Cât de bine scrie Virginia Olaru. De fapt, mă surprinde cât de bine surprinde imediatul, tot ceea ce se află la îndemână, în apropierea spațiului subiectiv sau în anticamera realității. Ea poate scrie despre absolut orice. Despre oamenii dependenți de like-uri de pe Facebook, despre suprafața unei sticle, despre picăturile scurse pe parbrizul mașinii, despre bătrânețe, despre obiectele casnice, despre singurătate, despre „gândurile încifrate în rostirea clapelor de pian”, despre o zi toridă de vară, despre cât de verosimile sunt de fapt lumile noastre ficționale, despre neajunsurile școlii online, despre numele pe care le capătă obiectele în funcție de spațiul pe care îl ocupă în încăpere, despre fotografia de la marginea patului, despre foșnetul brazilor și vuietul apei, despre castelul din vis. Indiferentă de nerăbdarea și viteza lumii care o prinde din urmă, Virginia Olaru își tricotează cu pricepere și răbdare textele, ba pe față, ba pe dos, când la lumină, când în umbră.
„Când poți să fii bătrân
îți rescrii drumurile
cu toată liniștea care ți-a mai rămas
și savurezi cu mintea întreagă
beneficiile unui om liber.”