What do you think?
Rate this book
Vama Veche
Vama Veche, un sat pitoresc la malul mării și paradisul rockerilor din toate timpurile.
Pentru șapte studenți sosiți în Vamă în vacanța de vară, viața nu va mai fi niciodată la fel. În apele întunecate ale Mării Negre și-a făcut apariția o creatură din vremuri arhaice, ce poate lua forma celor mai crunte coșmaruri ale fiecărei victime cu care se hrănește.
Tinerii încep să dispară, în timp ce localnicii își văd în continuare netulburați de rutina lor zilnică.
Este timpul ca un grup de adolescenți să-și riște viața și să se confrunte cu cele mai ascunse frici individuale pentru a încerca să învingă răul absolut.
Cosmin BAIU este autorul romanelor „Interviul” și „Ultima noapte la Auschwitz”, ce au cunoscut succesul și recunoașterea în rândul iubitorilor de literatură thriller/horror.
Pentru șapte studenți sosiți în Vamă în vacanța de vară, viața nu va mai fi niciodată la fel. În apele întunecate ale Mării Negre și-a făcut apariția o creatură din vremuri arhaice, ce poate lua forma celor mai crunte coșmaruri ale fiecărei victime cu care se hrănește.
Tinerii încep să dispară, în timp ce localnicii își văd în continuare netulburați de rutina lor zilnică.
Este timpul ca un grup de adolescenți să-și riște viața și să se confrunte cu cele mai ascunse frici individuale pentru a încerca să învingă răul absolut.
Cosmin BAIU este autorul romanelor „Interviul” și „Ultima noapte la Auschwitz”, ce au cunoscut succesul și recunoașterea în rândul iubitorilor de literatură thriller/horror.
256 pages, Paperback
Published May 1, 2021
1 person is currently reading
10 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 11 of 11 reviews
May 5, 2025
JALNIC
Pe scurt: un șirag de clișee de toate genurile (inclusiv monstru, ca personaj principal, luat de-a gata) + lipsă permanentă de logică + lipsă crasă de documentare + homofobie, xenofobie și anti-ardelenism + dialoguri scremute + greșeli gramaticale descalificante. Sorry, dar de bine nu pot menționa chiar nimic, în afară de intenție (de a scrie un horror dedicat stațiunii respective).
Pe larg: autorul concepe o șaorma literară „cu de toate”: horror, aventuri, istorie (și chiar preistorie), policier, dragoste, psihanaliză și heavy-metal. Ratează fiecare ingredient, iar ansamblul este eclectic (în sens rău) și nefuncțional. Baiul cel mai mare este că insultă încontinuu inteligența cititorului, pe toate căile: de la inconsecvența aiuritoare privind definirea fiecărui personaj (aflăm că în adolescență Doc ura motocicletele, iar peste vreo trei pagini că la vârsta amintită le-ar fi iubit teribil; același Doc își ura abuzatorul tată, dar în prezent este condus de figura lui carismatică; procurorul cică ar fi super-eficace în a înfrânge rezistența „inculpaților”, dar la interogarea lui Emil este un agiamiu neputincios; monstrul este când om-caracatiță (Khtulhu, pentru cunoscători), când vrăjitoare ș.a.m.d.), trecând prin lipsa de plauzibilitate care te deconectează de la eventuala magie a fiecărui moment (capete de pisici care ar fi trebuit să fi putrezit de ceva timp, aceleași capete deplasându-se fără vreun aparat locomotor, obiecte și ființe care ar fi trebuit, iarăși, să fi putrezit chiar de două milenii etc. – subliniez: nu mă refer la lucruri cerute/justificate de componenta supranaturală a temei) și ajungând la absența crasă a logicii (a relațiilor de cauzalitate) mai tuturor evenimentelor (inclusiv la nivelul firului epic general). Câteva observații:
1. Foarte probabil rocker vamaiot în liceu/studenție, autorul ține să înșire toate trupele de heavy-metal (și de soft-rock, dar cu dispreț) în vogă în România anilor '90 (fără a le repeta, deci este clară intenția de a face paradă). Și nu doar în dialoguri sau în repertoriul barurilor (unde ne informează cu acribie ce piesă se aude de fiecare dată când un personaj soarbe bere, trage din țigară sau omoară vagabonzi), ci inclusiv ca voce a naratorului – de pildă, un motor făcea ca bassul nu-mai-știu-cărei trupe. Acțiunea fiind plasată „în prezent”, adică prin 2021 (anul publicării), înseamnă că personajele sunt pasionate de heavy-metal, dar nu par să știe că s-a mai cântat așa ceva și după ce au absolvit părinții lor gimnaziul. Doar spre final dispare rockul din peisaj; și așa mi-ar fi plăcut să aflu dacă dacii preferau Metallica sau AC/DC...
2. În cogniția autorului, malul Mării Negre era locuit în antichitate de daci, care se luptau cu romanii. Sigur, nu poate fi blamat el pentru neadevărurile din istoriografia oficială românească; dar măcar istoria modernă ar fi putut să o cunoască, să nu plaseze Dobrogea în România, în 1869 („acum 152 de ani”, relativ la 2021, anul publicării). Și, ca istorie universală, să nu trăsnească fotografii într-un ziar dintr-o epocă în care încă nu exista tehnologia necesară tipăririi lor (până spre sfârșitul secolului se puteau publica doar desene de mână făcute după poze). În ambele chestiuni, îl lămurea rapid Wikipedia în română (datele despre Marea Neagră pare să le fi luat în întregime din pagina dedicată, https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_N...).
3. Rămânând la fotografia de mai sus, un anacronism uluitor: ea însoțește o știre din presă despre un omor, prezentând victimele... în timp ce se plimbau liniștite pe plajă, deci înainte de a fi ucise. Adică fotografiate înainte de a exista motivul pentru care să fie fotografiate (într-o epocă în care fotografierea era foarte costisitoare, cerea mult timp și se făcea cu un echipament greu de transportat, așa că nu se trăgeau în chip îndrăgostiții pe nisip).
4. Ceva super-drăguț, din preistorie: un personaj vede în vis cum monstrul extraterestru aterizează fix în locul în care urma să apară Marea Neagră peste câteva milioane de ani. Păi dacă nu avea marea ca reper, sau orice altceva similar, cum (se) putea cunoaște locul evenimentului? Dinozaurul din vis ar fi putut fi oriunde pe Terra. Cine știe, or fi fost pe-acolo și niște daci cu GPS. Bonus: dacă acolo nu era mare, de ce a rămas acolo monstrul, care era unul MARIN (un fel de caracatiță cu elemente umane)? O fi aflat din Wikipedia triasică despre ce vor produce plăcile tectonice în următoarele milioane de ani?
5. Partea de detective-story: spumoasă bine de tot. Începe prin a veni polițistul la Emil, să îl cheme la secție, iar asta fără ca polițistul să poată avea vreo informație despre unde se află Emil – nici nu îl cunoaște, nici nu are de unde să știe unde e cazat sau unde bea; doar vine din senin ață la el, pe terasa corespunzătoare. La secție, Emil e interogat de... un procuror (un minimum de documentare l-ar fi informat pe autor că procurorii nu lucrează în secțiile de poliție, ci în parchetele de pe lângă jucătorii/tribunale). Procuror care îl/ne anunță că îi va citi drepturile – firește, asta o face polițistul din SUA, nu procurorul din România. Oricum, procurorul nici măcar nu i le citește, autorul înlocuind din mers acest clișeu hollywoodian cu altul încă și mai hazliu: procurorul îl pune pe Emil să jure pe Biblie că va „spune adevărul și numai adevărul”. Probabil că și un elev de generală știe că se jură în fața judecătorului, nu a anchetatorilor. Și ajungem la – foarte probabil – cea mai teribilă crimă logică din toată cartea, cea mai insultătoare lipsă a cauzei efectului: procurorul dorește ca Emil să spună unde a ascuns cadavrul, deci... organele nu aflaseră de existența cadravrului, adică nu puteau ști de moartea acelei femei. Ba chiar nici măcar de existența ei. Monstrul capturase femeia în mare, fără a fi lăsat vreo urmă, iar puținii martori își ținuseră gura; așadar, nu puteau exista anchetă, dosar penal și procuror.
6. Partea de dragoste: pe cât de superficială/naivă, pe atât de inutilă. În loc ca Codrin și Emil să agațe femei în drum spre mare (chiar mi-ar plăcea să știu cum percep femeile scenele respective), mai bine aveau deja cu ei iubită, respectiv amantă: nu doar că era mai verosimil, dar nici nu încărca povestirea inutil. Și aici trebuie să vâr și un pic de ad-hominem (dacă tot s-a jucat autorul de-a psihanalistul, vezi mai jos): cei doi irezistibili nu au doar particularitatea de a fi rockeri, ci și pe cea de a fi unii atipici, adică eleganți, citiți și consumatori de lux, unul absolvent de ASE, în timp ce restul rockerilor sunt ridicoli și/sau josnici (inclusiv ucigași); este atât de ușor de legat acest lucru de faptul că autorul este manager bancar... și de intuit că în tinerețe o fi fost un rocker wannabe, respins de pletoșii ăia superficiali...
7. Partea de psihanaliză: un clișeu aplicat naiv și – cum am spus deja – cu inconsecvență. Doc, motociclistul-șef, este un monstru de ticăloșie pentru că fusese abuzat de tată în copilărie. Premisă corectă, doar că... adolescentul acela abuzat nu are deloc siguranță de sine, deci este total neverosimil să ajungă lider de gașcă, și mai ales de bandă de motocicliști duri și fără scrupule.
8. Partea principală, de horror, este... DE GROAZĂ! Că e luată de-a gata creatura lui Lovecraft, cu tot cu invocarea ei (dacii strigă „Kthulhu”), mi se pare cam nepotrivit – într-o carte care omagiază un loc anume, ar fi fost nevoie de o creatură originală și specifică lui (sau măcar particularizată). Iar să fie inserate crâmpeie din alte repere ale genului, precum mașina din Christine, fără niciun rost și fără nicio armonizare cu firul epic principal... Dacă povestirea este despre monstru, la ce bun să apară o mașină care omoară oameni de capul ei? Oricum, din Stephen King au fost luate și alte lucruri, precum faptul că monstrul se hrănește cu teama victimei (vezi It/Orașul bântuIT; de notat că ideea a fost emisă, după care abandonată total) sau ca punere ca motto a unor versuri de hit rock. Din păcate, tot ce fac monstrul și restul personajelor, umane sau nu, este total lipsit de logică. Monstrul e ținut izolat într-o peșteră, dar iese când are chef, fără motiv; după care intră la loc, tot fără motiv. Odată ieșit, omoară pe cine prinde la înot în mare, dar fără vreun motiv – victimele nu sunt mâncate, ci fac alai, fără să putrezească, unei corăbii pe care monstrul o ține după el total fără rost. Corabia merge incredibil de repede, fără să ni se spună cum e posibil și, mai ales, de ce o face – atâta doar, că potențialele victime văd în zare o corabie vitezomană. La un moment dat, monstrul (sau un produs al lui, așa cum un un vampir e produs de mușcătura altuia mai vechi?) iese din mare, ajunge într-o vilă și mănâncă locatara, deși până atunci victimele erau doar înregimentate în alaiul corabiei, nu date pe g
t; apoi, înfometat fiind, fiindcă nu mai mâncase de mult (exact!), găsește și devorează turistul dintr-un cort. Monstrul este de neoprit, dar eroii non-negativi îi scapă. Poliția investighează uciderea unei femei, fără să poată avea habar de existența sau despre moartea ei. Întreaga povestire este o înșiruire de clișee horror sau ale altor genuri, nearmonizate în vreun fel. Iar bâlba cea mai ilară este de a descrie în Prolog un atac al monstrului efectuat în 1999, după care a plasa ultimul atac de dinainte de prezent... acum 152 de ani. Sau, cine știe, în 1999 doar a ieșit, a făcut o victimă și s-a retras rapid, ca nu cumva să sperie turiștii? Mai există multe alte fracturi de logică, dar mi-ar lua prea mult să le prezint inteligibil.
9. Minoritățile: bai mare. Homosexualii sunt reprezentați de cel mai jalnic personaj al cărții, Marinică, un degenerat plăpând, debil, exhibiționist și care nu prea ar avea din ce trăi. Ungurii, prin Csilla, o epavă umană profitoare și încontinuu beată. Tehnic, ar mai fi un etnic maghiar, dar e germanizat ca nume (nu știu dacă „on purpose”, sau măcar conștient): localul real „Papa la Șoni” devine în carte „Papa la Rudy”; iar acel Rudy este ardelean, deci... un infatuat viclean, pus pe jecmănit, care dispețuiește sudiștii, și pe care îl pune urgent la punct Emil, „bucureștean convins, cu rădăcini în Moldova”. Așa cum l-a pus la punct, ulterior, și pe nimuricul acela de procuror super-eficace.
10. Dialogurile: foarte adesea, oralitatea e înlocuită prin prețiozitate, inclusiv când personajele sunt la beție sau în pericol de moarte. Iată cum urlă o femeie disperată, mușcată de niște capete de pisică: „Băi, George, ce Dumnezeu e în camera ta?! Tu ai văzut pisicile alea? Trebuie să fie o iluzie sau o greșeală de percepție din partea mea, poate sunt simpli șoareci sau șobolani de casă, vopsiți și aranjați diferit. Precis asta este, însă cum au ajuns acolo?!”
11. Partea cea mai jenantă: nivelul prea redus, pentru un scriitor, de stăpânire a limbii române. Plouă cu greșeli de lexic și de gramatică. Autorul nu cunoaște sensul unor cuvinte precum „aparent” (înseamnă că ceva doar pare să fie într-un fel, dar de fapt e pe dos) sau „corporatist” (înseamnă adept al corporatismului, adică al unei ideologii conform căreia o economie trebuie să se bazeze pe corporații – cu alte cuvinte, „neo-fascist”; adjectivul corect referitor la corporație este „corporativ”). Nu știe conjuga corect: „noi nu-i făcusem”, în loc de „noi nu-i făcuserăm”. Spune „își atinsese potențialul maximm” (pleonasm: potențialul este maximumul a ce se poate face). Sau „ale domnilor Emilian Soare și ale liderului găștii de motocicliști” (corect: fie „ale domnului... și ale liderului...”, fie „ale domnilor Emilian Soare și liderul...”; asta trecând peste faptul că într-un dosar al Poliției nu se folosește cuvântul „gașcă”, iar liderului găștii i se folosește numele din cartea de identitate). În repetate rânduri, scrie în maniera „ei urmau să...” (corect este „ei urma să”, variantă a lui „urma ca ei să...”); la fel și în cazul lui „a părea”, atunci când este impersonal. De asemenea, nu înțelege folosirea lui „a se abține”, punând o negație în plus (gen „abia s-a abținut să nu facă” – dacă a rezistat cu greu să facă acel lucru, corect este „abia s-a abținut să facă”). Cireașa de pe tort: „câteva păsări ce păreau că nu le pasă de soarta lor” (corect: „câteva păsări CĂRORA PĂREA că nu le pasă de soarta lor”). Aici trebuie spus că o mare parte din vină o are editura, care ar fi trebuit să corecteze orice greșeală de acest gen. Intră în atribuțiile ei și îi percepe autorului bani buni pentru aceasta.
Eu sunt pasionat de horror, și abia am așteptat să citesc unul plasat pe litoralul românesc. Și sunt, de asemenea, iubitor de „metale grele”, inclusiv dintre cele înșirate au autor, ostentativ, în carte. Toate premisele pentru a savura o asemenea nuvelă (după mine, nu e chiar roman). Dar epic fără cauzalitate (deci fără logică) nu se poate. Nici chiar unul bazat pe emoționare: dacă răul acționează fără nicio noimă, devine neplauzibilă orice rezistență împotriva sa, și dispare orice legătură emoțională între cititor și personaje și/sau firul epic. Eu am fost deconectat destul de rapid (când o femeie ținută prizonieră scapă, deși logic ar fi trebuit să moară asfixiată, eventual înecată); pe la jumătatea cărții am început să râd în hohote de lipsa de logică, iar ultima parte am citit-o doar din curiozitate critică, să văd până unde poate merge combinația de clișeism și agramatism.
Pe scurt: un șirag de clișee de toate genurile (inclusiv monstru, ca personaj principal, luat de-a gata) + lipsă permanentă de logică + lipsă crasă de documentare + homofobie, xenofobie și anti-ardelenism + dialoguri scremute + greșeli gramaticale descalificante. Sorry, dar de bine nu pot menționa chiar nimic, în afară de intenție (de a scrie un horror dedicat stațiunii respective).
Pe larg: autorul concepe o șaorma literară „cu de toate”: horror, aventuri, istorie (și chiar preistorie), policier, dragoste, psihanaliză și heavy-metal. Ratează fiecare ingredient, iar ansamblul este eclectic (în sens rău) și nefuncțional. Baiul cel mai mare este că insultă încontinuu inteligența cititorului, pe toate căile: de la inconsecvența aiuritoare privind definirea fiecărui personaj (aflăm că în adolescență Doc ura motocicletele, iar peste vreo trei pagini că la vârsta amintită le-ar fi iubit teribil; același Doc își ura abuzatorul tată, dar în prezent este condus de figura lui carismatică; procurorul cică ar fi super-eficace în a înfrânge rezistența „inculpaților”, dar la interogarea lui Emil este un agiamiu neputincios; monstrul este când om-caracatiță (Khtulhu, pentru cunoscători), când vrăjitoare ș.a.m.d.), trecând prin lipsa de plauzibilitate care te deconectează de la eventuala magie a fiecărui moment (capete de pisici care ar fi trebuit să fi putrezit de ceva timp, aceleași capete deplasându-se fără vreun aparat locomotor, obiecte și ființe care ar fi trebuit, iarăși, să fi putrezit chiar de două milenii etc. – subliniez: nu mă refer la lucruri cerute/justificate de componenta supranaturală a temei) și ajungând la absența crasă a logicii (a relațiilor de cauzalitate) mai tuturor evenimentelor (inclusiv la nivelul firului epic general). Câteva observații:
1. Foarte probabil rocker vamaiot în liceu/studenție, autorul ține să înșire toate trupele de heavy-metal (și de soft-rock, dar cu dispreț) în vogă în România anilor '90 (fără a le repeta, deci este clară intenția de a face paradă). Și nu doar în dialoguri sau în repertoriul barurilor (unde ne informează cu acribie ce piesă se aude de fiecare dată când un personaj soarbe bere, trage din țigară sau omoară vagabonzi), ci inclusiv ca voce a naratorului – de pildă, un motor făcea ca bassul nu-mai-știu-cărei trupe. Acțiunea fiind plasată „în prezent”, adică prin 2021 (anul publicării), înseamnă că personajele sunt pasionate de heavy-metal, dar nu par să știe că s-a mai cântat așa ceva și după ce au absolvit părinții lor gimnaziul. Doar spre final dispare rockul din peisaj; și așa mi-ar fi plăcut să aflu dacă dacii preferau Metallica sau AC/DC...
2. În cogniția autorului, malul Mării Negre era locuit în antichitate de daci, care se luptau cu romanii. Sigur, nu poate fi blamat el pentru neadevărurile din istoriografia oficială românească; dar măcar istoria modernă ar fi putut să o cunoască, să nu plaseze Dobrogea în România, în 1869 („acum 152 de ani”, relativ la 2021, anul publicării). Și, ca istorie universală, să nu trăsnească fotografii într-un ziar dintr-o epocă în care încă nu exista tehnologia necesară tipăririi lor (până spre sfârșitul secolului se puteau publica doar desene de mână făcute după poze). În ambele chestiuni, îl lămurea rapid Wikipedia în română (datele despre Marea Neagră pare să le fi luat în întregime din pagina dedicată, https://ro.wikipedia.org/wiki/Marea_N...).
3. Rămânând la fotografia de mai sus, un anacronism uluitor: ea însoțește o știre din presă despre un omor, prezentând victimele... în timp ce se plimbau liniștite pe plajă, deci înainte de a fi ucise. Adică fotografiate înainte de a exista motivul pentru care să fie fotografiate (într-o epocă în care fotografierea era foarte costisitoare, cerea mult timp și se făcea cu un echipament greu de transportat, așa că nu se trăgeau în chip îndrăgostiții pe nisip).
4. Ceva super-drăguț, din preistorie: un personaj vede în vis cum monstrul extraterestru aterizează fix în locul în care urma să apară Marea Neagră peste câteva milioane de ani. Păi dacă nu avea marea ca reper, sau orice altceva similar, cum (se) putea cunoaște locul evenimentului? Dinozaurul din vis ar fi putut fi oriunde pe Terra. Cine știe, or fi fost pe-acolo și niște daci cu GPS. Bonus: dacă acolo nu era mare, de ce a rămas acolo monstrul, care era unul MARIN (un fel de caracatiță cu elemente umane)? O fi aflat din Wikipedia triasică despre ce vor produce plăcile tectonice în următoarele milioane de ani?
5. Partea de detective-story: spumoasă bine de tot. Începe prin a veni polițistul la Emil, să îl cheme la secție, iar asta fără ca polițistul să poată avea vreo informație despre unde se află Emil – nici nu îl cunoaște, nici nu are de unde să știe unde e cazat sau unde bea; doar vine din senin ață la el, pe terasa corespunzătoare. La secție, Emil e interogat de... un procuror (un minimum de documentare l-ar fi informat pe autor că procurorii nu lucrează în secțiile de poliție, ci în parchetele de pe lângă jucătorii/tribunale). Procuror care îl/ne anunță că îi va citi drepturile – firește, asta o face polițistul din SUA, nu procurorul din România. Oricum, procurorul nici măcar nu i le citește, autorul înlocuind din mers acest clișeu hollywoodian cu altul încă și mai hazliu: procurorul îl pune pe Emil să jure pe Biblie că va „spune adevărul și numai adevărul”. Probabil că și un elev de generală știe că se jură în fața judecătorului, nu a anchetatorilor. Și ajungem la – foarte probabil – cea mai teribilă crimă logică din toată cartea, cea mai insultătoare lipsă a cauzei efectului: procurorul dorește ca Emil să spună unde a ascuns cadavrul, deci... organele nu aflaseră de existența cadravrului, adică nu puteau ști de moartea acelei femei. Ba chiar nici măcar de existența ei. Monstrul capturase femeia în mare, fără a fi lăsat vreo urmă, iar puținii martori își ținuseră gura; așadar, nu puteau exista anchetă, dosar penal și procuror.
6. Partea de dragoste: pe cât de superficială/naivă, pe atât de inutilă. În loc ca Codrin și Emil să agațe femei în drum spre mare (chiar mi-ar plăcea să știu cum percep femeile scenele respective), mai bine aveau deja cu ei iubită, respectiv amantă: nu doar că era mai verosimil, dar nici nu încărca povestirea inutil. Și aici trebuie să vâr și un pic de ad-hominem (dacă tot s-a jucat autorul de-a psihanalistul, vezi mai jos): cei doi irezistibili nu au doar particularitatea de a fi rockeri, ci și pe cea de a fi unii atipici, adică eleganți, citiți și consumatori de lux, unul absolvent de ASE, în timp ce restul rockerilor sunt ridicoli și/sau josnici (inclusiv ucigași); este atât de ușor de legat acest lucru de faptul că autorul este manager bancar... și de intuit că în tinerețe o fi fost un rocker wannabe, respins de pletoșii ăia superficiali...
7. Partea de psihanaliză: un clișeu aplicat naiv și – cum am spus deja – cu inconsecvență. Doc, motociclistul-șef, este un monstru de ticăloșie pentru că fusese abuzat de tată în copilărie. Premisă corectă, doar că... adolescentul acela abuzat nu are deloc siguranță de sine, deci este total neverosimil să ajungă lider de gașcă, și mai ales de bandă de motocicliști duri și fără scrupule.
8. Partea principală, de horror, este... DE GROAZĂ! Că e luată de-a gata creatura lui Lovecraft, cu tot cu invocarea ei (dacii strigă „Kthulhu”), mi se pare cam nepotrivit – într-o carte care omagiază un loc anume, ar fi fost nevoie de o creatură originală și specifică lui (sau măcar particularizată). Iar să fie inserate crâmpeie din alte repere ale genului, precum mașina din Christine, fără niciun rost și fără nicio armonizare cu firul epic principal... Dacă povestirea este despre monstru, la ce bun să apară o mașină care omoară oameni de capul ei? Oricum, din Stephen King au fost luate și alte lucruri, precum faptul că monstrul se hrănește cu teama victimei (vezi It/Orașul bântuIT; de notat că ideea a fost emisă, după care abandonată total) sau ca punere ca motto a unor versuri de hit rock. Din păcate, tot ce fac monstrul și restul personajelor, umane sau nu, este total lipsit de logică. Monstrul e ținut izolat într-o peșteră, dar iese când are chef, fără motiv; după care intră la loc, tot fără motiv. Odată ieșit, omoară pe cine prinde la înot în mare, dar fără vreun motiv – victimele nu sunt mâncate, ci fac alai, fără să putrezească, unei corăbii pe care monstrul o ține după el total fără rost. Corabia merge incredibil de repede, fără să ni se spună cum e posibil și, mai ales, de ce o face – atâta doar, că potențialele victime văd în zare o corabie vitezomană. La un moment dat, monstrul (sau un produs al lui, așa cum un un vampir e produs de mușcătura altuia mai vechi?) iese din mare, ajunge într-o vilă și mănâncă locatara, deși până atunci victimele erau doar înregimentate în alaiul corabiei, nu date pe g
t; apoi, înfometat fiind, fiindcă nu mai mâncase de mult (exact!), găsește și devorează turistul dintr-un cort. Monstrul este de neoprit, dar eroii non-negativi îi scapă. Poliția investighează uciderea unei femei, fără să poată avea habar de existența sau despre moartea ei. Întreaga povestire este o înșiruire de clișee horror sau ale altor genuri, nearmonizate în vreun fel. Iar bâlba cea mai ilară este de a descrie în Prolog un atac al monstrului efectuat în 1999, după care a plasa ultimul atac de dinainte de prezent... acum 152 de ani. Sau, cine știe, în 1999 doar a ieșit, a făcut o victimă și s-a retras rapid, ca nu cumva să sperie turiștii? Mai există multe alte fracturi de logică, dar mi-ar lua prea mult să le prezint inteligibil.
9. Minoritățile: bai mare. Homosexualii sunt reprezentați de cel mai jalnic personaj al cărții, Marinică, un degenerat plăpând, debil, exhibiționist și care nu prea ar avea din ce trăi. Ungurii, prin Csilla, o epavă umană profitoare și încontinuu beată. Tehnic, ar mai fi un etnic maghiar, dar e germanizat ca nume (nu știu dacă „on purpose”, sau măcar conștient): localul real „Papa la Șoni” devine în carte „Papa la Rudy”; iar acel Rudy este ardelean, deci... un infatuat viclean, pus pe jecmănit, care dispețuiește sudiștii, și pe care îl pune urgent la punct Emil, „bucureștean convins, cu rădăcini în Moldova”. Așa cum l-a pus la punct, ulterior, și pe nimuricul acela de procuror super-eficace.
10. Dialogurile: foarte adesea, oralitatea e înlocuită prin prețiozitate, inclusiv când personajele sunt la beție sau în pericol de moarte. Iată cum urlă o femeie disperată, mușcată de niște capete de pisică: „Băi, George, ce Dumnezeu e în camera ta?! Tu ai văzut pisicile alea? Trebuie să fie o iluzie sau o greșeală de percepție din partea mea, poate sunt simpli șoareci sau șobolani de casă, vopsiți și aranjați diferit. Precis asta este, însă cum au ajuns acolo?!”
11. Partea cea mai jenantă: nivelul prea redus, pentru un scriitor, de stăpânire a limbii române. Plouă cu greșeli de lexic și de gramatică. Autorul nu cunoaște sensul unor cuvinte precum „aparent” (înseamnă că ceva doar pare să fie într-un fel, dar de fapt e pe dos) sau „corporatist” (înseamnă adept al corporatismului, adică al unei ideologii conform căreia o economie trebuie să se bazeze pe corporații – cu alte cuvinte, „neo-fascist”; adjectivul corect referitor la corporație este „corporativ”). Nu știe conjuga corect: „noi nu-i făcusem”, în loc de „noi nu-i făcuserăm”. Spune „își atinsese potențialul maximm” (pleonasm: potențialul este maximumul a ce se poate face). Sau „ale domnilor Emilian Soare și ale liderului găștii de motocicliști” (corect: fie „ale domnului... și ale liderului...”, fie „ale domnilor Emilian Soare și liderul...”; asta trecând peste faptul că într-un dosar al Poliției nu se folosește cuvântul „gașcă”, iar liderului găștii i se folosește numele din cartea de identitate). În repetate rânduri, scrie în maniera „ei urmau să...” (corect este „ei urma să”, variantă a lui „urma ca ei să...”); la fel și în cazul lui „a părea”, atunci când este impersonal. De asemenea, nu înțelege folosirea lui „a se abține”, punând o negație în plus (gen „abia s-a abținut să nu facă” – dacă a rezistat cu greu să facă acel lucru, corect este „abia s-a abținut să facă”). Cireașa de pe tort: „câteva păsări ce păreau că nu le pasă de soarta lor” (corect: „câteva păsări CĂRORA PĂREA că nu le pasă de soarta lor”). Aici trebuie spus că o mare parte din vină o are editura, care ar fi trebuit să corecteze orice greșeală de acest gen. Intră în atribuțiile ei și îi percepe autorului bani buni pentru aceasta.
Eu sunt pasionat de horror, și abia am așteptat să citesc unul plasat pe litoralul românesc. Și sunt, de asemenea, iubitor de „metale grele”, inclusiv dintre cele înșirate au autor, ostentativ, în carte. Toate premisele pentru a savura o asemenea nuvelă (după mine, nu e chiar roman). Dar epic fără cauzalitate (deci fără logică) nu se poate. Nici chiar unul bazat pe emoționare: dacă răul acționează fără nicio noimă, devine neplauzibilă orice rezistență împotriva sa, și dispare orice legătură emoțională între cititor și personaje și/sau firul epic. Eu am fost deconectat destul de rapid (când o femeie ținută prizonieră scapă, deși logic ar fi trebuit să moară asfixiată, eventual înecată); pe la jumătatea cărții am început să râd în hohote de lipsa de logică, iar ultima parte am citit-o doar din curiozitate critică, să văd până unde poate merge combinația de clișeism și agramatism.
March 27, 2022
Te va face să te gândești de 2 ori înainte să îți faci o baie răcoroasă în misterioasa Mare Neagră...
November 17, 2021
Pentru iubitorii de Vama, mare, heavy metal si nu numai.
Sincer, nu ma asteptam la un horror de factura clasica pe meleaguri romanesti.
Thumbs up!
Sincer, nu ma asteptam la un horror de factura clasica pe meleaguri romanesti.
Thumbs up!
June 5, 2021
Acest ultim roman al lui Cosmin Baiu a reprezentat pentru mine o surpriza mai mult decat placuta. Este un thriller cu accente horror, a carei actiune se petrece in deja consacrata statiune estivala, un rai al rockerilor, acel loc unde intalnesti muzica preferata, departe de lipsa de substanta si mesaj a melodiilor ieftine rezumate la patru simple cuvinte :sex-bani-masina-dusmani, cum bine se exprima autorul. Da, pe langa tematica abordata, este o carte cu rockeri, si cu multa muzica rock. Facand si eu insumi parte din aceasta comunitate, de foarte multi ani, iubitoare de muzica extrema, este lesne de inteles cat de greu imi vine sa raman obiectiv. Dar lasand la o parte aceste considerente, pot sa spun ca atmosfera din Vama, universul rockerilor, trairile si sentimentele lor sunt extrem de bine descrise, realiste, si foarte graitoare. Calatorind literar prin Vama, si fiind foarte familiarizat cu asemenea climate, mai ca auzeam si eu blasturile tobelor si distorsiile chitarelor...sau duduitul bass-ului lui Alex Webster..;).
Revenind la roman, de data asta pot sa spun ca universurile paralele, sau acele granite intre real si ireal nu sunt atat de predominante ca in operele anterioare ale autorului. Povestea are un caracter mult mai...pamantean as zice. Cativa studenti in vacanta, ale caror destine par sa nu aiba nimic in comun, se intalnesc in Vama, unde vor trai aventura vietii lor, poveste ce ii va marca pe deplin pe fiecare.
Cu o lectura usoara si dialoguri directe, si prin stilul sau inconfundabil si deja consacrat, autorul ii duce pe acesti studenti intr-o confruntare inedita, pentru a deslusi un mister ce dainuie de milenii - o aventura la limita dintre viata si moarte, dintre natural si supranatural.
Bineinteles, detaliile horror nu pot lipsi. De data aceasta, autorul le-a creionat mult mai bine, poate mult mai reusite decat in romanele anterioare. Pot sa spun ca sunt atat de realiste si de grotesti, incat iti vine greu sa crezi ca e doar o carte :) Pastrand atmosfera, horrorul prezent parca e desprins dintr-un album sau combinatie de albume din genul "slamming brutal death metal" (Kraanium meets Six Feet Under, daca doriti :) )
Finalul cartii este bine realizat, pe masura romanului per ansamblu, dar, zic eu, un final logic considerand desfasurarea actiunii. Si nu exagerez deloc, cand spun ca aceast roman ar fi demn de o ecranizare!
As putea spune multe, dar ma opresc aici. Recomand categoric cartea!
Felicitari, d-le Baiu!
Revenind la roman, de data asta pot sa spun ca universurile paralele, sau acele granite intre real si ireal nu sunt atat de predominante ca in operele anterioare ale autorului. Povestea are un caracter mult mai...pamantean as zice. Cativa studenti in vacanta, ale caror destine par sa nu aiba nimic in comun, se intalnesc in Vama, unde vor trai aventura vietii lor, poveste ce ii va marca pe deplin pe fiecare.
Cu o lectura usoara si dialoguri directe, si prin stilul sau inconfundabil si deja consacrat, autorul ii duce pe acesti studenti intr-o confruntare inedita, pentru a deslusi un mister ce dainuie de milenii - o aventura la limita dintre viata si moarte, dintre natural si supranatural.
Bineinteles, detaliile horror nu pot lipsi. De data aceasta, autorul le-a creionat mult mai bine, poate mult mai reusite decat in romanele anterioare. Pot sa spun ca sunt atat de realiste si de grotesti, incat iti vine greu sa crezi ca e doar o carte :) Pastrand atmosfera, horrorul prezent parca e desprins dintr-un album sau combinatie de albume din genul "slamming brutal death metal" (Kraanium meets Six Feet Under, daca doriti :) )
Finalul cartii este bine realizat, pe masura romanului per ansamblu, dar, zic eu, un final logic considerand desfasurarea actiunii. Si nu exagerez deloc, cand spun ca aceast roman ar fi demn de o ecranizare!
As putea spune multe, dar ma opresc aici. Recomand categoric cartea!
Felicitari, d-le Baiu!
November 23, 2021
TRECUSE DEJA DE ORA 2 noaptea atunci când băiatul se hotărî să iasă afară din bar. Feţele celor de la masă deveniseră între timp confuze şi şterse, un amestec de culori distorsionate care îi vorbeau pe un ton egal, cuvinte şi fraze ce îl îmbiau tot mai mult la somn. Din când în când răzbăteau către el hohote de râs, atunci când vreun student se împleticea spre baie şi se prăbușea în cele din urmă printre mese. Ba odată se iscase şi o mică bătaie, rezolvată ușor de proprietarul barului, care s-a mulţumit să scoată certăreţii firavi și amețiți, afară, în răcoarea nopţii.
- Ce faci, pleci?!... , îl întrebă mirată o voce, ce venea dinspre partea opusă a mesei, acolo unde îşi amintea destul de clar că trebuia să fie cel mai bun prieten al său, cel împreună cu care venise la mare.
- Lasă-l măi să iasă puţin afară, e trotilat de-a binelea, râse o voce feminină. Băiatul râse ca pentru el, amuzat de starea jalnică în care ajunsese. Instinctiv ştia că mâine se va simţi groaznic, doar avea ceva experienţă la cei nouăsprezece ani împliniţi. Se sprijini cu ambele mâini de tăblia de scândură a mesei şi se ridică pe jumătate, rugându-se ca genunchii să-i susţină greutatea. Degetele picioarelor desculţe strângeau spasmotic nisipul rece amestecat cu paie din acoperiş şi munţi de chiştoace aruncate. Râsete ironice în jur. Băiatul putea să jure că se amuzau cu toţii de gesturile lui aproximative, de felul şovăielnic în care se clătina dintr-o parte în alta, precum o velă în vânt, cu chipul ascuns de valurile de păr negru ce îi ajungeau până la piept.
- Zici că e din filmul The Ring, frate, râse o voce infatuată din dreapta. Ştii, faza aia când iese tipa din televizor, ăsta arată la fel, în puii mei!...Horror!...
- Ce faci, pleci?!... , îl întrebă mirată o voce, ce venea dinspre partea opusă a mesei, acolo unde îşi amintea destul de clar că trebuia să fie cel mai bun prieten al său, cel împreună cu care venise la mare.
- Lasă-l măi să iasă puţin afară, e trotilat de-a binelea, râse o voce feminină. Băiatul râse ca pentru el, amuzat de starea jalnică în care ajunsese. Instinctiv ştia că mâine se va simţi groaznic, doar avea ceva experienţă la cei nouăsprezece ani împliniţi. Se sprijini cu ambele mâini de tăblia de scândură a mesei şi se ridică pe jumătate, rugându-se ca genunchii să-i susţină greutatea. Degetele picioarelor desculţe strângeau spasmotic nisipul rece amestecat cu paie din acoperiş şi munţi de chiştoace aruncate. Râsete ironice în jur. Băiatul putea să jure că se amuzau cu toţii de gesturile lui aproximative, de felul şovăielnic în care se clătina dintr-o parte în alta, precum o velă în vânt, cu chipul ascuns de valurile de păr negru ce îi ajungeau până la piept.
- Zici că e din filmul The Ring, frate, râse o voce infatuată din dreapta. Ştii, faza aia când iese tipa din televizor, ăsta arată la fel, în puii mei!...Horror!...
November 16, 2021
Vai de mine! Pare scrisa la un concurs scolar la un liceu de strungari. Ai, ai, ai. Fanteziile pubere ale unui adolescent care face pe psihologul.
November 16, 2021
Un horror in maniera lui S King. Locatii reale
November 16, 2021
Pt iubitorii de Vama, un fantasy cu locatii realesi multa muzica rock
November 16, 2021
A true horror
November 16, 2021
Un roman horror exceptional, in care multi cititori vor recunoaste locuri familiare din Vama. Nerecomandat manelistilor
June 6, 2023
Plăcut de citit,plina de tensiune, simt ca mi-au rămas imprimate în minte locurile și evenimentele din ea,parca și acum vad capete de pisici
Displaying 1 - 11 of 11 reviews