După o copilărie cu multe hopuri și complicații (inclusiv medicale), Teo începe să înțeleagă, treptat, că nu e ca ceilalți. Pleacă la studii din Regali în Mirodeni, apoi le continuă la Cartonați și, de acolo, călătorește (aproape) încontinuu, de la SFârșiți la Imperali & more. Cu fiecare oraș/țară/continent, cu fiecare experiență, lucrurile se accelerează și o iau razna, atât pe plan personal – iubiri, abuzuri, căsătorie, suferință, supraviețuire –, cât și profesional.
Minte spectrală, culturală și spirituală, preschimbări tulburătoare, aventuri și descoperiri finale frapante, astea sunt „ingredientele“ unui roman extra-ordinar.
Raluca Nagy, Dr. (Cluj-Napoca, Romania) studied economics and anthropology in Bucharest and Brussels. Her first novel, 'Un cal într-o mare de lebede' (Nemira, 2018), won the national debut prizes 'Sofia Nădejde' and 'Observator Cultural'; it was shortlisted for the Festival du Premier Roman de Chambéry, France. Her second novel, 'Teo de la 16 la 18' (Nemira, 2021), was Romania's finalist to the 2022 European Prize for Literature (EUPL). It was shortlisted for the 'Sofia Nădejde', 'Ziarul de Iaşi', 'Observator Cultural' and 'Leibniz' prizes. Raluca's most recent book, the memoir 'Despre memoriile femeii şi alți dragoni' (N'autor/Nemira, 2023), marks her debut in non-fiction. It was shortlisted for the 'Observator Cultural' and PEN Romania prizes.
E una dintre cărțile pe care te temi să le evaluezi, ca simplu cititor, în virtutea structurii non-tradiționale și a elementelor constitutive variate. Dacă zici că nu ți-a plăcut, riști să ți se spună că n-ai înțeles nimic. Dacă zici că ți-a plăcut, ei bine, se vor găsi unii care să spună că exagerezi și că you are showing off. Și cred că au dreptate cu toții, așa că fac o medie și ajung la cele 3 stele. Hai fie, 3 stele și încă jumătate.
Cartea e un delir lingvistic și intertextual, cum n-am mai întânit în literatura noastră contemporană. Se vorbește in mai multe limbi, se intercalează versuri, refrene, viniete, prescurtări și multe pauze, se născocesc cuvinte, denumiri, se fac asocieri dintre cele mai diverse, se scrie folosind mai multe fonturi. E o carte solicitantă, cu precădere în prima parte. Literalmente m-am chiorât să descifrez ”chirilica” din prolog și apoi am fugit pe cărărui să prind firul narrativ. L-am pierdut de multe ori, din pricina digresiunilor și uneori am reuși să mă redresez, alteori nu. Cartea, după mine, e un soi de avangardă pandemică. (Desi nu stiu exact perioada în care a fost scrisă).
Am avut mereu impresia pe parcursul lecturii că sunt la un examen, pe care cel mai probabil îl voi pica și cred că autoarea și-a dorit din start să-și cearnă cititorii. Sau dacă nu și-a propus asta inițial, sigur și-a dat seama de efect după ce a văzut rezultatul final. Ei uite, Raluca, că nu m-am rătăcit pe drum ca o fată nesăbuită! Te-am citit până la capăt! Și mă bucur! Nu-i ușor să construiești deconstruind o lume inconjuratoare și o boală abrutizantă deopotrivă. Nu-i ușor să scrii despre iminența bolii și potențialitatea morții atunci când protagonita e o tânără, isteață, cu un cv burdușit de posdocuri. Perioada aceea din viață ar trebui să fie despre altceva, nu despre ace, dureri, leșinuri, chimio/radioterapii. Cum să vorbești despre toate astea, fără să devii clișeu, fără să plicisești prin banalitate? Experimentând noi forme. Și extact asta a făcut autoarea. Nu știu în ce măsură e autobiografic, dar scriitura ei diferă mult de a lui Blecher, Stoica sau Teodorivici (doar pe ei i-am citit scriind despre bolile proprii). Daca nu e autobiografic, cu atat mai bine.
Cred însă că plăcerea lecturii se pierde în bună parte în încercarea de a desluși ”ce a vrut să spună prozatorul”, asta dacă nu abandonezi din fază incipientă romanul. Eu sunt un cititor amator, în căutare de povești grozave, privite din unghiuri diferite și cu o mare admirație pentru cuvinte, nu neapărat un mare fan al formelor schizoide. But it”s not your fault, it„s just me!
Este prima mea carte de la Raluca si mi-a placut tare mult. Pentru a intelege mai bine contextul, a trebuit sa fac putin mai multa cercetare intr-un podcast al editurii Nemira si altul de la Literomania.
Romanul are multe referinte catre alte carti, filme, documentare, cantareti pop, orice pentru a-si duce la capat ideile in niste moduri cu totul diferite fata de ceea ce gasim, de obicei, la tarabe. Am ramas cu doua recomandari puternice - Cleo de la 5 la 7 - un film frantuzesc din anii '60 si documentarul The act of killing din 2012.
M-am asteptat ca actiunea sa fie despre tinerete, facultate si prostii de la 20 de ani, dar super repede trece catre investigarea bolii ce ii este descoperita, o infectie cu HPV, un virus despre care ar trebui sa fie oferite mai multe informatii, iar vaccinul sa devina puternic recomandat parintilor. Am trecut prin investigatii ca barbat si nu mi-a placut deloc, iar pentru o femeie pot fi de zeci de ori mai invazive si deranjante.
Ca si Raluca, il apreciez pe Vintila Mihailescu, cel care a scris una dintre cartile care ma asteapta in biblioteca, despre analiza spitalului in viata unui bolnav.
Iarasi ca plus, am apreciat ca acolo unde ar trebui sa existe aproape implicit Dumnezeu, un spatiu gol, putand sa inlocuiesti cu orice alt zeu, chiar si un Iisus femeie.
Raluca se joaca extrem de frumos cu limbajul, cum nu cred ca am mai văzut până acum cu limba romană.
Nu e o carte pentru oricine tocmai prin prisma faptului cum a fost scrisă, dar dacă ajungeți la ea și reușiți să treceti de primele pagini, aveți răbdare cu ea. Merită. E ceva diferit de ceea ce obișnuim să găsim în literatura română contemporană.
e primul roman (românesc) care tratează subiectul virusului HPV, and all that struggle. also, se adânceşte cu talent mitologia personală a naratoarei :)
Voi începe această recenzie cu surpriza pe care am avut-o când am citit titlul cărții: “Teo de la 16 la 18” este o referință, cred eu, la filmul lui Agnès Varda – “Cleo de 5 à 7” (genial). La început era doar o presupunere pe baza asemănării titlurilor, dar după ce protagonista începe să se mute între țări și orașe unde se vorbește limba franceză, m-am convins că există o aluzie la film, mai ales că ambele protagoniste, din carte și din film, suferă de o boală care cred ele că le vor răpune. Așadar, un titlu foarte bine ales.
Acum, trecând la conținutul cărții, “Teo de la 16 la 18” e de la început până la final un puzzle lingvistic și un deliciu pentru iubitorii de jocuri de cuvinte (printre care mă număr și eu). Este o carte experimentală, iar pentru faptul că autoarea și-a asumat riscul de a fi neînțeleasă cartea sau considerată de unii cititori prea greu de descifrat, de a ține pasul cu toate jocurile din ea, o felicit. Mai ales că nu am mai citit niciodată o carte experimentală (la nivel de formă și conținut) în literatura română. Datorită rarității acestor romane experimentale, o asemăn automat pe aceasta cu alte cărți experimentale pe care le-am parcurs și pe care le recomand: “little scratch”, scrisă de Rebecca Watson și “The Candy House”, scrisă de Jennifer Egan.
În primele capitole o cunoaștem pe protagonistă de când era foarte mică și începea să vorbească; apoi o “vedem” intrând în grupul de prieteni al fratelui său, Andria, până când alege să meargă la facultate într-un oraș poreclit de ea “Mirodeni”, unde se vorbește franceza (aka franca, în carte). Aici intervine o parte din acel puzzle de dezlegat. În afară de București, nu primim mură în gură numele locațiilor între care se plimbă Teo. Pentru unele orașe am avut intuiții cu privire la care ar putea fi, pe când altele left me guessing throughout the book. De exemplu, Mirodeni, cred eu, e un oraș fie din Algeria, fie din Tunisia.
După un eveniment groaznic întâmplat la Mirodeni, Teo se întoarce la București (aka “Regali”), unde ia decizia să-și continue studiile în orașul Cartonați (pe acesta nu l-am ghicit). Deși și până în acest punct în carte protagonista are parte de accidente, spitalizări și, în fine, dificultăți medicale, în Cartonați descoperă cu adevărat miezul răului care îi va supune corpul la suplicii greu de imaginat, înspăimântătoare de citit, până la finalul cărții. Nu voi da spoiler aici, dar ce vreau să punctez este că această carte, deși greu de rezumat și imposibil de plasat într-o categorie fixă (ceea ce mi se pare un lucru bun), are ca temă reziliența alternată cu dorința de a renunța la tot în fața adversităților de ordin medical, dar și romantic și profesional. Și asta e realitatea, nu? Când treci printr-o serie de nenorociri și tot ce vrei este să ajungi odată la liman (iar Teo, în depresia ei, chiar folosește expresii asemănătoare), dar vezi că nu se poate sau nu cât de repede ți-ai dori, îți vine să renunți, să-ți bagi picioarele.
Ce cred că a făcut-o pe Teo să lupte până la un moment dat, cu boala, eșecurile în dragoste și lipsa de sens care o săgetează din când în când este misiunea care îi este propusă de Dr. Simon în capitolul 4, intitulat “Mi(ni)sterul și poveștile”. Misiunea aceasta, deși nu o voi numi, poate ușor fi interpretată ca o nebunie, ca un “martiriu sexomarxist” (citat p. 91), doar că în carte primește numele de “metropolitics”. Mie, una, mi s-a părut o nebunie faptul că Teo a acceptat această misiune, acest “job”, cum se referă la ea, având pe deasupra un job de acoperire în antropologie. Poate faptul că nu am înțeles de ce a acceptat acest job cel puțin dubios (inventiv dpdv literar, dar dubios nonetheless), mi-a influențat lectura cărții pe mai departe.
Toate “țintele” de care trebuia Teo să se ocupe alternau cu oarecare interese amoroase ale ei, iar în capitolul 5 nu doar că liniile dintre interesele adevărate ale Teodorei și ținta cea mai importantă de până atunci se blurează, dar boala revine like a bullet și o reduce pe orizontală, culcată pe un pat de spital timp de luni întregi, unde se luptă cel mai tare cu dorința de a renunța. Capitolul acesta este în mare parte despre tratamentele prin care a trebuit să treacă pentru a-și reveni, cât de cât, la o formă funcțională, dar era clar că misiunea ce i-o dăduse Dr. Simon apusese. Un alt aspect pe care nu a-m putut înțelege (și cu care nu am fost de acord, dar, aceasta fiind o recenzie literară, trebuie să îmi las deoparte convingerile personale) este de ce Teo, cu febră 40, frisoane și alte simptome, a vrut neapărat să ducă la capăt ultima misiune, să se ocupe de targetul cel mai important, fapt ce i-a consumat toate resursele și a condus inevitabil la înrăutățirea stării ei de sănătate. Dar, până la urmă, nici comportamentele noastre, ale oamenilor din realitate, nu sunt raționale de multe ori și rămân ceva de neînțeles pentru cei din jur.
Ceea ce nu mi-a plăcut la modul în care continuă povestea după externarea Teodorei din spital este faptul că viața ei devine fără rost…iese la cafele cu prieteni și bărbați. Viața ei continuă să se descompună aievea în timp ce citim. Her mental health is drowning, iar apoi sănătatea trupească începe din nou să se șubrezească (pe lângă dureri, apar și pierderi de memorie).
În ultimul capitol – “Rezecția”, apare un nou personaj masculin, Paul, față de care are o atracție produsă de similitudinea dintre un vis premonitoriu și acel bărbat, dar nu acționează realmente în vreun fel, nu îi este clar ce vrea să facă sau dacă doar se autoiluzionează. Chestia e că…totul e confuz pentru cititor în acest moment. Teo a primit un job de editor, care să suplinească faptul că nu putea fi (încă) profesor universitar, căci trebuia să aștepte încă câțiva ani pentru un tratament care i-ar putea fi administrat și astfel să o scape și de ultimele rădăcini ale răului din corpul său, so to speak. Teo trăiește în perpetuă așteptare, ceea ce nu poate fi decât dureros, iar asta poate explică de ce acțiunile și deciziile ei sunt haotice, însă pe mine, una, m-au confuzat ultimele 2 capitole, în loc să mă facă să întregesc imaginea acestei povești și să o înțeleg până la capăt.
Cu precădere nu am înțeles finalul, ultima pagină din capitolul 6, în care Teo dă un telefon (nu am înțeles pe cine apelează, poate e o metaforă sau un joc în care am ratat să intru) și pune niște întrebări care nu mă fac nicicum să pot considera acea pagină un deznodământ. Acestea sunt și motivele pentru care i-am dat 3.5/5 stele.
Luând în considerare toate acestea sunt totuși dornică să recomand volumul, însă mulți oameni se feresc de cărțile experimentale ce se abat de la canoane, deoarece e vorba de mai multă muncă decât a citi o poveste clasică. Cum am spus la început, ca cititor intri într-un teritoriu necunoscut, format din jocuri de cuvinte pe care trebuie să le memorezi, odată înțelese, pentru că ele reapar (which is really cool și greu de realizat). Dacă ai uitat vreun joc deja descifrat, când vei da din nou de el, te va frapa sau enerva, vei pierde firul Ariadnei și vei rămâne blocat într-un labirint literar. Autoarea nu te duce de mână că să îți arate ieșirea, tu trebuie să o descoperi, aici intervine riscul autoarei de a nu fi înțeleasă. Dar mie îmi plac provocările, îmi place să sap, mi-au plăcut vignetele, citatele din filme, romane, cărți de specialitate, muzică! (Citatele din piesele lui Britney Spears m-au făcut să râd de fiecare dată).
Deși jocurile de cuvinte sustrase din context nu au același efect sau impact, țin să citez câteva, care m-au făcut să râd și să apreciez munca autoarei: “Dar imediat după ne-a zis că într-un univers altfel infinit viteza luminii era finită la《truasonmilmetrîparzgond, acolo m-am pierdut definitv.” (p. 28) “la un ceai dementă să fii să te duci” (p. 46) “ce mică e lumea, ne str…aniu cum de nu ne-am întâlnit până acum” (p. 47) - aici se face referire și la o vorbă de mai devreme, a lui Petre – “Ce mică-i lumea, ne strângem de mică ce e.” (p. 29) “Zâna Bologna” aka sistemul de credite Bologna “barul era la fel de colorat ca semnul de fațadă” (p. 54) și muuuulte altele. Voi lăsa câteva citate preferate din carte pe Goodreads.
All in all, recomand “Teo de la 16 la 18” și consider că merită “munca” de dezlegare a puzzle-ului.
În boală, ai mereu senzația că ești izolat, singur și singurul, indiferent că ai oameni care să te asculte și ajute sau că înțelegi rațional că nu ești nici primul și nici ultimul om care trăiește o boală. Senzația e că ai o cruce de dus și că o duci singur. Așa am simțit și eu, așa simte și Teo, așa va simți oricine, e o experiență universal umană.
M-a dat pe spate inteligența autoarei, transmisă romanului: o simți în limbaj - și ce spune, și cum spune (câtă imaginație, ce limbă vie, oau) - , o simți în toate referințele culturale (sunt sigură că nu le-am prins pe toate), în umorul fantastic (în toate formele lui, de la cum și când sunt citate Antonia, Lady Gaga și Britney Spears la forme subtile în cele mai grele momente, căci în fața absurdului vieții și-al morții doar cu umor parcă-i mai ușor), în construcție, în vocea personajului, în bucuria cu care spune povestea asta.
Dincolo de mitul religios reinterpretat, care-i amuzant și deștept dar nu esențial să te bucuri de roman, rămân o tonă de teme importante aduse-n discuție. Uite cum se simte, pe dinăuntru, abuzul sexual și disocierea pe care psihicul tre să o facă pentru a supraviețui. Uite nedreptatea HPV-ului primit ca un cadou otrăvit, bonus, pe lângă sexul nedorit. Uite furia și nevoia de răzbunare ca reacții naturale (doar că în viață nu le punem în practică, le înțelegem și procesăm înainte să acționăm în baza lor, la modul ideal). Uite cum cauți un sens în ce ți se întâmplă. Uite nedreptatea HPV-ului și cancerului aferent ca manifestare, în practică, a societății noastre misogine. Niciodată numite, toate astea-s foarte subtile, e nevoie de atenție și de sensibilitate să le înțelegi.
Abia aștept să recitesc cartea peste câteva luni, să văd ce prind a doua oară. Nu țin minte să mai fi gândit asta după ce am terminat o carte de literatură română contemporană.
În ceea ce mă privește, stilul scriiturii, joaca constantă cu metafore, referințe din alte domenii și jocurile de cuvinte (deși recunosc, distractive pe alocuri) nu au făcut decât să aștearnă o ceața peste poveste și evoluția personajului și să pună aceste aspecte pe un loc secundar. [...] Deși enigmatică și atipică, cu un personaj care își spune povestea sub forma unui stream of consciousness, cartea se parcurge fără mari probleme. Aici e un aspect pe care îl admir pentru că ar fi putut să aibă exact efectul opus.
„Teo od 16 do 18” Raluci Nagy to książka trudna w odbiorze – ciężko było mi się w niej odnaleźć ze względu na nietypową formę. Zmiany fontu i rozmiaru, listy czy wtrącenia w innych językach to dopiero początek eksperymentów formą. W moim odczuciu treść trochę się w tej formie gubi, a całość sprawia wrażenie chaotycznej. To lektura zdecydowanie wymagająca skupienia. Spotkanie autorskie podczas Literackiego Sopotu uświadomiło mi jednak, że ta chaotyczność jest celowym zabiegiem i ma oddawać stan bohaterki. Książka porusza ważny temat wirusa HPV i diagnozy raka, ale robi to w sposób, który nie przytłacza. Ostatecznie ani szczególnie nie zachęcam do lektury, ani jej nie odradzam.
M-a uimit stilul de scriere, nu m-am obişnuit uşor cu metaforele şi denumirile folosite, intertextualitatea, şi plurilingvismul. Ritmul este unul oscilant, episoadele se derulează cu viteze diferite, ceea ce uneori m-a contrariat. Nu e uşor de parcurs, dar nici nu poți renunţa la ea. Povestea în sine poate fi clişeistică, dar stilul de scriere e aparte.
Ajjj, nie podobała mi się ta powieść. Znacie takie uczucie odrywania się od książki w miarę jej czytania? To ja właśnie tak się czułam czytając "Teo od 16 do 18". Literatura eksperymentalna bardzo rzadko do mnie trafia, najczęściej nie mogę pozbyć się wrażenia dominacji formy nad treścią, a tego po prostu nie lubię w literaturze. Raluca Nagy przyćmiła fabułę i rozwój postaci swoim stylem pisania i pomysłem na kompozycję. A jest to kompozycja dość - w mojej ocenie - chaotyczna i niewygodna w czytaniu. Pojawiają się różne czcionki, różne języki (!), przeskoki czasowe, metakonteksty. Fragmenty pisane w innych językach (trzech/czterech poza tym głównym) przetłumaczone są na końcu książki. Styl jest niespójny, co pewnie było celowym zabiegiem, ale odciąga uwagę od zasadniczych tematów. Ta nienaturalność styli wręcz trywializuje niektóre wątki. I gubi się w tym wszystkim główna bohaterka i jej życie - opowiedziane od dzieciństwa, przez studia po dorosłość. Gubi się feministyczna reinterpretacja Biblii - trzeba jej szukać, skupiać się na niej, wyłuskiwać kolejne analogie, co przy takiej mieszance styli, języków i linii czasowych jest nie lada wyzwaniem.
Ja jestem na nie. Chociaż najbardziej obawiałam się motywu raka szyjki macicy, to właśnie te rozdziały podobały mi się najbardziej. Były dla mnie najbardziej czytelne i bliskie. "Teo od 16 do 18" pozostanie w mojej głowie ekwilibrystycznym zlepkiem różnych książek.
Am incercat sa am destula rabdare pentru cartea asta, dar pe la pg 130 deja nu am mai putut, asa ca o sa o abandonez.
Face parte din literatura experimentala, ma gandesc, dar pot spune ca a fost prea meta pentru mine. Foarte haotica, cu un mod de a scrie vag, uneori chiar indescifrabil, pentru ca nu intelegeam cum personajul ajungea dintr-un tablou in altul instant, fara niciun detaliu anume.
A fost o experienta ok pana in momentul de fata in care pur si simplu erau prea multe detalii gramada si se simtea totul ca un fever dream.
O sa ii dau totusi 2 stele pentru ca a avut unele puns superbe, cum ar fi "ileana osânzeana"
O carte despre care nu știu exact ce cred. Sigur, e scrisă foarte interesant, e funny pe alocuri, iar partea cu conferințele & anthropologia - ok I can see that. Dar parcă nu m-a prins, sau poate nu mă prind pe mine genul acesta de cărți, în plus, a avut și niște faze deranjante și nenecesare (folosirea unui termen rasist chiar în primul capitol, de ex.). Parcă a fost un vârtej de referințe culturale & (in)side jokes, mostly.
O carte care mi-a tăiat respirația. Sub o permanentă joacă cu și de-a cuvintele, am găsit o poveste atât de...altfel, încât e greu de încadrat în tiparul romanului 'ortodox'. M-a cucerit definitiv.
Am pus mâna pe acest roman pentru că a fost nominalizat la Premiul UE pentru Literatură. Nu cred că aș fi făcut-o altfel. Nu știu ce am citit. Toate acrobațiile stilistice din text m-au lăsat rece. M-au împiedicat să fiu atent la temele mai serioase, care, în Teo de la 16 la 18, sunt destul de multe. Mi s-a părut că artificiile bagatelizează temele importante. Pentru că scrisul pare a unei adolescente care s-a găsit aruncată în viața pe cont propriu și care trebuie să joace rolul de adult fără să-l simtă (ceea ce Teo pare să facă, deși autoarea nu cred că este această adolescentă), mi-a fost greu să înțeleg multe din subtilități, care bănuiesc că există, pentru că pe unele le-am înțeles. Am rămas confuz în urma lecturii.
A fost de parcă cineva ar fi inserat o voce străină în capul meu, care vorbea simultan cu vocea mea internă. S-a creat un vacarm și a durat ceva până am reușit să mă acomodez și să ascult. La început vocea asta era enervantă. Cam ca atunci când îți auzi propria voce într-o înregistrare și o găsești foarte străină și ciudată. Străin este și corpul acestei fete, nu pare deloc să o asculte și din această dizarmonie de voci se naște un roman bizar, care te ustură și te provoacă ca sucul de lămâie stors pe o rană proaspătă.
Sięgałam po tę książkę, nie przeczytawszy uprzednio żadnych informacji o niej. Po skończonej lekturze, wzięłam udział w klubie dyskusyjnym i, w końcu, przeczytałam blurb. I dopiero teraz wiem, o czym Raluca Nagy pisała. Owszem, czytając, zrozumiałam jakąś część treści, ale okazuje się, że był to zaledwie ułamek. Teo od 16 do 18 z założenia jest książką o życiu kobiety – jej dzieciństwie, studiach, wyjazdach zagranicznych w trakcie studiów, emigracji i pracy antropolożki. Teo jako młoda choroba zachorowała na raka szyjki macicy spowodowanego infekcją wirusem HPV, więc od pewnego momentu ta powieść staje się relacją z trudnego leczenia i związanego z nim dolegliwościami. Ciąg dalszy: https://przeczytalamksiazke.blogspot....
Inițial am vrut sa arunc cartea într-un colț al camerei și să o uit acolo, în principal pentru că urăsc textele scrise cu fonturi ilizibile sau disproporționate (avem un prolog scris cu un font chirilic și un capitol 1 scris cu font 18). Am reușit să citesc vreo 30 de pagini și am abandonat cartea. Am reluat-o mai mult pentru că încă urăsc să las cărți neterminate pe noptieră și recunosc că undeva pe la mijloc m-a prins în ciuda combinațiilor de limbi și a poveștii absolut fantastice (fantastic nu în sensul de zâne și pitici, ci în sensul care cere o suspendare a tuturor nevoilor de coerență). Cumva acest flux al conștiinței relativ incoerent și foarte plastic a funcționat foarte bine în capitolele care vorbesc despre experiența bolii (părțile pentru care chiar recomand cartea). Cumva dacă aș face un raft în bibliotecă cu cărți despre cum se trăiește cu o boală fie din perspectiva bolnavului, fie din perspectiva celui care îl îngrijește cartea asta ar sta bine mersi lângă Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țibuleac și Vîntureasa de plastic de Marius Chivu.
Un stil interesant de a scrie o poveste. Cred ca le-a dat ceva bătăi de cap celor de la tipăritură. Mi-a plăcut, chiar dacă a fost nevoie la unele părți să recitesc câteva fraze pentru a înțelege mai bine, datorită stilului mai deosebit. Ceva nou pentru literatura românească. Este frumos să vezi lucruri creative în mediul românesc sărac, unde "librarul" se uită ciudat la tine când cumperi o carte.
Cartea e o mică bijuterie! Literatura nu este pentru relaxare și cine nu pricepe asta, sub nicio formă, nu ar trebui să pângărească minunăția asta scriitoricească cu părerea lui/ei umilă. Un stream of consciousness sfredelitor, adus la viața lui 2021, legat, ermetic, în dintele înțelepciunii.
O carte ‘deosebita’. Mi-a placut foarte mult inceputul, nu m-au deranjat deloc fonturile si marimea textului, le-am inteles utilitatea. Am tot asteptat o legatura a Prologului cu restul textului, dar nu s-a aratat nici pana la sfarsit; ulterior, am ascultat un podcast al autoarei in care spune ca nu exista nici o legatura….Cartea in sine nu a fost rea (cu exceptia capitolului 4 care m-a facut sa o abandonez in prima faza, am reluat-o dupa cateva luni doar pentru ca nu imi place sa las carti neterminate si la a doua citire era sa mi se intample acelasi lucru, tot la capitolul 4), dar finalul m-a lasat cu un gust neplacut, senzatia de: Ce am citit? De ce mi-am pierdut ore din viata cu o lectura care nu are o concluzie? A trebuit sa caut podcastul anterior mentionat, ca sa inteleg ca de fapt este o ‘reinterpretare feminina a imaginarului religios’ (o modalitatea foarte pompoasa de a spune ca Teo este un Iisus feminin). Citita in aceasta cheie intradevar se leaga piesele puzzle-ului, incepi sa decodezi mesajele din text, numele personajelor intalnite amintesc de cei 12 Apostoli, intelegi ce e cu Tedeul si cum a fost confundat, intelegi referinta la masa lunga si in centru Teo si Tedeul (Cina cea de Taina) si probabil multe altele care mie mi-au scapat. Raman totusi la ideea ca o carte pentru care trebuie sa faci cercetare ca sa o intelegi, nu si-a atins scopul. Inteleg ca este proza experimentala si poate nu este pentru mine, dar m-au obosit teribil toate bucatile in alta limba, vinetele (am mai zis ca trebuie sarit capitolul 4???), ‘interesanteniile’, artificiile care sa demonstreze cat de culta este autoarea. Printre alte lucruri care m-au indepartat de carte si de Teo sunt pendularea intre vis, halucinatii si realitate din capitolele care descriu boala, personajele care apar episodic si apoi sunt abandonate (sotul Natanello de exemplu). Apreciez ca autoarea a vrut sa traga un semnal de alarma asupra HPV-ului, aceasta boala care afecteaza in principal femeile, dupa ce si-au implinit menirea reproducatoare; dar bucata cu Teo care imparte HPV barbatilor (precum Iisus imprastie cuvantul in lume!) nu mi se pare ca se inscrie in sfera divinitatii, deci contrazice un pic revelatia din final. Daca la inceput mi-a placut sa ghicesc ce este Regali, Cartonati si restul denumirilor codificate, la un moment dat devine obositor sa te intrebi continuu ‘Oare ce a vrut sa zica autorul?’, mai ales ca nimeni nu iti confirma daca ai inteles sau nu correct codul. Este pacat, pentru ca personajul avea potential, modul in care vede si interactioneaza cu lumea este nou si te apropie, stilul si limbajul autoarei mi-au placut, este un stil plin de umor si proaspat, contemporan. Mi-as fi dorit o poveste mai inchegata, personaje mai bine conturate si care evolueaza pe parcursul cartii. Chiar autoarea spune ca scria bucati din carte si nu stia unde duce, pana i s-a revelat cine este Teo si apoi a rescris cartea de la sfarsit la inceput, cu mujlte variante intermediare, si din pacate asta se sesizeaza in lectura. Titlul este o trimitere la Cleo de la 5 la 7, un film frantuzesc in care protagonista asteapta sa primeasca rezultatele analizelor ca sa afle daca are sau nu cancer. Mie titlul mi-a placut si mi s-a parut semnificativ si fara sa aflu de aceasta referinta. Ca sa sumarizez, mult potential, stil si limbaj placute, dar povestea lasa de dorit si personajele nu sunt bine conturate, simbolistica este interesanta o data ce o intelegi dar nu este usor de decodificat. Pe parcursul cititului m-am gandit ca este de 3 stele, dar am fost dezamagita de final. Probabil daca as reciti-o in cheie religioasa as intelege mai multe si mi-ar placea mai mult, dar nu se va intampla din pacate.
N-am mai citit o astfel de carte. O scriitură originală, inteligentă și spirituală, pe alocuri poetică, o îmbinare incoerentă de stiluri, unele cred că ar putea fi brevetate. E o carte scrisă în vreo alte 3 limbi în afară de română, ca să epateze probabil. Autoarei nu îi este frică de cuvinte, multe lucruri mi s-au părut scrise voit pentru a șoca cititorul. Nu știu unde e umorul nebun despre care se scrie pe coperta 4, eu cel mai adesea m-am crispat. Ironiile fine, cu care mă delectez la alți autori, aici erau ca măgarul între oi (ori ca un cal între lebede?). Din cartea asta răzbate tristețea pe nenumărate pagini, cu detalii medicale, aș zice cutremurătoare, dar poate sunt eu prea sensibilă. Mi-a amintit pe alocuri de Boris Vian, care nici el nu e pe lista autorilor mei preferați. Îmi pare sincer rău că am dat banii pe cartea asta. Mă scuzați doamna autoare, dar este o aiureală. P.S. Nu vă luați după fragmentul de mai jos, ăsta e chiar bun, dar e o excepție.
„I-am atins carotida și i-am luat pulsul, era minimalist. Și m-a înghițit pe mine Stupoarea, că suntem amândoi cumva abia târându-ne și totuși, amândoi vii, în mod absolut neașteptat și împotriva tuturor statisticilor și probabilităților, suntem acolo, deodată, aievea, ca o confruntare cosmică. Puterea ta în slăbiciune se desăvârșește, mă ținea în brațe într-un fel ne-SFârșit, altfel decât mă ținuseră toți ceilalți, cu multă delicatețe, dar și o presiune, ca și cum nu lua îmbrățișarea aia, atingerea noastră, de bună, ci ca pe un miracol, „tangoul dintre miracol și respiră”, mi-a zis, exact așa cum trebuie, ca strângerea de mână, undeva între ordin și rugăminte, fix doza aia ca să nu simt nici că mă calcă pe cap, pe modelul body.cognition, nici că o face din (metro)politețe, ci pur și simplu pentru că așa știe el că anumite circumstanțe nu se negociază.”
Od razu chciałabym zaznaczyć, że miałam ogromną przyjemność spotkać autorkę tej książki i spędzić z nią parę godzin. Okazała się najmilszą osobą pod słońcemz bardzo skorą do rozmowy. Starałam się jednak podejść do książki obiektywnie i ocenić ją tak, jakbym nigdy nie poznała tej, która za nią stoi. I z czystym sercem jestem w stanie dać jej 4/5 gwiazdek. Jest to krótka, bo 200 stronicowa historia opisująca życie tytułowej Teo. Śledzimy jej losy od najmłodszych lat po dorosłość, w tym jej walkę z rakiem. Ten temat jest ciągnie się przez 2/3 książki, także od razu uczulam osoby, które mogłyby mieć z tym problem. Dla mnie był to temat, który wręcz zachęcił mnie do sięgnięcią po tę pozycję. Z chęcią czytam książki opisujące walke głównego bohatera ,nie zawsze z demonicznym potworem, smokiem, złoczyńcą, ale z czymś przyziemnym i czymś, co może spotkać każdego z nas i dotknąć naszych bliskich. Poza tym, książka jest pisana strumieniem świadomości, co zwykle jest dla mnie zaletą. Bo dobrze napisany strumień świadomości, czyli taki, w których nie zauważamy zmiany perspektywy, przeskoku pomiędzy snem, a jawą, może być bardzo absorbujący i ciekawy. Tutaj tak właśnie jest. Dodatkowo autorka bardzo bawi się tutaj językiem. Z chęcią dodaje fragmenty po francusku czy angielsku, zmuszając czytelnika do przeskakiwania do słowniczka na końcu. Są natomiast długie spacje, zmiany w foncie, słowa w innych językach. Wbrew pozorom nie były dla mnie męczące, a tylko pomagały w imersji i poczucia, że jest się w głowie głównej bohaterki. Autorka porusza tutaj wiele kwestii feministycznych, podejmuje się skrywanej krytyki systemu bolońskiego, nawiązuje do Biblii, w wielu aspektach. Jak widać, pomimo krótkiej formy, powieść jest naprawdę złożona i dopracowana. Bardzo to doceniam.
Ce nebunie de carte! Jurnalul de călătorie m-a purtat de data asta pe la țară, prin Cluj, Regali, Mirodeni, Cartonați, SFârșiți, LAcși, într-un vârtej de carte care se derulează cu o viteză amețitoare în toate fonturile și mijloacele și spre deliciul oricărui poliglot, nu doar în limba română, ci și cu pasaje întregi în franceză, italiană și engleză (traduse la finalul cărții, dar delicioase și foarte la locul lor în original, așa cum spune și autoarea). Încă încerc să îmi revin din șoc, nici nu pot categorisi cumva ce am citit, e un amestec bizar, înnebunitor, enervant și fascinant deopotrivă de realități și interpretări și forme și moduri de a pune în cuvinte. Totul ambalat într-o poveste la bază tragică împachetată într-un soi de sarcasm pe baterii și un umor aproape sadic. Și, o zic râzând și nu prea, ar putea foarte bine să servească drept manifest pentru un tip anume de vaccinare, vă las pe voi să descoperiți care. Altfel, mă așteptam să mă surprindă iar plăcut Raluca Nagy, după ce i-am adorat romanul de debut, dar cartea asta a depășit toate așteptările, a spart toate barierele și s-a cățărat pe toate regulile și le-a făcut praf și m-a întors complet pe dos și m-a lăsat puzzled . Sunt și mai curioasă să îi citesc și ultimul roman apărut în aceeași colecție care nu încetează să mă surprindă.
Aveam niste așteptări care mi-au fost spulberate de la primul font, și pe care am reușit să le redobandesc pe parcurs. Nu cred că e pentru toată lumea, după cum o arată și comentariile, pentru că nu este o narațiune coerenta cu fir epic sau cum ne învățau la școala că sunt poveștile. Dar e o carte despre viață, parțial despre boala, și Raluca a reușit să o scrie cat mai viu cu putință. Iar viata nu e deloc coerenta, și boala și durerea o fac de-a dreptul neinteligibilă. Nu poți reda o experiență de genul acesta cu instrumente inadecvate pentru ceea ce descrii. Și s-a scris mult despre limitele limbajului in cazul bolii. Elaine Scarry chiar are o carte despre "The body in pain. The making and unmaking of the world". Și Raluca face și desface prin narațiunea ei, și mi-a fost atât de străin totul și cu toate astea incredibil de familiar pentru că avem parțial o aceeași pregătire. Pe mine m-a mai dus cu gândul și la Zenobia lui Naum, de la unele pasaje scrise pe nerăsuflate, dialoguri, camuflate in monolog sau invers. In orice caz, vine un moment în care, daca ai răbdare, totul devine răvășitor.
Trebuie să recunosc faptul că tot acest stil nu este neapărat pe gustul meu – de aici și relația mea ușor nefericită cu romanul. Am fost mai atentă la modul în care este scrisă cartea și mai puțin la temele abordate (care sunt, de altfel, pe gustul meu). Limbajul a fost de cele mai multe ori impedimentul care m-a oprit din a empatiza cu personajul, a cărui voce este (cred) singura constantă din cadrul întregului roman.
Cu toate acestea, trebuie să spun că pur și simplu ador faptul că literatura română contemporană are atât de multă diversitate și simt că această carte aduce un suflu nou, care reușește să împingă granițele spre o formă nouă a literaturii. Raluca Nagy este pentru mine un autor nou, actual, curajos și modern.