Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie

by Cătălin Pavel

Scopul ultim al acestei investigații arheozoologice este să demonstreze că animalele alcătuiesc primul și cel mai important alfabet simbolic extern de care s-a servit omul preistoric și antic. Afecțiunea lui pentru câini, pisici și cai este discutată în detaliu, dar nicidecum exclusiv, deoarece alături de ele, toate sălbăticiunile au fost un catalizator al dezvoltării cognitive, emoționale și sociale a lui homo sapiens.
Portretele arheologice ale acestor vietăți din trecut sunt sintetizate din descoperirile a mii de săpături, de la reprezentările de delfini și urși în chihlimbar, marmură sau teracotă, la aripile de gaiță și mandibulele de arici depuse în mormintele celor vechi, de la incubatorul de ouă de crocodil din Egiptul antic, la oasele de leu și cămilă găsite în România, de la mozaicul ce cuprinde singurul nume de pisică rămas din antichitatea romană, la cimitirul de câini de la Așkelon. Iar pentru că între om și sălbăticiune nu există, de fapt, o falie de tip cultură vs natură, aceste portrete, oricît de tangibile, sunt ale animalelor nu ca resursă fizică, ci ca resursă spirituală.

Genres: Nonfiction

392 pages, Paperback

First published May 1, 2021

About the author

Cătălin Pavel (n. 1976) este scriitor și arheolog. A urmat studii doctorale și postdoctorale la Univ. of Oxford, Univ. Paris 1 Panthéon-Sorbonne, Institutul Arheologic Albright din Ierusalim, Univ. Hamburg și Colegiul Noua Europă din București. A participat la săpături arheologice în țară, în Germania, Franța, Anglia, Maroc, Israel și în special în Turcia (la Milet, Gordion și, în 2005–2010, la Troia). A predat arheologie, artă clasică și teme arheologice în literatură în București, Cluj și Atlanta, iar în prezent este conferențiar universitar la Univ. „Ovidius” din Constanța, unde coordonează doctorate și conduce săpăturile arheologice ale universității la Histria. Romane: Aproape a șaptea parte din lume (Humanitas, 2010, Premiul de debut Bibliofagia/UniCredit, tr. fr. de F. Courriol, La septième partie du monde, Éditions Non Lieu, 2017), Nicio clipă Portasar (Cartea Românească, 2015), Trecerea (Cartea Românească, 2016, Premiul „Ziarul de Iași”, nominalizat la Premiile USR), Chihlimbar (Polirom, 2017, Premiul USR, Dobrogea), Toate greșelile care se pot face (Humanitas, 2022, Premiul USR, Dobrogea). Li se adaugă volumul de proză scurtă Adevărul despre vacanțe (Humanitas, 2023). Lucrări de specialitate: Describing and Interpreting the Past – European and American Approaches to the Written Record of the Excavation, Ed. Univ. din București, 2010); Dicţionar de mitologie greco-romană: Zei, eroi, mituri (coautor și coeditor, Corint, 2011); Arheologia iubirii: De la Neanderthal la Taj Mahal (Humanitas, 2019, nominalizată la Premiile „Observator cultural”, tr. fr. de J.-L. Courriol, Archéologie de l’amour, Éditions de l’Aube, 2022, tr. it. de B. Mazzoni, L’archeologia dell’amore, Neo Edizioni, 2022); Animalele care ne fac oameni: Blană, cozi și pene în arheologie (Humanitas, 2021; Premiul Societății de Științe Istorice din România, nominalizat la premiile Monica Lovinescu). A tradus din germană romanul lui Volker Weidermann, Ostende 1936 (Cartea Românească, 2022). Cele mai recente cărți ale sale, și singurele care merită citite, sunt un roman de aventuri pentru copii de 8-13 ani, Muntele cu uși (Humanitas Junior, 2024) și o carte pentru liceeni și studenți (Elefantul lui Carol cel Mare. Un anti-manual de istorie, ART, 2025).

Reviews

[Constantin Beda · Rating 4 out of 5]

"Leap of faith" e o expresie în engleză care, în sens larg, ar putea însemna "să te arunci cu capul înainte". Asta am făcut și eu când am fost la lansarea unei cărți de arheologie care se numește "Animalele care ne fac oameni. Blană, cozi și pene în arheologie." Știm prea bine că există riscuri și în lumea asta relativ calmă a cititorilor, mai ales atunci când începi o carte despre care nu știi mare lucru. N-am mai citit despre istoria arheologiei, nu m-a pasionat deloc subiectul. Până atunci, când au început discuțiile și prezentarea. După lansare, când îmi venise rândul la autograf, Cătălin Pavel m-a întrebat dacă îmi place arheologia. I-am răspuns fără să stau pe gânduri: din seara asta, da. Răspunsul meu dacă aș fi întrebat din nou acum: după ce am citit cartea, da. Foarte mult.

Eram superficial în privința acestui domeniu, deși sunt un cititor pasionat de istorie și știință. Mereu îmi venea în minte imaginea stereotip a unor oameni înarmați cu o periuță, aduși de spate sub un soare arzător ori ascunși prin încăperi întunecate, ștergând de praf niște oase. Iar singurul arheolog pe care îl cunoșteam avea pălărie și un bici bun la toate. Exact, pe Indiana Jones. Din cartea lui Cătălin Pavel am aflat că e mai mult de atât. Că în acele oase, mozaicuri și vase din vechime se află chiar istoria despre care îmi place atât de mult să citesc, trecutul pe care vreau să-l descopăr. Și că arheologia e extrem de interesantă.

Concluzia pe care am tras-o? Da, eu cred că animalele ne fac oameni. Așa cum ne fac oameni și cărțile ca aceasta.

[Stela · Rating 4 out of 5]

Mă gîndeam, în timp ce citeam Animalele care ne fac oameni a lui Cătălin Pavel, ce norocoși trebuie să fie studenții lui și ce faine cursurile sale, dacă vorbește așa cum scrie. Umorul lui blînd, poveștile interesante, concluziile adesea haioase, care scutură praful de pe articolele științifice de obicei aride, făcîndu-le accesibile fără să le vulgarizeze, sînt atribute pe care le constatasem deja de la lectura primei lui cărți, Arheologia iubirii, despre care am scris pe larg aici.

Premisa studiului de față nu este afectivă (în sensul că nu militează pentru drepturile animalelor) ci mai degrabă socială (în contextul în care studiază interacțiunile omului cu aceste viețuitoare, „dincolo de ideea că animalul trebuie privit ca o potențială friptură” - p. 14 - Introducere) și culturală (în contextul în care animalele „pot fi concepute ca niște categorii culturale, plecînd de la oasele lor”, alcătuind „primul alfabet socio-simbolic al gîndirii umane” - p. 367 - Încheiere)

Am adunat cîteva informații interesante sau bizare pe care le enumăr pe scurt, ca o invitație la o lectură care nu vă va dezamăgi nici un pic:

- cel mai vechi mormînt al unui om însoțit de un animal este de acum 15 000 de ani, iar animalul e... o vulpe;
-oasele de balenă erau folosite în construcții, după cum confirmă Pliniu cel Bătrîn și Arrian;
-delfinul apare în foarte multe imagini antice, dar nu prea s-au găsit „resturi faunistice”. Trei cetăți din zona pontică, între care Histria noastră, băteau monede pe care apărea un vultur ținînd în gheare un delfin;
-pisica, „cel mai sălbatic animal domestic” (p. 85) a fost domesticită abia la vreo 10 000 de ani după cîine;
-tafonomia este știința care studiază transformarea suferită de obiecte după părăsirea contextului sistemic și intrarea în cel arheologic (aruncarea într-o groapă după utilizare), fiind utilă pentru interpretarea corectă a descoperirii unor grămezi de oase, de pildă;
-„Cel mai înalt cal din Antichitate era cu jumătate de metru mai mic decît cel mai înalt cal de azi.” (p.272)

Și, cireașa de pe tort, un citat în citat, care mi-a satisfăcut simțul estetic cel puțin la fel de mult ca autorului, constatarea lui Pliniu cel Bătrîn, care, vorbind despre talentul de a învăța cuvinte al coțofenelor, „adaugă un amănunt cît o viață întreagă de scriitor: coțofenele „pot chiar muri, învinse de greutatea unui cuvînt”.” (p. 361)

Vă las să descoperiți singuri capitolul despre arici, bufniță și alte „cozi și pene”. Mai spun doar că abia aștept să citesc romanul lui Cătălin Pavel, Toate greșelile care se pot face, pe care l-am cărat cu mine din România tocmai pentru că sînt extrem de curioasă de cum își valorifică stilul în operele de ficțiune. Vă țin la curent. 😊

[❀ Diana ❀ · Rating 5 out of 5]

Este o adevărată plăcere să revin la o altă carte a la Cătălin Pavel.

Stilul, umoristica, limbajul ușor de înțeles, imaginile bine selectate.. o carte căreia i-aș fi dat mai multe steluțe dacă GR m-ar fi lăsat. :)

Autorul explorează importanța arheozoologică a mai multor animale: pisica, câinele, calul etc., nu atât din punct de vedere arheologic, ci și mistic și interacționist al acestor bidivii cu omul din societate. Povestea cu pisicile din Egipt o știe toată lumea, însă puțini cunosc despre aricii îngropați alături de oameni.. sau chiar despre faimoșii papagali Ara.

Acum trebuie să revin asupra Arheologiei iubirii, mi se pare că i-am acordat prea puține steluțe..

[Daniel Barbu · Rating 5 out of 5]

Greu de spus dacă această carte este mai bună decât Arheologia Iubirii. De fapt, această comparație nu ar trebui făcută decât din perspectiva stilului de scris, în privința căruia autorului nu i se poate reproșa că are un stil greoi, ci din contră, poți rămâne surprins cât de ușor se citește, pentru o carte care oferă extrem de multe detalii. "Animalele care ne fac oameni" nu este doar o carte de popularizare a istoriei și mai ales a arheologiei: ea poate fi o sursă de inspirație pentru studenții de la istorie pentru a descoperi subiecte mai puțin cercetate, dar extrem de interesante

[Talida Radu · Rating 5 out of 5]

,,Animale care ne fac oameni"...nu îmi stă în fire să scriu recenzii, dar ceva ciudat ma împinge să o fac acum. O carte scrisă cu umor, în care se vede că autorul s-a implicat emoțional, pe alocuri ușor prea plină de înșiruiri de situri fără prea multe detalii (defectul meseriei), poate uneori cu descrieri care ar fi meritat și ilustrații (color), dar o carte bine documentată, muncită și care își merită locul în biblioteca unui pasionat de istorie, arheologie și a unui iubitor de animale.
Fără să dau detalii din carte, mărturisirea din Încheiere este, probabil, cea care m-a făcut acum să scriu aceste rânduri. Am pierdut în mai puțin de un an un cățel de 16 ani, o pisică de 17 și un câine de 12. Pe cel din urmă în timp ce citeam capitolul dedicat câinilor. Cartea aceasta a venit pentru mine ca încă o dovadă (pe lângă momentul când descopăr oasele pe șantiere), că oamenii își iubeau animalele și că aceastea nu sunt uitate, chiar dacă au trecut ani și ani...
Mulțumesc pentru această carte! A fost un adevărat remediu!

[Socrate · Rating 4 out of 5]

Pictura mormintelor din necropolele tebane ne arată costeliva tărcată egipteană cu maximum de umanitate. Primul exemplu vine din mormântul lui Nebamun (secolul 14 a.Chr.) a cărui frescă e azi unul din exponatele cele mai de preț de la British Museum. Este una dintre cele mai frumoase reprezentări ale pisicii din toată Antichitatea, și capul de serie al scenelor egiptene cu pisică la vânătoare prin stufăriș, din care se mai cunosc vreo cinci doar în arta tebană. Vedem

aici o canoe care se strecoară printr- o vegetație ca de deltă, aerul e plin de păsăret și fluturi, apa e doldora de pești, artistul egiptean e fericit că nu există spații goale. Oricât am fi de ursuzi, înțelegem că avem în față un fel de paradis. Detaliile nu se mai termină, trupurile cenușii ale fluturilor sunt acoperite de puncticele argintii. Nebamun, cu o perucă scurtă, ține în mână trei rațe (ori le-a prins deja, ori le folosește ca atrape, adică momeală pentru alte păsări) și e gata să-și arunce glorios bățul după o zburătoare. În barcă mai sunt – reprezentate la o scară mai mică – fetița lui și soția, în straie de zile mari, cu o zornăitoare de ceremonie. Dacă acest instrument, numit sistru, e decorat cu pisici, așa cum se vede pe nenumărate asemenea artefacte din vremea Regatului Nou încolo descoperite de arheologi, nu putem desluși aici.

Pisica lui Nebamun e o capodoperă: cocoțată pe două tulpini de papirus care se apleacă sub greutatea ei, ea înșfacă trei păsări deodată – labele din spate și din față prind câte una, iar dinții îi sunt înfipți în aripa alteia. E paradisul nu numai pentru Nebamun, ci și pentru animalul lui. Curios, felina din frescă nu are nimic egiptean în ea și s-ar putea muta ușor în tablouri europene pictate trei milenii mai târziu. Detaliile exercită asupra privitorului competent o acțiune de topire a inimii – se vede blana rară ieșind din urechi, ochiul aurit, laviurile dungilor întunecate care tigrează blana portocalie. Ca să arăt că am și eu o părere, o să spun că totuși coada parcă atârnă cam fără viață. O pisică dă nervos din coadă și când nu face nimic, cu atât mai mult când prinde trei păsări; dar poate că artistul copiază un model la care adaugă victimele dintr-o altă carte cu modele. În orice caz, pentru blana cozii nu s- a făcut rabat de la performanță – vârful ei negru este anunțat de două inele întunecate, ceea ce demonstrează nu numai dibăcia tehnică a artistului, ci și bunătatea inimii sale. (Coada asta seamănă mai degrabă cu cea de pisică sălbatică.)

[Loulou · Rating 5 out of 5]

O citesc, recitesc cat se poate de incet pentru ca o degust. Nu vreau sa se termine. Sunt zile in care consult doar bibliografia si vanez titluri de carti care m-ar putea interesa.Asta desi stiu din experienta ca, citind, de exemplu, „How Not to Make a Human: Pets, Feral Children, Worms,Sky Burial, Oysters- K. Steel “( vezi pag 381-Doamne, ci titlu savuros!) nu voi avea nici pe departe aceeasi experientas lectoriceasca.

Ador referintele multiple, exemplele si contraexemplele, explicatiile si contraexplicatiile.Caut teoretizarile risipite ici-colo in textul descriptiv. „Gradina arheologica de buzunar“ e chiar un capitol „in nuce“ de citit si recitit,de subliniat si rumegat, asa-si da cititorul seama cum teoretizeaza Catalin Pavel diversitatea arheozoologica.

Imi place amestecul de serios cu umorul, e probabil modalitatea cea mai interesanta de a introduce publicului larg un subiect foarte serios, la urma urmei, popularizarea nu e deloc lucrul cel mai usor de facut.

Imi place atitudinea „down to earth“ pe care o are autorul atunci cand trece in revista posibilele si variantele zooarheologice, reactionez destul de prudent la lecturile simbolico-mistice ale trecutului.Oasele inainte de toate....

Evident ca am facut si comparatii cu „Arheologia...“, prima carte a lui Catalin Pavel pe care am citit-o ( am ales-o din cauza titlului, curioasa fiind cine naiba mai alege sa publice un text cu un astfel de titlu?). Ok,ok am gresit... Cert este ca „Animalele care ne fac oameni - Blana, cozi si pene in arheozoologie“ imi pare mai inchegata, mai compacta, mai tensionata, mai putin timida. Meditam deunazi chiar la posibilitatea lecturii ca roman a cartii, un Bildungs arheozoologic.
Sa fie subiectul care-i e mai drag autorului? Sa fie filtrul modern al cititorului de azi pentru care animale=pets=cuteness? Cine stie? Eu una continui sa o degust incet incet pana se topeste de tot.

[Alex.Rosetti · Rating 4 out of 5]

Cu Arca lui Noe pe sub pământ.

[Giorgia · Rating 4 out of 5]

4.5*