,,La o anumită vârstă începi să-ți dai seama cât ești de singur în lume ca om sau ca individ. În realitate, nu există nici rude, nici prieteni cu care să poți fi într-o adevărată și desăvârșită comuniune sufletească. Trebuie să înțelegi că menirea omului (de altfel cred că și a oricărei ființe vii) este să ducă singur o viata solitară… Slăbiciunea și nevoile vieții te fac să-ți închipui că înțelegi pe alții, că iubești și ești iubit și înțeles. Eroare grea, despre a cărei realitate dureroasa ajungi să-ți dai seama tocmai în clipele când singurătatea, majestuoasă și divină, te copleșește mai crâncen…." (Liviu Rebreanu)
Liviu Rebreanu was a Romanian novelist, playwright, short story writer, and journalist.
Born in Târlişua (currently Bistriţa-Năsăud County), Transylvania, then part of Austria-Hungary, he was the second of thirteen children born to Vasile Rebreanu, a schoolteacher, and Ludovica Diuganu, descendants of peasants. His father had been a classmate of George Coşbuc's and was an amateur folklorist. Liviu Rebreanu went to primary school in Maieru (where he was taught by his father), and then in Năsăud and Bistriţa, to military school at Sopron and then to the military academy in Budapest. He worked as an officer in Gyula but resigned in 1908, and in 1909 illegally crossed the Transylvanian Alps into Romania, and lived in Bucharest.
He joined several literary circles, and worked as a journalist for Ordinea, then for Falanga literară şi artistică. At the request of the Austro-Hungarian government, he was arrested and extradited in 1910. Rebreanu was incarcerated in Gyula, being freed in August; he returned to Bucharest. In 1911-1912 he was secretary for the National Theater in Craiova, where he worked under the direction of short story writer Emil Gârleanu. He got married to actress Fanny Rădulescu.
His first published in 1912 with a volume of novellas gathered under the title Frământări ("Troublings"). During World War I Rebreanu was a reporter for Adevărul, and he continued publishing short stories: Golanii ("The Hooligans") and Mărturisire (Confession) in 1916 and Răfuială ("Resentfullness") in 1919. After the war, he became an important collaborator at the literary society Sburătorul led by the literary critic Eugen Lovinescu.
In 1920 Rebreanu published his novel Ion, the first modern Romanian novel, in which he depicted the struggles over land ownership in rural Transylvania. For Ion, Rebreanu received a Romanian Academy award - he became a full member of the institution in 1939. Between 1928 and 1930 he was chairman of the National Theatre of Bucharest, and from 1940 to 1944 he was President of the Romanian Writers' Society.
In 1944, aged 59, he was diagnosed with throat cancer. Rebreanu shot himself in the mouth, in his country house in Valea Mare, Argeş County
O nuvelă realistă, în care țăranul român rămâne a fi stigmatizat, limitat în timp și spațiu, fără puterea de a demonstra contrariul. Experiența omului de la sat, nu poate concura cu viața celor de la oraș, a celor care au o funcție, chiar și aceea de conductor. Proștii lui Rebreanu sunt țăranii, cei care în liniștea satului își văd de treburi, iar nevoia de a se depărta de granița satului înseamnă zdruncinarea liniștii lăuntrice. "Iartă, domnule, iartă-ne şi nu ne năpăstui, bâlbâi bătrânul umilit. Că noi suntem proşti, păcatele noastre. Pesemne, aşa ne-a lăsat Dumnezeu, proşti şi necăjiţi şi nepricepuţi, păcatele noastre.Da dumneavoastră trebuie să fiţi mai iertători, că sunteţi oameni învăţaţi şi."
Ma gandesc ca nu intamplator am revazut unele din temele abordate in Ion , precum viata la tara, razbunarea din dragoste si crima pasionala, baiatul bogat luand fata saraca de sotie, nationalismul romanesc in Transilvania maghiarizata, dar si unele teme inedite si de sine statatoare (conflictul interior si exterior cauzat de razboi, imbatranirea si visurile neimplinite). Admir claritatea prozei lui Rebreanu si cum ia taurul de coarne in subiecte de o psihologie fina.
„Pesemne aşa ne-a lăsat Dumnezeu, proşti şi necăjiţi şi nepricepuţi”
Acest cadru cu „oameni prăpădiţi de nevoi”, transmite ideea că țăranul se confruntă cu multe pocinoage în propria sălășluire, dar mai ales când alege să părăsească lumea pe care o cunoaște și o înțelege, ce-a a satului. Soarta lui, se bazează pe noroc, iar asta am observat-o încă din momentul în care pleacă de acasă „îşi făcu cruce, închinându-se ca la mătanie”
Ajuns într-un loc unde e învălmășeală, oameni grăbiți, și implicit cu gândul de-a nu-și pierde țelul pentru care a plecat, și anume trenul, e inevitabil să nu înfăptuiască greșeli. E indubitabil să greșești, dar eu unul cred că nu Nicolae Tabără, se înșală cel mai mult. Controlorul, șeful de la ghișeu, hamalul și alte persoane, cu propriile lor frustrări, și fără a mai avea răbdarea de-a înțelege că unii oameni nu cunosc anumite lucruri, reacționează emotiv, grobian, pe seama faptului că protagonistul doar încercă să urce în tren, într-o maniera civilizată, legală. Aparent, în a-ți cumpăra un bilet, și a cere informații legate de tren, reiese că ajungi să fii catalogat drept un prost.
Prostia cea mai mare, e a celui ce alege să abuzeze de funcție, de avantajul cunoștințelor, și să profite de cei care nu cunosc. Totodată, prostia este și a protagonistului, căci e prea umil, prea permisiv cu nedreptatea cu care se confruntă. Pe moda veche taci și rabdă, nu faci altceva decât să-i lași pe alții să te umilească. Morala? Failibilitatea este mai presus de oricine, indiferent de funcție, de statutul din societate, din mediul de unde provine. Rebreanu subliniază prostia pe ambele fronturi: • țăranul pentru că rabdă și nu are acces la cunoștințele cu care evoluează lumea; • târgovețul prin atitudinea pe care o are, cât și prin diferența de clasă, care e departe de a fi civilizată „Mi-e scârbă şi-mi vine rău când vă văd”