ce par a se prelungi de la o generație la alta, dar și încărcată de nostalgie, ce revigorează cu mult farmec adevărul unei lumi pe care cititorul o simte vie, seducătoare, încărcată, pînă la ultima pagină, de mister. Este și cartea unei reveniri la sine, a asumării sinelui prin scris. – spune naratoarea, «o voce interioară pe care nu o asculți este o parte din tine pe care nu o lași să trăiască».” (Bogdan Crețu)
„O voce interioară pe care nu o asculți este o parte din tine pe care nu o lași să trăiască.” Acest citat din volumul cel mai recent al Simonei Antonescu îl sintetizează cumva. O istorie de familie suprapusă pe întreg secolul al 20-lea (dovadă că Simona Antonescu nu a ieșit complet din pasiunea sa pentru romanul istoric), petrecută undeva în județul Galați, cu personaje diverse, complexe, mereu aflate în vâltoarea vremurilor complicate și împregnate de suferințe și război, în care femeile joacă rolul principal. „În umbra ei” poate fi considerat și roman de familie, și bildungsroman, și roman de ficțiune, și roman de istorie, ba chiar există și o parte autobiografică aici, dar, cel mai important, este că ne dă măsura talentului Simonei Antonescu, o scriitoare apărută aproape din senin acum ceva ani și care se reinventează cu fiecare nou roman.
Un roman splendid, pe care l-am citit cu mare bucurie, atât datorită faptului că acțiunea e plasată în Galați, orașul în care m-am născut și trăiesc, cât și a faptului că e scris într-un mod profund și elegant care totuși nu e greoi, ceva ce foarte rar am mai întâlnit la autorii români. Povestea unei familii, sau mai bine zis a femeilor unei familii, de-a lungul mai multor decenii, începând cu perioada interbelică și până în realitatea corporatistă din prezent. Fiecare generație este marcată de o pereche de surori între care survin certuri, împăcări, sunt trecuți copii de la una la cealaltă, iar peste toată pleiada de personaje tronează imaginea misterioasă a casei cu marchiză de sticlă, ea însăși un personaj în această poveste complexă. Simona Antonescu este o povestitoare incredibilă și aduce la viață momente uitate din istoria țării noastre prin ansamblul bogat de detalii istorice folosite. Minunat modul în care reușește să surprindă dinamica încurcată dintre membrii unei singure familii, precum și ramificațiile extinse până și ale celor mai mici decizii ale acestora. Mi-a plăcut enorm „În umbra ei” și cu siguranță voi citi și alte cărți de-ale autoarei, cât mai curând!
Autoarea a scris cartea asta în primul rând pentru ea. Este evident autobiografică (cu tușe prea pronunțate după gustul meu, cred că ne prindeam și dacă în loc de primele trei pagini am fi citit trei paragrafe din care să lipsească taskuri, corporatist și Polirom). Se simte că unele lucruri urlau în ea să iasă la lumină, că a fost îmboldită din toate părțile, de amintiri și istorisiri ale propriei familii, pe care n-a mai vrut să le păstreze într-un colț al memoriei și să se piardă odată cu dispariția pământească, ci a vrut să le transpună într-un roman, romanul ei, pentru eternitate. Dar sunt aici și multe pagini dureroase din istoria recentă, situații reale, pe care le-am auzit și eu povestite de pe la cei bătrâni. Da, așa s-a făcut naționalizarea și colectivizarea, așa s-a construit comunismul. Da, puteai fi dat afară de la serviciu pentru vini închipuite tocmai de cei crescuți și hrăniți de tine, care apoi din niște băiețași simpli ajungeau directori, nu pe merit, ci pe pâră. Da, nimeni nu avea curaj să spună adevărul despre ce se petrecea în jurul lor zi de zi. Și culmea burgheziei putea fi considerat să ai abonament la trei reviste: Licurici, Luminița și Arici Pogonici. M-au încântat înjurăturile pitorești, m-au răscolit poveștile de război, am retrăit zilele deznădăjduite ale perioadei comuniste. E important ca cei tineri să citească romanul cu sufletul, fiindcă nimic nu e pus acolo la voia întâmplării. Scriitoarea țese mici diamante de cuvânt, dar trebuie să te apleci asupra rândurilor cu răbdare, ca să le descoperi.
„Sunetele copilăriei noastre se chemau unele pe altele, dând de veste că am sosit și învăluindu-ne în mierea unui timp uitat.”
„Viețile familiilor sunt covoare țesute în același război de la începutul lumii. Cheia fericirii este să nu cercetezi îndeaproape covorul, ca să te poți bucura de uimirile tale ca de lucruri noi, ca și cum ele ar fi ivite pe lume anume pentru tine.”
„Viața lor fusese astfel o maree chinuitoare, un flux cald al dragostei care urma mereu după refluxul înghețat al resentimentelor, pendulând neîncetat pe plajele sufletelor lor, lăsându-le sfârșite pentru ca imediat să le dea noi puteri.”
O carte ca o felie de pâine cu unt și miere, mai mult ca sigur pe gustul celor care iubesc filmele Hallmark și, de ce nu, scriitura lui Isabel Allende.
4,5 🌟 este ratingul de drept, dar merită rotunjirea în sus.
Deși în biblioteca mea am trei cărți ale autoarei, este prima pe care o citesc și tind să cred că am început cu ceva ușor. Puțină istorie, multă poveste a unei familii, de la străbunici până la nepoți, felul în care evenimentele și dinamica familiei au modelat femeile în decursul timpului.
Cartea începe cu Sabina, care se trezește moștenitoare a celeilalte jumătăți a casei părintești, cea care le-a hrănit copilăria cu povești frumoase sau de speriat atât ei, cât și Simonei, prietena ei. De aici, aflăm cum a fost construită casa aceea, de către cine, care a fost dinamica familiei de la Simina, străbunica, până la Sara-mică.
A fost o poveste superbă, în care probabil mulți ne regăsim, cu bunici sau străbunici care au luptat pe front, cu vitregiile regimului comunist, cu felul oamenilor de a se descurca așa cum puteau. Finalul a fost ceva care m-a debusolat puțin, deși l-am intuit la un moment dat. Am scăzut puțin și pentru lentoarea poveștii, a părut uneori că avansează prea greu sau că este ruptă când devenea mai interesantă. Altfel, abia aștept să citesc o alta carte de-ale autoarei! 🤩
Pur şi simplu nu mi-a plăcut, din păcate, pe cât de mari aşteptări aveam. "Ultima cruciadă" mi-a plăcut peste măsură, dar cu povestea asta pur şi simplu nu m-am potrivit.
Autoarea reușește să ne transpună în atmosfera unei povești captivante, plină de taine, trăind acele emoții și sentimente în casa cu marchiză alături de personajele feminine din trei generații, în jurul cărora plutea acea tensiune creatoare de neliniști. M-au impresionat aceste minunate șiruri de povești care au țesut covorul familiei lor cu personaje complexe, care au cunoscut vremuri complicate pline de suferințe, dar și împliniri sufletești. Viața celor două surori care creșteau două surori fusese “o maree chinuitoare, un flux cald al dragostei care urma mereu după refluxul înghețat al resentimentelor, pendulând neîncetat pe plajele sufletelor lor, lăsându-le sfârșite pentru ca imediat să le dea noi puteri.” “O voce interioară pe care nu o asculți este o parte din tine pe care nu o lași să trăiască.” “Iertarea înseamnă să-ți înțelegi corect sentimentele, să le chemi pe numele lor cel adevărat, curățându-te prin asta.”
Drăguță. I-aș da mai mult un 3.5. 3 pentru că de ideea cărții îți dai seama destul de repede iar personajele sunt un pic superficial analizate. 4 pentru că mi-a plăcut și cum a fost structurată povestea, și să citesc povestea familiei în decursul anilor, pe fondul situației politice și a evenimentelor istorice din România ultimilor 100 de ani. Mi-a dat confortul de a citi despre locuri și situații familiare, despre vremuri de care abia ai auzit de la străbunici, bunici și părinți și curiozitatea de a le descoperi din altă perspectivă. Mă bucur și că am descoperit o autoare româncă. Curg repede capitolele și e plăcut, dar parca la sfârșit lipsesc greutatea și impresia puternică care fac dintr-o carte o carte de care îți amintești.
#2024 #52 Este a treia carte de la Simona Antonescu și trebuie să afirm că în lista autorilor preferați am mai inclus unul. Îmi place enorm modul cum Simona îmbină faptele istorice și ficțiunea, o face cu atâta măiestrie! Cărțile sale te cuceresc de la primele pagini. Felul în care așterne pe hârtie slovele pentru a-ți spune povestea te captivează și te prinde în istorie.
În acest roman autoarea prezintă soarta unei familii în care femeile sunt cele care tronează, dar și cele care suferă. Deși sunt femei puternice, au în suflet mereu o rană pe care o poartă asemeni unui blestem transmis de la mamă la fiică. O șaga de familie care se întinde pe mai bine de o sută de ani. Strămoșii din această familie trec prin cele două războaie și toate schimbările impuse de vreme își pun accentul și pe urmașii lor. Un roman care se desfășoară pe două planuri al trecutului și al prezentului ca o prelungire a trecutului.
Pe parcursul întregii lecturi am fost nedumerită cu privire la narator. Ba credeam că e sora Sabinei, ba că e o prietenă. Credeam că voi rămâne în ceață și după ce termin cartea, că e o greșeală a narațiunii. Însă, ah cât m-am înșelat. Dilema a fost rezolvată spre final și a fost o surpriză. Acest detaliu a ridicat cartea de la “îmi place” la “wow”.
Ar mai fi de adăugat că planific să citesc și celelalte cărți ale autoarei.
Pe tot parcursul cărții #Înumbraei, simțeam că îmi place, apoi parcă ceva nu era în regulă, scriitura îmi plăcea, povestea îmi plăcea, dar parcă era ceva ce îi lipsea sau poate ceva ce nu era atât de verosimil pe cât mi-aș fi dorit, apoi iarăși uitam și mă prindea cartea în mrejele ei...dar dacă o citești...îți place, merită și ce-i "lipsește", se dezvăluie, se arată. Mi-a plăcut !
O introspecție fabuloasă ce pornește de la străbunică, trece prin dramele istoriei si familiei ca să se încheie într-un mod pe care nu l-am anticipat deloc!
Aș spune că romanul are un subtitlu - “Casa cu marchiză de sticlă”, casă care ar trebui să existe sau să fi existat în Galați (nu am verificat!), construită pe 3 străzi: Portului 1, Portului 2 și Duminicii.
Casa cu marchiză de sticlă e locul și simbolul central al romanului, casa în care există o UȘĂ închisă la naționalizare și deschisă după zeci de ani în care de cealaltă parte a ușii au locuit CEILALȚI.
Deschiderea UȘII este elementul central al cărții, toate întâmplările din carte raportându-se la acest moment: “Cu trei luni înainte de deschiderea ușii”, ”În ziua deschiderii ușii”, “Două săptămâni după deschiderea ușii” etc.
Da, este o cronică de familie întinsă pe durata unui secol, căci cum altfel să găsești fire nevăzute și țesute în covorul familiilor.
“Pentru că nimeni, niciodată, nu poate prevedea urmările în timp, până la a treia generație ale unei decizii”. (pg.292)
Da, este o saga în care capitolele iau numele femeilor din familie: SIMINA (străbunica), SADA (una dintre bunicile materne!!), CORNELIA (mama), nu înainte de a afla despre UȘA.
Cartea este uluitoare, ca tot ce-am citit scris de Simona Antonescu. E singura cu elemente autobiografice (pe tot parcursul cărții am vrut să știu cât de mult este!).
E un roman psihologic pentru că este despre teama de respingere, e despre cum îți modelezi viața atunci când simți sau crezi că lipsește o verigă din lanțul iubirii necondiționate.
Este un roman care ar putea fi al oricărei familii din zilele noastre, în care nu se moștenesc doar bolile fizice, precum diabetul sau hipertensiunea arterială ci, mai grele și mai greu de explicat, ascunse în spatele unor secrete, situații sau decizii neștiute, se transmit cicatricile emoționale.
“Apoi își aminti învățături vechi, pe care Simina le pusese în ea demult, iar ea abia acum le înțelegea: și anume că durerea trebuie primită în viață ca un copil născut cu handicap. Îl pui și pe acela la masă alături de toți ceilalți, îl iubești și îl accepți, nu te prefaci că nu există. Îl privești în ochi și vorbești cu el chiar dacă te doare să-l vezi zilnic suferind. Covorul familiei este țesut cu firele roșii ale durerii, albe ale bucuriei sau verzi ale spaimei. Nu poți scoate firele roșii, pentru că întreaga țesătură s-ar destrăma”. (pg.285-286)
Este în același timp un roman scris în context istoric, spunând atât de multe despre istoria orașului Galați și a zonei Covurluiului din ultima sută de ani. Istorii nescrise în manualele de istorie, nepovestite de prea mulți sau povestite și pierdute în negura istoriei relativ recente.
“De sus, din vârful malului, zidurile de cetate veche a Sfintei Preciste priveau la toate acestea fără să judece, așa cum nu judecaseră nici când tătarii, mai apoi rușii sub comanda lui Napoleon și la urmă turcii și grecii eteriști arseseră orașul din temelii, de trei ori, nici când douăsprezece mii de ruși bolșevici au fost biruiți aici, în Războiul Mare, de numai câteva sute de soldați români ori când aviația americană, apoi cea germană aflată în retragere bombardaseră orașul, făcându-l una cu pământul, în ultimul război. In spatele bisericii cu ziduri de cetate, orașul se ridicase de fiecare dată la loc” (pg.289)
Citind romanul Simonei Antonescu îți pui întrebări, vrei să știi cum a fost familia ta în ultimul secol și ceva înainte, vrei să știi lucruri dinainte de a te naște, de după ce te-ai născut dar nu le-ai înțeles sau nu ți-au fost împărtășite.
Vrei să se deschidă acea UȘĂ ferecată, să ți se dezvăluie cine ești și de ce ești o mare parte din cine ești.
Și, poate, ca și în romanul Simonei Antonescu îți vei descoperi alter-ego-ul, chiar în ultimile pagini.
Poate că vei sau te vei descoperi …”în umbra ei”.
Oare mai trebuie să spun cât de mult mi-a plăcut această carte?
În umbra ei ne prezintă istoria unei familii, de data aceasta pe linie feminină pe parcursul a peste o sută de ani, care se suprapune peste istoria României.
Începând cu anul 1912, cele mai importante evenimente ale secolului al XX-lea sunt trăite de fiicele Siminei și fiicele fiicelor Siminei, care vor supraviețui istoriei tocmai pentru a duce povestea mai departe.
Simona Antonescu decide să plaseze viața femeilor în fostul județ Covurlui având centrul în orașul Galați, locul de naștere al scriitoarei. Casa cu marchiză de stică, construită de bunicul Octavian aproape de Dunăre, va fi martora multor evenimente politice, culturale cât și al frământărilor interioare ale personajelor.
Citind această carte am înteles și puțin din conceptul de traumă transgenerațională - fiecare nouă generație primește moștenirea sentimentelor trăite de părinți. Dragostea părintească pe care o caută Cornelia în mama Sada, se va trasmite apoi către Sabi care va încerca toată viața să fie cea mai bună pentru a își impresiona mama.
Viețile familiilor sunt covoare țesute în același război de la începutul lumii. Cheia fericirii este să nu cercetezi îndeaproape covorul, ca să te poți bucura de uimirile tale ca de lucruri noi, ca și cum ele ar fi ivite pe lume anume pentru tine.
O fotografie mișcată are ceva straniu, mai cu seamă dacă persoana fotografiată a murit între timp, ca și cum, din nebăgare de seamă, un rest de viață ar fi rămas captiv în fotografie, cerând fără speranță ajutor.
Viețile oamenilor nu există separate, există numai viețile familiilor și trebuie să fii conștient de șirul la capătul căruia trăiești.
Cred că una dintre cele mai bune frânturi de literatură românească contemporană din câte am citit în ultimă vreme. Este o carte genială, magistral scrisă, cu citate care îți intră în suflet efectiv și frământă tot ce ai acolo, un subiect atât de bine gândit și atât de frumos așezat în cuvinte încât ai impresia că de câte ori o citești, mai ratezi un înțeles. Nici nu pot să descriu cat de mult mi-a plăcut, mi-a întrecut orice așteptare, pur și simplu felul în care este scrisă cartea te face să trăiești în poveste, și să îți consumi un amalgam de sentimente în același timp cu personajele. O recomand cu căldură, este o lectură fascinanta și minunată, despre familie, traume transgeneraționale, despre puterea covârșitoare a destinului, cu răsturnări de situație și cu o atmosferă de înstrăinare, dar atât de familiară!
"O voce interioară pe care nu o asculți este o versiune a ta pe care nu o lași să trăiască"
Am citit cu plăcere “In umbra ei”, romanul Simonei Antonescu, așa cum am citit si celelalte romane ale sale, “ Fotograful Curții Regale”, sau “Darul lui Serafim”. Scrierea ei este fluida si te învăluie in poveștile descrise si in destinul personajelor, care însă mi s-au părut mai puțin complexe si finisate in aceasta saga in comparație cu cele pe care le-a abordat anterior, cel puțin in celelalte romane pe care le-am menționat. Am sa ofer totuși cartea spre lectura mamei mele, născută Borș, nume ce fusese la origine Boroș, ca si numele unuia dintre personajele acestui roman, cu care împărtășește amintiri de familie mai mult sau mai puțin similare, cu dorința de a-i reda gustul lecturii, sau, de ce nu, al scrierii, pentru ca si ea ar putea fascina cu romanul propriei ei vieți daca s-ar încumeta sa-l scrie.
M-am așteptat să-mi placă, pentru că am iubit toate cărțile Simonei Antonescu. Mi-a plăcut construcția romanului, m-am gândit mult pe parcursul cărții la proprii înaintași, la bunici, străbunici, la traume transgeneraționale. Asta e un lucru care îmi place tare la scriitura Simonei, pe lângă meșteșugul cuvintelor, transpunerea stărilor psihologice în povestire și modul în care reies comportamental, nu sunt descrise personajele, ci ești nevoit sa ți le conturezi în minte pe măsură ce citesti. Alter Ego - ul a făcut o treabă excelentă!
This entire review has been hidden because of spoilers.
O carte pe care nu o poti lasa din mâna. Imi place cum face portretul unor generatii de oameni care traiau fara sa isi constientizeze emoţiile, fara sa le poata pune in cuvinte si sa inteleaga efectul lor...pentru ca mai apoi sa ajunga la contemporani care sunt mult mai iscusiti in arta analizei trairilor interioare.
Si nu in ultimul rând imi place cartea ca si lectie de istorie a unor vremuri despre care nu se putea povesti mult odinioara.