Cât de bine scrie Virginia Olaru. De fapt, mă surprinde cât de bine surprinde imediatul, tot ceea ce se află la îndemână, în apropierea spațiului subiectiv sau în anticamera realității. Ea poate scrie despre absolut orice. Despre oamenii dependenți de like-uri de pe Facebook, despre suprafața unei sticle, despre picăturile scurse pe parbrizul mașinii, despre bătrânețe, despre obiectele casnice, despre singurătate, despre „gândurile încifrate în rostirea clapelor de pian”, despre o zi toridă de vară, despre cât de verosimile sunt de fapt lumile noastre ficționale, despre neajunsurile școlii online, despre numele pe care le capătă obiectele în funcție de spațiul pe care îl ocupă în încăpere, despre fotografia de la marginea patului, despre foșnetul brazilor și vuietul apei, despre castelul din vis. Indiferentă de nerăbdarea și viteza lumii care o prinde din urmă, Virginia Olaru își tricotează cu pricepere și răbdare textele, ba pe față, ba pe dos, când la lumină, când în umbră.
„Când poți să fii bătrân îți rescrii drumurile cu toată liniștea care ți-a mai rămas și savurezi cu mintea întreagă beneficiile unui om liber.”
Nu mai știu ce m-a atras la poezia Virginiei Olaru de am ajuns să cumpăr cartea, dar cert e că acum că am apucat să o și citesc cu ocazia unei curățenii în bibliotecă am rămas surprinsă de cât de banal sună observațiile autoarei despre viața pe rețelele sociale, falsitatea care acoperă întreaga societate, experiența de profesor în pandemie etc. Cele mai colorate secțiuni din volum sunt cele care conțin portretele unor personaje, unele arhicunoscute cum ar fi bătrâna care ține socoteala tuturor pentru că nu are cu ce altceva să își umple timpul sau femeia-dictator care dă ordine chiar și în somn, dar și unele mai insolite precum bătrâna care își trăiește viața din plin sau omul de la țară care se apucă să scrie o carte.