„Una dintre cele mai puternice voci ale literaturii moderne de limbă spaniolă“ sau „Una dintre cele mai renumite scriitoare mexicane ale tuturor timpurilor" după cum este prezentată de editură, aducându-se ca referenți Comitetul Premiului Cervantes (adică Nobelul pentru literatură al lumii hispanice și limbii spaniole) și bineînțeles The New York Times, Elena Poniatowska își face apariția cu o carte și în România. Pot înțelege de ce nu au fost oportune apariții editoariale anterioare: în anii 1970 de la primele traduceri ale Boomului sud-american până în anii 2000, literatură Americii Latine părea sinonimă cu realismul magic cultival de Alejo Carpentier, Miguel Ángel Asturias și mai ales Gabriel García Márquez sau cu romanul dictatorului, cu sau fără elemente fantastice, care prezenta societăți concentaționare de tipul celor scrise de Mario Vargas Llosa. Pentru cititorul român sau lumea editorială românească literatură sud-americana părea că a rămăs blocată într-o anumită paradigmă chiar dacă aceasta se schimbase, apăruseră mișcări politice și estetice diferite de cele ale boomului, post-boomul și mișcare McOndo, narcoliteratura, etc. În plus autoare din America de Sud, cu excepția lui Isabel Allende, nu prea au fost publicate. Abia în anii din urmă au fost publicate sau recuperate vocile feminine ale continentului fie că sunt premergătoare Boom-ului, asociate cu acesta sau contemporană cu acest fenomen literar ca Elena Garro, Ángeles Mastretta, Marcela Serrano sau Clarice Lispector, scriitoare post-Boom și chiar anti-Boom ca Laura Restrepo, sau scriitoare contemporane ca Fernanda Melchor, Karina Sainz Borgo sau Guadalupe Nettel și, iată, Elena Poniatowska.
Autoarea mexicană nu prezintă lumi sau societăți exotice, rurale, magice sau concentaționale, ci culmea romanul său prezintă o perspectivă intimă, feminină și infantilizată. Pare că citim jurnalul sau memoriile Marianei, de la o vârstă fragedă până în adolescență. Provenită dintr-o familie mixtă din înaltă societate a Mexicului (mama mexicanca, tatăl francez cu origini slave), micuța Mariana încearcă să-și dovedească „mexicanitatea" și, mai mult, să își definească identitatea între o educație catolică, o mamă absentă emoțional, concurență cu sora sa și o serie de așteptări din partea familiei și clasei sociale din care face parte. Cu toate aceste presiuni nu e de mirare că Mariana, și nu numai ea, cade victimă noului preot care pare că propovăduiește socialismul mai degrabă decât cuvântul lui Hristos. Dar părintele Jacques Teufel este mai mult decât un socialist, este un prădător, iar de la un punct încolo romanul se citește ca un studiu de caz în derulare despre manipulare și despre tehnicile și mecanismele acesteia, toate privite prin ochii Marianei, una din victime. Un roman tulburător.