Aș spune că romanul are un subtitlu - “Casa cu marchiză de sticlă”, casă care ar trebui să existe sau să fi existat în Galați (nu am verificat!), construită pe 3 străzi: Portului 1, Portului 2 și Duminicii.
Casa cu marchiză de sticlă e locul și simbolul central al romanului, casa în care există o UȘĂ închisă la naționalizare și deschisă după zeci de ani în care de cealaltă parte a ușii au locuit CEILALȚI.
Deschiderea UȘII este elementul central al cărții, toate întâmplările din carte raportându-se la acest moment: “Cu trei luni înainte de deschiderea ușii”, ”În ziua deschiderii ușii”, “Două săptămâni după deschiderea ușii” etc.
Da, este o cronică de familie întinsă pe durata unui secol, căci cum altfel să găsești fire nevăzute și țesute în covorul familiilor.
“Pentru că nimeni, niciodată, nu poate prevedea urmările în timp, până la a treia generație ale unei decizii”. (pg.292)
Da, este o saga în care capitolele iau numele femeilor din familie: SIMINA (străbunica), SADA (una dintre bunicile materne!!), CORNELIA (mama), nu înainte de a afla despre UȘA.
Cartea este uluitoare, ca tot ce-am citit scris de Simona Antonescu. E singura cu elemente autobiografice (pe tot parcursul cărții am vrut să știu cât de mult este!).
E un roman psihologic pentru că este despre teama de respingere, e despre cum îți modelezi viața atunci când simți sau crezi că lipsește o verigă din lanțul iubirii necondiționate.
Este un roman care ar putea fi al oricărei familii din zilele noastre, în care nu se moștenesc doar bolile fizice, precum diabetul sau hipertensiunea arterială ci, mai grele și mai greu de explicat, ascunse în spatele unor secrete, situații sau decizii neștiute, se transmit cicatricile emoționale.
“Apoi își aminti învățături vechi, pe care Simina le pusese în ea demult, iar ea abia acum le înțelegea: și anume că durerea trebuie primită în viață ca un copil născut cu handicap. Îl pui și pe acela la masă alături de toți ceilalți, îl iubești și îl accepți, nu te prefaci că nu există. Îl privești în ochi și vorbești cu el chiar dacă te doare să-l vezi zilnic suferind. Covorul familiei este țesut cu firele roșii ale durerii, albe ale bucuriei sau verzi ale spaimei. Nu poți scoate firele roșii, pentru că întreaga țesătură s-ar destrăma”. (pg.285-286)
Este în același timp un roman scris în context istoric, spunând atât de multe despre istoria orașului Galați și a zonei Covurluiului din ultima sută de ani. Istorii nescrise în manualele de istorie, nepovestite de prea mulți sau povestite și pierdute în negura istoriei relativ recente.
“De sus, din vârful malului, zidurile de cetate veche a Sfintei Preciste priveau la toate acestea fără să judece, așa cum nu judecaseră nici când tătarii, mai apoi rușii sub comanda lui Napoleon și la urmă turcii și grecii eteriști arseseră orașul din temelii, de trei ori, nici când douăsprezece mii de ruși bolșevici au fost biruiți aici, în Războiul Mare, de numai câteva sute de soldați români ori când aviația americană, apoi cea germană aflată în retragere bombardaseră orașul, făcându-l una cu pământul, în ultimul război.
In spatele bisericii cu ziduri de cetate, orașul se ridicase de fiecare dată la loc” (pg.289)
Citind romanul Simonei Antonescu îți pui întrebări, vrei să știi cum a fost familia ta în ultimul secol și ceva înainte, vrei să știi lucruri dinainte de a te naște, de după ce te-ai născut dar nu le-ai înțeles sau nu ți-au fost împărtășite.
Vrei să se deschidă acea UȘĂ ferecată, să ți se dezvăluie cine ești și de ce ești o mare parte din cine ești.
Și, poate, ca și în romanul Simonei Antonescu îți vei descoperi alter-ego-ul, chiar în ultimile pagini.
Poate că vei sau te vei descoperi …”în umbra ei”.
Oare mai trebuie să spun cât de mult mi-a plăcut această carte?