Într-un decor estival – pe litoral sau în zone montane, pe drum ori în apartamente sufocate de căldură sau de oameni –, cele zece proze scurte din August surprind viața domestică, cu toate ale sale: dinamici de cupluri, relații sociale, negocieri personale, violență, victorii mărunte, maternitate, descoperiri, revolte, îndrăgostiri, copilărie, infidelități, mici bucurii și multe altele. Poate că abia în vacanțe ori în momentele de dincolo de joburi ne ascundem cu adevărat părți din fiecare dintre noi, pare să spună fiecare povestire a volumului de față.
Elena Vlădăreanu a încercat aici o mică sagă a vieții oamenilor obișnuiți, și partea asta i-a ieșit. Congrats!
Scriitura e OK, nimic ieșit din comun, dar textul e ciuruit de formulări... bizare, neinspirate, tot felul de alăturări de termeni care ori nu sună bine, ori nu pot avea niciun fel de relație textuală, cum ar fi „tricou ca scos din cur”, „mână lipicioasă de sare”, „gâtlej grunjos”, „stă ciucit jos”, „buzele mișunând isteric”, „rochii fluide” etc - exemplele abundă (cred că am găsit în medie unul pe fiecare pagină), și deși în mod normal nu includ chestiile astea prin review-uri, numărul ridicat în care se prezintă genul ăsta de construcții m-au obligat să fac excepție aici. Cred că autoarea avea în gând niște imagini mai clare, dar n-a prea știut cum să le formuleze, iar editarea nu le-a triat. Dialogurile variază și ele, de la banale la halucinante (avem inclusiv copii care știu citi pe litere, dar care se exprimă cu „Cati nu pipi!”).
Se insistă enorm pe descrieri elaborate ale unor personaje pasagere: (parafrazez, pentru că nu am subliniat exact pasajele, dar lucrurile arată cam așa) „fată înaltă, subțire, păr castaniul lung, ochi verzi, îmbrăcată într-o rochie albă, vaporoasă, lungă până la glezne” etc, și nu înțeleg de ce. Nimănui nu-i pasă.
Mizele variază de la minime la inexistente (ceea ce-i ironic pentru colecția n'autor, dar asta e o glumă privată pe care v-o spun altădată), dar dacă s-ar fi limitat la banalitatea existențială, i-ar fi ieșit o chestie a la Alice Munro, și cred că ar fi fost mai apreciată. Dar nu e cazul aici, și de aia pierde puncte. Vă explic.
Structura tuturor poveștilor arată cam așa: - sunt năucitor de liniare până aproape de final, apoi - bum!, de nicăieri (și destul de des fără vreun set-up decent) se întâmplă ceva major: vreun personaj secundar care a stat până atunci în fundal e în pericol/trage cu o armă/are o cădere nevoasă/decide să se sinucidă/povestește ceva șocant sau traumatizant... (aici fac o paranteză, cred că mult mai interesant ar fi fost să vedem cum ajung personajele respective în punctul în care iau deciziile astea drastice și dramatice, în loc să ne fie aruncate în brațe fără vreo explicație cât de cât coerentă... but that's just me, you do you, Elena), iar apoi - totul se sfârșește la fel de brusc (uneori chestia perturbatoare se dovedește a fi alarmă falsă - bye-bye tensiune și interes!), fără să primești mai multe detalii și uneori e foarte greu, mai ales din comportamentul minimalist și ciudat al personajelor, să-ți dai seama ce anume s-a întâmplat.
Cu regret, nu m-a atins nimic din ce am citit aici. Introducerea foarte târzie a intrigii în fiecare proză m-a făcut să-mi fie imposibil să mă conectez cu personajele și cu situațiile lor. Pur și simplu n-ai timp să procesezi ce se întâplă, fade-out-ul durează mai puțin decât intervalul de timp de când se face verde la semafor până când te claxonează bucureșteanul din spatele tău. M-a amorțit prezentarea vieților lor banale pe zeci de pagini, iar când a venit punctul culminant, pe repede-înainte, nu mi-a mai păsat ce se întâmplă.
Nu îmi amintesc cînd am mai fost așa de tare ”împotriva curentului„. Mă rog, cartea asta e citită de toată lumea și apreciată și ce mai vreți voi. Am luat-o și eu din patrie și am început-o după minunatul scandal (își mai amintește cineva de el?) re: Iaru și Chivu (și Blandiana) de la Filit Iași. Am citit pe net niște opinii ale doamnei Elena V. și am zis ha, ia uite ce bine le-a zis, gata, mă apuc de cartea ei! Din păcate, cartea m-a e*n*e*r*v*a*t de la prima și pînă la ultima povestire (poate cu excepția celei cu copiii din Delta Dunării) și simțeam așa cum mă strînge ceva în spate cînd mă gîndeam ahlei oare ce mai e și cu povestirea cutărică. Personajele sînt antipatice ”la un alt nivel”. Nu mă aștept eu să mă topesc de dragul tuturor, da' ce-am simțit cu ăștia, frățieor!!! Da, eu scriu cum îmi tună aici și pe blog, dar nu mă aștept ca într-o carte de povestiri (nu e nici măcar un roman) să dau de niște formulări care mai aveau nevoie de mhhh șlefuire. Am înțeles, autoarea e originală (?), altfel de ce mi-ar fi pus nervii pe bigudiuri cu punctuația (btw, linia de dialog și-a dat duhul în română sau care-i faza?), cum puteți vedea din următoarele două exemple, scurte, de pe aceeași pagină: ”(...) iar Mihai a venit din casă cu o pungă de napolitane, Ladies, a spus el, astea-s pentru voi.” și ”(...) dar m-am abținut, Eu sunt cuman, a început Casian (...).” (pag. 12)
Dacă asta e particularitatea în proză a autoarei (am înțeles că e mai cunoscută pentru poezie, pardon, nu de mine (deocamdată)), îmi pare nespus de rău, eu le am pe ale mele și astea cu virgulă în loc de două puncte sau punct îmi cauzează la ficați.
Am făcut o grămadă de observații (!) pe prima pagină, dintre care vă delectez numai cu: la ce folosesc descrierile amănunțite, gen (!) brunetă bronzată cu pistrui sau pantaloni de in kaki; limbajul copiilor - poate trebuie să ai copii ca să vibrezi (!) la el; vulgaritate - meh. Pe whatsapp etc. vai de capul celor care chatuiesc cu mine în scris, dar într-o carte cu redactor și lector etc. eu nu-mi doresc să dau de x ori de ”fra-su”, ”bărba-su”, ”frati-miu” (dacă tot e să fim cool, eu zic că îs mai mijteo :P fraxo și bărbaxo, nu?). Cum adică ”un bărbat de vreo treizeci”? centimetri? pardon, da' de cînd se subînțelege ”de ani”, dom'ne, și pe asta am ratat-o. O rog pe limba română să-mi mai trimită și mie cîte un newsletter ceva.
Doamnei E.V. îi place cuvîntul ”a mișuna”, așa că îl folosește des. Bine.
Am apreciat folosirea de trei ori a ”hanoracului” (vorbesc serios, probabil singurele mele bucurii la lectura cărții).
De 6 săptămîni tot zic că scriu despre cartea asta, într-un fel eu zic că m-am mai domolit, că scoteam fum cînd am terminat-o... dar da, nu mor de entuziasm să scriu ceva care nu e de bine. Nu recomand cartea, citiți-o pe barba voastră.
Btw: @toată lumea care rezumă cartea ultra simplist: nu, nu toate povestirile sînt plasate în ”august”. Chiar ne-am prostit de tot?
Am zis cuiva că îi dau cartea, că nu îmi trebuie s-o țin în bibliotecă. Dacă cinevaul citește pe aici, aș aprecia să-mi dea o mînă de ajutor pe partea de memorie, mersi frumos.
PS Nu-mi dau seama dacă August e cartea care m-a enervat cel mai mult în ultimii ani (re: români contemporani) sau Dan Coman și al său roman cu titlu foarte lung și care începe cu literă mică (tot 2*, da).
Nu știu de ce am ocoloit aceată carte sau poate ea m-a ocolit pe mine, cert este că la acest sfârșit de august am citit volumul de povestiri "August" al Elenei Vlădăreanu. Poate de vină a fost și faptul că o știam pe autoare că poetă (cei drept dură și implicată) și credeam că poate proza sa nu va fi la fel de "în forță" că poezia sa. Nu m-am putut înșela mai tare. Și mă bucur că a fost așa. "Cele 10 proze de vacanță despre bucurii și deznădejdi", după cum scrie pe copertă, sunt traversate de un puternic sentiment de angoasă, însingurare și singurătate. Autoarea crează încă din primele paragrafe o stare de tensiune, pe fondul căreia ni se vor revela relații de cuplu, relații sociale, dinamicile de putere din universul domestic, aproape toate rezolvate printr-o elipsă care dă finalului povestirilor noi valențe. O carte potrivită pentru acest sfârșit de august.
Una dintre cele mai bune cărți de proză scurtă pe care le-am citit în ultimii ani. Poate pentru că nu dorește să demonstreze nimic, ci doar să se uite cumva, pe gaura cheii, la niște oameni banali, cu vieți banale, dar cu atât mai surprinzătoare în dramele lor. Mi-a plăcut mult limbajul care pică asemenea unei ghilotine, decapitând calmul înșelător al zilelor de august din viața multora dintre noi. Bravo, Elena!
E dificil să imobilizezi proza Elenei Vlădăreanu sub stigmatul unei categorii stilistice particulare. Se prea poate ca nestatornicia scriiturii să-și aibă rădăcinile tocmai în energia latentă, în potențialul acestui debut ce se dorește pregnant și, totodată, tranchil, cenușiu, translucid. Să fie cele 10 texte ale autoarei un pseudo-manifest al timidității firelor narative, sau doar reinterpretări ale prozei de atmosferă, gen care continuă să stârnească divergențe în spațiul literar românesc? Atât opiniile, cât și verdictele referitoare la condeiul Elenei Vlădăreanu depind în mod direct de perspectiva cititorului, de cheia lecturii antologiei. Ce-i drept, totuși, este că nedumerirea noastră devine cu atât mai adecvată, din moment ce însăși textul emană o oarecare confuzie privind mesajul său artistic.
În calitate de conglomerat al tablourilor și intimităților sufocante, debutul scriitoarei se odihnește netulburat la umbra permisivității contemporane (fie ea lingvistică, tematică, ș. a. m. d.). Odată ajunși în acest spațiu al toleranței absolute, motivată și aplicată prin tehnici cărora voi continua să le contest temeinicia, putem doar să ne șușotim discret gusturile individuale; capitolul "vocabular scriitoricesc" trebuie, deci, trecut cu vederea, aprobat, cel mult, din punctul de vedere al apropierii cititorului de personaj, al verosimilității dinamicii textuale. Nu putem ierta, însă, răceala participanților la acțiune, absența acelor trăsături în care (se presupune că) ar trebui să ne regăsim. Ele constituie, la urma urmei, temelia oricărei minime empatii stabilite între instanțele dialogului literar. Or, acea atmosferă de august, a "bucuriilor și deznădejdilor", se dovedește a fi contracarată de multiple schimbări de paradigmă și incursiuni ale straniului, de interludii ce se joacă în mod excesiv cu focarele de interes ale scriiturii.
Nu ne-am propus sub nicio formă să atacăm caracterul ludic al interacțiunilor intra și extra-textuale; cu toate acestea, defectele de construcție și premeditare ale acestora sunt, în anumite cazuri, mai mult decât evidente, iar penalizarea lor, nimic altceva decât un act de bun-simț. Textului îi lipsește substanța, aspect ce poate reprezenta, sub lupa exegetului, un voit semn al absolvirii viețuirii ficționale de orice fărâmă de notorietate. Personajele nu ies cu nimic în evidență, ba mai mult, își dau cu stângul în dreptul la tot pasul, iar aceste imperfecțiuni haotice reușesc să le încadreze de minune într-o realitate veridică. Cât despre acțiune, am putea spune că se află într-un declin continuu, astfel că, la jumătatea antologiei, cititorul s-a obișnuit deja cu intrigile și deznodămintele absolut neinteresante.
Dintr-o perspectivă radical opusă celei anterioare, August, de Elena Vlădăreanu, este un succes răsunător al rutinelor plicticoase, analizate sumar, care, odată intersectate cu o eroare în matrice, reușesc să activeze un fel de mecanism autoimun, dezintegrând orice urmă a acelei intervenții bizar-salvatoare.
Și totuși, nu m-aș fi revoltat la vederea unui text ce nu-și înnabușă de unul singur întreg potențialul narativ.
Am citit cele 10 proze scurte scrise de Elena Vlădăreanu și m-au ținut în priză. Sunt vacanțe în August care nu se termină în mod ideal. Gelozii, frustrări, certuri, lucruri care apar în multe relații, chiar și sau mai ales și în vacanță. . . . nu mă puteam lecui de această meteahnă de a imagina, iar și iar, la nesfârșit, imagini și cuvinte pentru el.◻️Cineva tot timpul uită și altcineva este tot timpul uitat.
„Cineva tot timpul uită și altcineva este tot timpul uitat”.
Eli Bădică reușește să aducă în centru o carte și o prozatoare despre care sper să auzim și să citim în continuare. Prozele Elenei Vlădăreanu nu au nimic neverosimil, în unele personaje ne recunoaștem mai mult sau mai puțin prin prisma tragediilor/experiențelor personale. :)
As fi vrut putin mai mult closure la povestirile astea, la modu ca nu puteti pune punct in mijlocul intrigii si sa call it a day, treci la urmatoarea povestire, dar mi-a placut stilul in care e scrisa si def ce ma asteptam sa fie.
Въздействаща, плавна проза, която създава образи, трудни за забравяне. Допълнително удоволствие е да се чете през лятото, макар много от разказите да са тъжни.
Un scris foarte bine închegat, texte rotunde, personaje bine conturate, dialoguri naturale, ce mai, proza scurtă așa cum aș vrea sa citesc mai des. Fără sublinieri groase, cu o lejeritate a discursului chiar și atunci când abordează subiecte grele (precum prostituția sau abuzul sexual), ceea ce le dă și mai multă greutate. Tonul scriiturii e de august, cadrul e de vacanță, dar temele sunt consistente.
Mi-a plăcut foarte mult cum autoarea a reușit să creeze personaje palpabile, credibile în ciuda restricției formatului de proză scurtă unde îmi imaginez că e mult mai dificil să creezi situații și personaje cât mai autentice. E nevoie și de un spectru de creație larg ca să poți pune la un loc 10 proze scurte cu personaje cu voci suficient de diferite astfel încât să existe separație între ele în mintea cititorului. Ceea ce aici s-a reușit din plin.
O plictiseală enormă, și o pierdere de timp. Nu mi-a plăcut deloc stilul de scris (punctuația ciudată, descrieri fără rost, un fel de iz de mystery care nu prea a funcționat cu formatul, pentru că nu mi-a păsat de niciuna din aceste personaje/povestiri îndeajuns să mă simt impresionată de întâmplările din jurul lor).
Also, atâtea (dar atâtea!) comentarii fatfobice că am dat în obositor.
Deși am apreciat stilul minimalist de a povesti rutina unor oameni obișnuiți, descrierile interminabile și exprimarea uneori nepotrivită nu m-au prins, și au făcut lectura foarte greoaie. Nu-mi amintesc să-mi fi atras atenția vreunul dintre texte, fiindcă de cele mai multe ori s-au întâmplat pe repede înainte și am avut mereu impresia că mi-a scăpat ceva. N-am rezonat din păcate cu acest volum, deși am mai citit și poezia Elenei Vlădăreanu care mi-a plăcut mai mult.
Cu tot regretul, consider că această colecție de proze scurte este lipsită de substanță, o formă fără fond... Cu toate acestea, sunt curioasă să citesc volumele de poezie ale Elenei Vlădăreanu.
Asemenea denumirii din popor a celei de-a opta luni a anului, adică cea de gustar, și volumul Elenei Vlădăreanu are multă savoare, multă viață și multe emoții. August este debutul în proză al cunoscutei poete, o colecție de zece povestiri de vacanță, ce pictează un tablou crud, brut și neînfrumusețat al vieții de zi cu zi, căruia i se adaugă o doză consistentă de soare și valuri de mare. Volumul ce citește repede, dar fiecare povestire îți cere timp îndelungat de rumegare. Bucuria este dozată în mici gesturi, iar iubirea se manifestă cu ajutorul extensiilor unor povești de dragoste ratate, încercate de ani și probleme. Ceea ce domină, cel puțin din punctul meu de vedere, este latura confuză ce sălășluiește în fiecare dintre noi, acea zonă gri unde ne situăm cu toții în cea mai mare parte a vieții. Am scris mai multe despre carte într-un articol publicat pe blog.
poemele elenei (din minunata lume disney + alte câteva citite random, că greu se mai găsesc volumele) sunt frum
acest volum de povestiri nu din niciun punct de vedere caut repere pentru proză scurtă contemporană în August cineva moare, cineva dispare descrierile dor (povestirile) sunt un fel de postcards așa, ceva atmosferă cu suspans există pe alocuri dar nu cred că ar fi putut fi salvat nici conținutul, nici forma nu produc bucurie
mi-e greu să înțeleg de ce elena clar știe să structureze texte & imagini frumoase, vii
Oare e asa greu sa scrii o poveste fericita? Sau poate e greu pentru romani. Nu ma intelegeti gresit, mi-a placut august, dar eu ma asteptam la ceva lejer, de vacanta de vara. Povestile nu sunt asa. Poate ca viata nu e asa…
Dacă la început nu m-au prins prea mult prozele acestui volum, au urmat apoi câteva texte puternice, și am parcurs mai mult de jumătate din carte cu mare poftă.
Textele au ceva fluid in ele, mărturisesc direct (stream of consciousness, pers. 1) sau indirect (pers. a 3-a, naratorul urmărește întotdeauna perspectiva personajului feminin), poveștile unor femei - adesea mame - dramele lor mai mici sau mai mari, relațiile lor complicate, vinovăția, anxietatea, depresia. Trista și apăsata viață a secolului 21, redată prin decupaje, pauze, vacanțe, petreceri, scene cascnice, când timpul pare să stea puțin în loc, numai ca să ne îngaduiască nouă să spionăm viața acestor personaje.
Finalul deschis al unor texte te scutură din amorțeala, din ceea ce credeai că știi despre oameni sau intuiai că va urma în text. E ca un headbang într-un perete de sticlă, pe care nu îl observaseși.
nu știu exact ce să spun de cartea asta. cumva am citit-o ușor, nu a fost greoaie. îmi plac descrierile Elenei Vlădăreanu, de-asta îmi place poezia ei foarte mult. dar narațiunea, dialogul, personajele, practic tot ce a adăugat peste descriere mi s-au părut de-a dreptul neremarcabile și nu am rămas cu mai nimic din ele. și nu pentru că descrie viața obișnuită a oamenilor, așa cum încearcă, ci pentru că alegerile pe care le face - a contextului, a personajelor, a relațiilor dintre ele - sunt de-a dreptul agasanta câteodată. oare Elena Vlădăreanu crede că toți oamenii obișnuiți sunt enervanți?
O lectura usoara, formata din mai multe povesti. Mi-au placut toate, desi unele au fost cam triste. La câteva, finalul a fost lăsat în aer, interpretabil.
Actiunea din fiecare poveste are loc vara, unele chiar la mare, lucru ce m-a incantat. ❤
N-am mai rezistat pana la final. Neverosimile dialogurile si situatiile, ca sa nu mai pomenesc si de absenta unei punctuatii. A trebuit sa revin de multe ori sa vad cine a “el”, cine intreaba, cine raspunde. Mai degraba citeam stirile de pe diginews.
Cartea mi-a fost recomandată și, în primă fază, am citit-o „împrumutată”. Apoi m-a „prins” și mi-am cumpărat-o, pentru că merită să fie în bibliotecă. Stilul poetic, lipsa liniuței de dialog, nararea la persoana întâi, toate creează o atmosferă fragilă, în tot realismul ei, numai bună pentru a ne transpune în universul lui August. Mi-a plăcut!