„După șase ani de la ultima sa carte, Florin Lăzărescu revine cu un roman superb, greu de egalat ca asceză stilistică, cu o voce matură, detașată, absolut unică. Asemeni unui fotograf nostalgic, naratorul restaurează negativul unei vieți mărunte, dramatice și emoționante prin simplitatea ei. Într-o dimineață, Pavel hrănește găinile și se urcă în tren... O singură zi și două sute de pagini în care personajele par să vorbească despre nimicuri, scot bani de la bancomat, se ceartă, fumează, se împacă sînt suficiente pentru a face radiografia completă a unei generații și a unei țări. După Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, Lăzărescu poate să tacă încă șase ani.” (Tatiana Țîbuleac)
Prozator si scenarist iesean. Absolvent al Facultatii de Litere, Universitatea „Al.I. Cuza”, Iasi (1998). A publicat romanele Ce se stie despre ursul panda (2003), Trimisul nostru special (2005; tradus in franceza, germana, spaniola, italiana, slovena, maghiara si croata) si volumul de povestiri Lampa cu caciula (2009). Coautor, impreuna cu Lucian Dan Teodorovici si Dan Lungu, al volumului de povestiri Pas question de Dracula... (Editions Non Lieu, Paris, 2007).
”Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”- certitudinea unui om simplu care-și trăiește viața muncind din zori până-n noapte, de multe ori chinuit, înconjurat de neajunsuri și nedreptăți. Privește tehnologia uimit, la fel și ”democrația” care se confundă uneori cu lipsa de respect față de bătrâni. Am citit această carte cu inima făcută ghem. Pentru că am avut senzația că îmi aud bunicul povestindu-mi, pentru că am retrăit părticele din viața lui, pentru că mi-a hiperbolizat dorul. Dorul de glumele lui, de povestirile lui și de modul simplu și atât de frumos în care și-a trăit viața.
Cartea aceasta nu este despre bunici, nu. E despre oameni simpli și buni, așa cum a fost tataia pentru mine.
„— Şi pentru toată spaima aia pe care o ai de îndurat o viaţă, ce-i ceri tu copilului în schimb? Să-ţi aducă o cană de apă la bătrâneţe, când nu mai poţi, zic unii. Da’ asta-i o prostie. N-am eu nevoie de cana lui cu apă. Când n-oi mai putea, mă pun jos şi aştept să mor. N-are cine să-ţi aducă o cană cu apă, aia e, te chinui mai puţin. Ce viaţă e aia în care nu-ţi poţi lua singur o cană cu apă? Ce bucurie mai ai tu atunci, ce crezi tu că o să vrei cel mai mult de la copilu’ tău restu’ zilelor tale?… Să se gândească la tine. Măcar din când în când. Cu-atâta te-alegi din viaţă, chiar şi după moarte. Iei ceva cu tine în mormânt?! Poţi lua, sunt unii care am auzit că se îngroapă cu aur, da’ na, tot degeaba. Da’ dacă copilu’ tău se gândeşte la tine în timpu’ vieţii, îţi creşte inima ca bivolu’ şi-ţi bate ca toaca de bucurie. Şi, dacă ai murit – cum o fi, cum n-o fi pe lumea ailaltă, nu ştiu –, singuru’ tău rai sau iad rămâne tot pe pământ, în capu’ copilului care-şi mai aduce sau nu aminte de tine.”
O emoţionantă elegie dedicată generaţiei părinţilor noştri. Lăzărescu scrie credibil, cu maximă empatie, din interiorul vieţii unui om simplu. Foarte fain periplul personajului printr-o clădire de birouri, în căutarea fiului său, ca să amintesc doar una dintre scenele memorabile ale romanului.
Foarte simpatic personaj nea Pavel, stârnește tandrețe. Simpluță construcție.
Mi-aș dori să nu mai văd dialoguri culte și hipercorecte gramatical sau, dimpotrivă, forțat și de la un capăt la altul vulgare la toate personajele din cărțile românești. Mi-aș dori mai puține clișee despre corporatiști, care nu fac decât să arate că autorul nu a stat mai mult de două zile într-o corporație sau a stat, dar i-a fost lene să portretizeze oameni (ce să vezi, și acolo tot oameni lucrează, unii chiar nu se tâmpesc după x ani la patronul străin), așa că pune niște caricaturi. Și mi-aș mai dori ca cititorii români să nu se mai entuziasmeze așa de ușor, parcă fără prea mult discernământ, de creațiile autohtone.
„Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” este despre... o zi. Despre ziua unui om obișnuit, muncitor, aflat în pragul pensiei și care încearcă, prin mintea sa de țăran isteț, să înțeleagă vremurile în care se află, tot mai complexe și mai pline de ciudățenii. Se trezește în pragul nopții, ia trenul, merge în marele oraș să muncească pe șantier sau să facă o vizită la Casa de pensii, mănâncă, ia salariul, vizitează aceleași locuri, speră să își păstreze munca și copiii cât mai aproape. Pe seară, reia drumul spre casă. „Noaptea plec, noaptea mă-ntorc”... Aparent, un roman ușor, ce se citește repede, așa cum trec, fără număr, zilele de muncă ale lui Pavel. Dar la Florin Lăzărescu e ceva mai mult, pentru că se vede la orice pas simțul său de excelent observator al vieții de zi cu zi, pe care l-am observat și în alte cărți: Pavel este fiecare om de lângă noi, muncitorul ăla care face naveta de 40 de ani la o slujbă la care se pricepe, măcinat de gânduri, de griji și probleme, de ceea ce a lăsat acasă și pe câmp și de ceea ce va lăsa în urmă la serviviu. Oameni pe care nu îi vedem, nu îi tratăm cu atenție, nu îi observăm. Dar pe care autorul acestui roman de 200 de pagini îl surprinde perfect, cu toate complexitățile și mirările sale.
(3.5*) Uite, măi James Joyce, că se poate scrie despre o zi din viața unui om și în 200 de pagini!
Permanent mi-a amintit de Leonard Bloom navetistul Pavel, de la locurile pe care le vizitează la perorațiile nesfîrșite, culminînd cu momentul falsului dialog cu Yen—strălucit artificiu—moment care a ridicat nivelul cărții, căreia am să-i reproșez, totuși (ca altor cărți românești), corectitudinea gramaticală cu care vorbesc țăranii, în ciuda limbajului autentic. Despre vulnerabilitate, într-o formă pe care n-o regăsesc des în cărțile .ro
Când am dat să pun în scris gândurile despre această carte, am realizat că sunt prea intime, prea personale, mai că e o carte doar a mea. Cert e că-mi voi aminti de ea cu inima făcută ghem. Nu-mi rămâne decât s-o recomand. Eu nu i-am citit nici adnotarea, știam doar că trebuie să o citesc, și vă îndemn să faceți la fel cu cartea asta și, în general, să practicați acest exercițiu de a porni lectura „pe-ntuneric”. Puteți găsi nestemate, așa cum eu mi-am găsit-o pe a mea.
„— Şi pentru toată spaima aia pe care o ai de îndurat o viaţă, ce-i ceri tu copilului în schimb? Să-ţi aducă o cană de apă la bătrâneţe, când nu mai poţi, zic unii. Da’ asta-i o prostie. N-am eu nevoie de cana lui cu apă. Când n-oi mai putea, mă pun jos şi aştept să mor. N-are cine să-ţi aducă o cană cu apă, aia e, te chinui mai puţin. Ce viaţă e aia în care nu-ţi poţi lua singur o cană cu apă? Ce bucurie mai ai tu atunci, ce crezi tu că o să vrei cel mai mult de la copilu’ tău restu’ zilelor tale?… Să se gândească la tine. Măcar din când în când. Cu-atâta te-alegi din viaţă, chiar şi după moarte. Iei ceva cu tine în mormânt?! Poţi lua, sunt unii care am auzit că se îngroapă cu aur, da’ na, tot degeaba. Da’ dacă copilu’ tău se gândeşte la tine în timpu’ vieţii, îţi creşte inima ca bivolu’ şi-ţi bate ca toaca de bucurie. Şi, dacă ai murit – cum o fi, cum n-o fi pe lumea ailaltă, nu ştiu –, singuru’ tău rai sau iad rămâne tot pe pământ, în capu’ copilului care-şi mai aduce sau nu aminte de tine.”
3,5 Înțeleg perfect aderența sentimentala a cititorilor la "Noaptea plec, noaptea mă-ntorc". Înțeleg și aprecierea pentru dialogul din volum, pentru naturalețea replicilor. La fel cred și eu, că în monologul ținut de Pavel în fața muncitorului vietnamez, există un punct maxim. Însă cartea, ca întreg, mi s-a părut a avea ceva prea demostrativ. Poate din cauza asta am avut senzația ca m-am plimbat, în toată aceasta zi a personajului principal, doar pe o glazură, pe o carapace închisă cu grijă la încheieturi. Și ca n-am străpuns de fapt în adâncul omului sau poate că adâncul lui a fost prea puțin adânc. Poate Pavel a vorbit prea mult și prea legat. Și vorbele în loc sa-l desfacă, l-au înfășurat ca pe o mumie cu miezul plin de aer. Nu e o carte rea, e o carte suficient de buna pentru a fi citită, la care eu nu pot răspunde mai bine de-atât. E o carte care seamănă cu multe din literatura română contemporană. Viața unui personaj simplu, necăjit, sleit de muncă, este ca o stație a scriitorilor de azi, un fel de oprire-tribut în fața vieții trăită de părinți, de bunici și în fața amintirilor lor. Presupun ca orice ingredient străin de realitatea care a dictat scrierea cărții ar părea o trădare, pentru că altfel nu-mi explic tiparele atât de stricte. Existenta lor este liniară, banală si confundabila cu cea a altor milioane de făpturi și se mizeaza pe filosofia lipsita de sofisticare a omului bun în fața unei vieți terne si cenușii. Vorbele și atitudinile prin care transpar aprecierile lor despre lume, timp, fericire, sunt cele care dau cartilor întreaga încărcătură. Dar, ficțiune fiind, eu aștept de la scriitori măcar un pic mai mult. Transcrierea a doar ceea ce este sau a fost poate fi neîndestulator. Deși nu m-as mira sa fi îndestulat un procent semnificativ din cititori tocmai pentru că se simt cuprinși de aceste scenarii stereotipe dar atât de familiare. Orice viață înseamnă ceva, fără îndoială, iar locul comun, zilele trase la indigo, oamenii atât de puțin distincți unii de alții, au înscrise în ele mesajul lor, sensul lor, semnificația lor. Autorul marjeaza pe asta, pe sublinierea acestei simplități. Aceste staturi mărunte, privite prin lentila duioșiei, a afectivitații, capătă noblețe și valoare. De fapt, nu au nevoie de nicio lentilă pentru a fi considerate așa. Însă care a fost surpriza cărții, ce anume mi-a spus și nu știam deja? Da, stop, poate este greșită perspectiva mea, este o greșeală sa ma uit la ce n-am primit, ar fi mai just sa fiu atentă doar la ce cartea mi-a dat.
Atenția mea s-a stabilizat pe minim pe parcursul citirii, liniaritatea sinelui lui Pavel s-a impus devreme. Am intuit că nu se schimbă și nu se desprinde de coordonatele previzibile pe care l-a lansat scriitorul. Escapada în clădirea babiloniană în care graiurile vorbite azi îi par lui Pavel bizare sau lipsite de sens, a avut caracterul cel mai forțat din carte. Acel interviu atât de puțin probabil a avut chiar accente de anecdotic, lucru pe care nu l-am apreciat. Dacă Pavel trebuie trimis în comic sau nu poate e o chestiune de gust. Dar, din subiectivitatea mea, am simțit că nu-i pot îngădui asta fără să se surpe ceva din personaj.
M-am gândit cu ce să asemăn sentimentul rămas după lectură. În gimnastică, fiecare exercițiu este cotat cu un punctaj. Un sportiv aduna în programul lui o suma de mișcări. Cu cât mai simple exercițiile, cu atât mai mica nota, chiar în condițiile în care executa totul perfect. Cărții i-a lipsit acel exercițiu de mare dificultate care ar fi putut s-o ridice. Florin Lăzărescu n-a riscat nimic. Am avut feelingul ca am mai citit/vizionat/ascultat ceva asemănător, ceva care conținea același mesaj/discurs/impuls afectiv.
Incredibil câtă emoție și tristețe cuprind cele două sute de pagini ale acestui roman.
Viața măruntă a lui Pavel Iovan, simplu muncitor în construcții, trece chinuit. Pleacă la muncă dimineața ora 4 și se întoarce seara târziu, navetist fiind. După 40 de ani de trudă, acesta își dorește să iasă la pensie nu doar din cauză că îl mai supără inima și ficatul ci mai ales din cauza răutăților celor tineri, colegi de serviciu. Lui Pavel îi este frică de ei, se ascunde cât poate și suferă în tăcere.
Singura bucurie a vieții lui sunt copiii, acum oameni realizați, pe care și-i dorește acasă de ziua lui. "... ce crezi tu că o să vrei cel mai mult de la copilu' tău restu' zilelor tale?... Să se gândească la tine. Măcar din când în când. Cu-atâta te-alegi în viață, chiar și după moarte... singuru' tău rai sau iad rămâne tot pe pământ, în capu' copilului tău care-și mai aduce sau nu aminte de tine. "
Ar trebui să o citească toți cei care mai au părinți în viață, ar mai putea schimba ceva.
Anumite scene m-au amuzat foarte tare, altele au fost foarte emotionante - per total, a fost o lectura placuta, calda, perfecta prin simplitate si sinceritate.
#2024 #4 Trebuie s-o zic din prima, mi-a plăcut romanul foarte mult. Scris într-un stil ușor, limbaj simplu, precum și personajul central, un om simplu de la țară, ficțiunea lui Lăzărescu este destul de reală.
Pavel este un meseriaș care toată viața a făcut naveta lucrând la oraș, în construcție. Ajuns la 59 de ani vrea să se pensioneze și nu că i-ar displăcea munca, ci din cauza batjocorii ce o simte pe șantier care vine de la colegii mai tineri.
Autorul a descris o zi din viața personajului său, dar e o zi cât o viață. Aș mai fi rămas în compania lui Pavel măcar o săptămână. Este acel tip de personaj în care vă veți regăsi tatăl sau bunicul. Simplitatea omului din sat cu grijile și temerile sale reprezintă tema principală a romanului.
“Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” de Florin Lăzărescu
O zi din viața meșterului Pavel, care lucrează pe șantier de o viață și face naveta zilnic spre oraș, descrisă mai degrabă prin dialoguri.
N-aș putea spune exact cât de verosimil e Pavel; pe de o parte, seamănă cu bătrânii pe care-i cunoaștem. Pe de altă parte, *prea* seamănă cu ce ne imaginăm când auzim bătrânii pe care-i cunoaștem, dând într-o ușoară caricatură.
În oraș, are ocazia să se ciocnească de lumea modernă (sau de un simulacru simplificat al ei; cartea dă o impresie inițială de realism, ca pe aici să pară mai degrabă alegorie) și să fie depășit de situații care-l fac să se simtă bătrân și lăsat în urmă, fără să priceapă noul.
E bun stilul lui Florin Lăzărescu: simplu, dialogurile sună a dialoguri; informațiile despre lumea lui Pavel sunt introduse în conversații natural, fără să te simți bombardat de ele.
Am citit-o cu un gol in stomac. Cu o senzație de tristețe. Poate m-am obișnuit prea mult ca personajele să fie speciale. Pavel e omul acela din gară pe lângă care treci absent. Și sunt tristă poate tocmai de asta! Pentru că am uitat cumva să mă uit in sufletul oamenilor sau măcar să mă gândesc cât de frumos e fiecare in parte. Cu toate ale lui…
Florin Lăzărescu nu uită niciodată să îmi amintească asta.
„Noaptea plec, noaptea mă-ntorc” Marius Lăzărescu 4/5 Voi de câte ori v-ați gândit la cum decurge ziua unui om obișnuit? Gândurile, fricile sau bucuriile sale, grijile, poate ce fel de oameni îl înconjoară, poate îl doare ceva? De fapt ar fi mult prea complicat „să ne batem capul” pentru fiecare om, imposibil chiar, unii ar spune că este o adevărată pierdere de timp. Felul în care a descris Florian Lăzărescu, zilele lui nea Pavel, m-a pus de fapt să mă gândesc nu doar la cele enumerate mai sus, dar la cei apropiați mie, oamenii pe care îi respect, pe cei puțini pe care îi iubesc, cât de mult îmi dau eu interesul, cât de implicată sunt, oare este de ajuns? Le spun destul de cât de importanți sunt ei pentru mine, că le simt lipsa. Chiar dacă nu-i prea dăm importanță, acest moment contează foarte mult.
Ficțiunea lui Lăzărescu deschide cu succes aceste paranteze. Un simplu muncitor de construcții, nea Pavel, este prins într-o rutină, care pare să-i fi luat din toată lumina pe care o avea până nu demult. Pleacă dimineața tare la muncă, pe când soarele încă nu s-a trezit de-a binelea, și ajunge acasă după ce s-au culcat nu doar găinile, ci și celelalte orătănii pe care le poți găsi prin ogrăzile gospodarilor. Nea Pavel este osândit la muncă nu doar de efortul zilnic pe care trebuie să îl depună, de vârsta înaintată, ci și de un coleg mai tânăr care-i face zile fripte, și-l tot amenință cu răfuială dacă acesta nu-i îndeplinește mofturile. Pârghiile pe care le are pentru a scăpa de pumnul cel tânăr, par să nu funcționeze. Evadările și scuzele de a lipsi de la șantier doar amână impactul. Caută refugiu ba la fiul său, ba la Casa de Pensii, oriunde i-ar cere timp pentru a evada puțin din nisip și ciment. Timpul care se scurge vertiginos aduce schimbări pe care personajul principal nu le poate deprinde, multe aspecte ale comprehensibilității sale învechite îl face parcă ursuz, dar îi adaugă o doză de umor perfect pentru a fi înțeles de toate categoriile de vârstă.
Cele 200 de pagini lasă impresia să descrie istoria fiecăruia dintre noi, mai mult sau mai puțin, toți avem o rutină care ne pare destoinică și unică. Dar, în esență toți suntem la fel, avem o zonă de confort de unde nu vrem să ieșim. Nea Pavel ne demonstrează că vârsta este de fapt un stigmat social, greu de înțeles de cei mai tineri, mai puțini obișnuiți cu obișnuitul, cât de straniu nu ar suna asta. Tinerii vor acțiune și dezvoltare. Cei mai trecuți prin viață caută liniște și refugiu. Eu m-am născut bătrână, probabil din cauza asta mi-a plăcut atât de mult caracterul.
Ce cunoaștem noi de fapt despre societate și caracteristicile sale? O cercetare expusă sub forma unei povestiri, scrise de cel mai omenos personaj posibil din istoria literaturii contemporane românești. Deseori căutăm istorii despre oameni importanți, cu renume mondial, cu realizări mărețe și care au trecut prin cele mai grele încercări posibile, făcându-ne să uităm despre cel mai important aspect al vieții noastre, uităm de noi, de omenie.
Viața simplă și complexă de la sat. Antiteza concentrată într-o carte proaspătă ca pâinea scoasă din cuptor. Mai țineți minte acel miros?
fotografie preluată. Cristina, mulțumesc, ca de obicei 🖤 #foxbooks #cartirecomandate #noapteaplecnoapteamantorc #mariuslazarescu #polirom
În parc, la cafea, acasă, oriunde poftești, dar fă-ți un cadou și citește cartea lui Florin Lazarescu.
Pavel îmi amintește de un firesc pe care l-am rătăcit în realitatea englezismelor și mirajului digital, dar sunt recunoscătoare că l-am regăsit în 200 de pagini. În afară de Tatiana Țîbuleac, nicicând nu am visat mai mult la un autograf pe o carte. Ceea ce presimt că se va întâmpla.
“Am vorbit mult la viața noastră. Destul cât să ne iubim.”
O carte frumoasă, frumoasă! Florin Lăzărescu aduce acel sentiment plăcut, nostalgic, real, de “acasă”. Pavel mi-e și mie părinte, și îmi va rămâne drag și îmi va fi milă de el ca și când am trăit în aceeași casă. O carte de citit și îmbrățișat 😌.
A novel which is like an X-ray of contemporary Romanian society, brilliantly written and with charismatic characters. I couldn't enjoy it more than I did and it makes Lazarescu one of my top favorite writers.
There is only one minor flaw with the books of this kind: they are so much embedded into the epoch and society which they portray that it makes them very frail at the test of time and also an unlikely candidate for translations.
eu am alergie la pășunism & povești despre mediul rural în general deci când am văzut că protagonistul locuiește într-un sat, mi-am luat trigger a la Cât de aproape sunt ploile reci DAR nu este vorba despre așa ceva aici este descrierea unei generații crescute fără tehnologie; părinții noștri Pavel este și el tatăl cuiva, al unei fete și al unui băiat, ambii pe treaba lor în acest roman scurt este descrisă o zi din viața lui și impedimentele pe care le întâmpină ar vrea să se pensioneze, dar nu poate încă Lăzărescu îi oferă însă o șansă pentru ceva mai bun printr-o întâmplare comică
totul făcut analog, cum ar fi, imagine just that și ne e greu să ne imaginăm, căci noi, tinerii, nu mai trăim așa noi mergem în birouri călduțe, scanăm carteluța, butonăm ca maimuțelele dar Pavel a lucrat toată viața pe șantier pentru familia lui încearcă să înțeleagă lumea fără să o judece, o trece prin filtrul său personal ceea ce îl face simpatic, ni-l apropie, e ceva cunoscut sincer cartea merită tradusă în vreo limbă europeană da' nu pentru balcanici, că ei înțeleg asemenea experiențe așa, să se înțeleagă pentru ăi mai evoluați ce e cu a noastră cultură, cum ne-am format și suntem încă afectați de ea dar tot așa, fără să ne judece e doar o realitate istorică ce la noi s-a întins mai mult decât în alte părți automatizarea a venit mai încolo
totuși, chiar și aici regăsim elemente moderne precum muncitorii aduși din străinătate, "mână de lucru ieftină" și cum faci față acestui lucru, cum îți dă peste cap perspectiva, că doar o viață întreagă ai știut lucruri clare și nu îți dădeau bully ăi mai tineri de pe șantier și făceai mereu lucrurile la fel până n-a mai mers și-atunci ce-ți mai rămâne?
înduioșător și scris fain ceva ce rămâne în picioare
“- Deci, domnule Pavel Iovan, ce experiența de munca aveți? - Nu scrie acolo? - Scrie, dar vreau sa îmi povestiți dumneavoastră. - Deci, dom’șoară, eu am școala vieții cât n-au făcut alții facultăți!” (pagina 113-114)
Și discursul de la pagina 112 despre telefonul mobil e excelent.
mi-a placut tare mult scrisul lui Florin Lazarescu, este prima, dar cu siguranta nu și ultima carte pe care o voi cumpăra de la el. ca și multor altor cititori din review-urile pe care le-am mai citit, conexiunea personajului principal din carte cu cea a fiului sau este similara nouă cu tatii nostri. Distanta mai mare fata de casa parinteasca și vremurile in care traim acum slabesc această conexiune. Cu atat mai mult dacă ar fi calcat mai "stramb" in trecut și nu s-au mai putut ridica la modelul pe care îl vedeam cu mai multi ani in urma. Recomand.
Un roman foarte bine scris. Florin Lăzărescu surprinde, cu rigurozitatea unui observator profesionist, o banală zi din viața unui navetist oarecare, întruchipând, de fapt, povestea de viață a unei generații. Limbajul (unul din pilonii principali ai cărții), lejeritatea, detașarea naratorului, toate împreună alcătuiesc o proză autentică, inegalabilă. Chiar dacă stilul din Amorțire este sesizabil și aici, el este puternic updatat.
„Și zi așa, tu ai copii, măi Iane? Ai, n-ai, să-ți spun eu cum e cu copiii: cine are să-i trăiască, cine nu să nu-și dorească. Da’ care-i problema cu copiii, de ce să nu-ți dorești? ai să întrebi. Mulți or să-ți spună că-i ștergi la cur, tre’ să muncești să le aduci mâncare, să le cumperi toate prostiile pe care le doresc, să te joci cu ei, să-i dai la școală, să-i ajuți până cresc și învață să se descurce pe propriile picioare. Ei, nu, nu e asta! Să muncești ca robu’ pentru ei, să faci rost de lucruri, cu asta până la urmă te descurci. Nu ține de tine dacă se plânge sau se bucură de ce ai. Oricât de sărac lipit ai fi, totdeauna va fi unu’ mai sărac ca tine. Și, oricât de bogat ai fi, la fel, o să fie alții care au mai mult ca tine. Și, dacă ești tâmpit și nu te mulțumești cu ce ai, totdeauna o să tânjești după ce au ăia mai bogați. Eu zic că tre’ să te gândești că sunt unii care, nu că n-au după ce bea o cană cu apă, da’ n-au nici apă să bea… […] Problema nu-i niciodată de lucruri, de ce faci, cum le faci. Marele necaz, după ce ai copil, e frica… Tu de ce te temi cel mai mult, măi Iane? Pe mine m-a și întrebat cineva azi asta. Da’ eu n-am vrut să-i spun de ce mă tem cel mai tare, să nu mă creadă nebun. Am zis că de câini. Da’ frica cea mai mare a omului e să nu pățească copilu’ lui ceva. Și nu-i așa, o spaimă cum e aia de câine. E ceva ce simți în oase, în sânge, parcă se trezește odată cu nașterea copilului, îți dai seama că tu n-ai știut ce-i aia groază până atunci. Că se îneacă cu o bucată de măr, că se îmbolnăvește, ferească Dumnezeu, de ceva, că-l calcă mașina, că ți-l mai fură ori se pierde. Și tu rămâi cu frica aia toată viața, nu-i ca durerea de șale, nu te mai lasă niciodată. Visezi și noaptea.”
Prima carte de acest autor. O citesti usor, vorbele curg repede, pare mai mult o piesa de teatru la care asisti si ori te regasesti in ea, ori ti se pare ca iti vezi viitorul curgand prin fata ochilor. M-am regasit si eu putin in relatia cu tatal meu, dar mai degraba a surprins relatia tatalui meu cu parintii sai. Autorul reuseste sa surprinda intr-o singura zi din viata unui om simplu esenta si ironia vietii pe care o traim. Pare sa fie un bun observator de gesturi si nuante. Nu pot insa sa inchei fara a comenta scenele petrecut in cadrul birourilor de corporatii unde cred ca s-a dorit a se suspenda putin verosimilitatea pentru a crea acel efect comic. Daca domnul Lazarescu cunoaste vreo firma care ofera acel salariu unui tester de jocuri as vrea si eu sa stiu care anume e!
Taaaare dragă mi-e povestioara asta, deși nu m-am așteptat să pot rezona atât de mult cu personajele la vârsta mea. Am recunoscut în Pavel o specie pe cale de dispariție - cea a omului simplu de la țară, înțelept, cu puțină școala vieții, cinstit doar când consideră că nu-l fură alții mai întâi pe el, cu vorba simplă și totodată profundă. Cartea aceasta, în toată simplitatea ei, e un arbore complex de înțelesuri. Cred că fiecare o poate percepe conform propriei sale perspective și ar avea dreptate in felul său.
Scrisă ca un scenariu de film, cartea suferă la nivelul calității scriiturii, al ideilor expuse, al adâncimii creionării personajelor. Pe scurt, este cel mult mediocră.
Într-o simplă și singură zi de-a lui nea Pavel, scriitorul reușește să surprindă atât de multe aspecte ale sistemului, dar și ale societății. Le știm, ne-am obișnuit cu ele și poate nu le mai observăm decât atunci când le citim.
Nea Pavel e un om simplu, întruchipat oarecum naiv, dar sunt detalii care arată că are o înțelegere și o gândire mai profunde decât lasă să se vadă.
Am observat ce înseamnă un adult la 60 de ani care și-a luat viața în mâini prea devreme; cum se moștenește un comportament dintr-o generație în alta în mod implicit; cum ne separăm, ne izolăm, ne uităm pe noi, îi uităm pe ceilalți, ignorăm, vrem să fim auziți.
Te lasă cu o oarece "amărală". Îți vine să îmbrățișezi toate personajele și după ce închizi cartea, pe tine și pe ai tăi.
E o lectura short and sweet, o plăcere să o parcurgi și care nu are cum să te lase indiferent. Provoacă ceva în tine, o trezire, empatie.
"Și, dacă ai murit (...), singuru' tău rai sau iad rămâne tot pe pământ, în capu' copilului care-și mai aduce sau nu aminte de tine."
Şi pentru toată spaima aia pe care o ai de îndurat o viață, ce-i ceri tu copilului în schimb? Să-ți aducă o cană de apă la bătrânețe, când nu mai poți, zic unii. Da' asta-i o prostie. N-am eu nevoie de cana lui cu apă. Când n-oi mai putea, mă pun jos și aștept să mor. N-are cine să-ți aducă o cană cu apă, aia e, te chinui mai puțin.