ANA BLANDIANA (Timi?oara, Rumanía, 1942) es, sin duda, la poeta más relevante de las letras rumanas contemporáneas. En su vasta obra poética destacan títulos como Octubre, noviembre, diciembre (1972), El sol del más allá (2000), El reflujo de los sentidos (2004) y Mi patria A4 (2010). Blandiana concibe la literatura como una forma de testimonio y de resistencia ante el terror de la historia. Su poética, intimista y de sencillez expresiva, contiene una gran carga filosófica y está enraizada en el sentimiento trágico de la existencia. Variaciones sobre un tema dado (2018) es un largo poema de amor escrito tras la muerte de su marido, un extenso monólogo dramático donde la pérdida personal se convierte en una victoria del amor sobre la la poeta cambia la tradición de la elegía trazando un viaje místico en el que transforma la ausencia del amado en una presencia real. Un libro con profusas alusiones a Dante y a la Biblia, y al mito de Eurídice y Orfeo, que Blandiana recrea invirtiendo los roles de género, presentando a una desolada Eurídice que lamenta la muerte de Orfeo.
Ana Blandiana, pe numele ei civil Otilia Valeria Coman, (n. 25 martie 1942, Timișoara) este o scriitoare și luptătoare pentru libertate civică în România. Înainte de revoluția din 1989, faimoasă disidentă și apărătoare a drepturilor omului, a avut curajul să-l înfrunte direct pe dictatorul Nicolae Ceaușescu prin declarații publice în interviuri acordate postului de radio Europa Liberă și unor publicații din străinătate. Ana Blandiana s-a implicat în viața civică printr-o serie de acțiuni în cadrul Alianței Civice. În prezent conduce Memorialul de la Sighet, un institut de studiere a crimelor comunismului, cu un centru de cercetare care organizează anual conferințe, sesiuni științifice și expoziții pe tema fenomenului totalitar.
Otilia Coman s-a născut la Timișoara, ca fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman, originar din Murani, Timiș. După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944 familia Coman s-a mutat la Oradea, unde tatăl poetei a slujit ca preot la Biserica cu Lună, catedrala ortodoxă din Oradea. După instaurarea regimului comunist în România preotul Coman a fost arestat ca "dușman al poporului". Ca fiică a unui deținut politic, a trebuit să aștepte patru ani până când autoritățile comuniste i-au permis înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj. Pentru a ocoli șicanele regimului, Otilia Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele satului natal al mamei, respectiv Blandiana, Alba. Tatăl poetei a murit într-un accident de mașină în anul 1964, la scurt timp după eliberarea din detenția politică. După absolvirea facultății, Ana Blandiana a debutat în revista Tribuna din Cluj.
De-a lungul anilor, poeta a întreprins — ca invitată a unor universități, academii, organizații culturale — mai multe călătorii de documentare și studiu în diverse țări europene și a participat la congrese și festivaluri de poezie. În afara volumelor menționate, i-au mai apărut grupaje de poeme în reviste și antologii din Anglia, S.U.A., Italia, Spania, Franța, Belgia, Germania, Austria, Olanda, Finlanda, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Brazilia, Cuba, Turcia, Siria, Grecia, China, Japonia, Israel, Albania. După 1989, acestor traduceri li se adaugă eseurile literare și articolele de analiză politică apărute în marile ziare germane sub semnătura Anei Blandiana, ca și nenumărate conferințe, lecturi publice, interviuri, intervenții la colocvii, simpozioane și mese rotunde în principalele țări europene.
Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București, 1982; Premiul Internațional "Gottfried von Herder", Viena, 1982; Premiul Național de Poezie, 1997; Premiul "Opera Omnia", 2001; Premiul Internațional "Vilenica", 2002.
”Mereu am visat să fiu singură Pentru că întotdeauna erau prea mulți oameni în jurul meu. Doar tu erai eu. Doar tu renunțai la plural, La multiplul din noi, Doar tu știai să construiești o singurătate în care puteam încăpea amândoi.”
Uneori mi se pare că n-ai existat niciodată. Alteori, că nu ai încetat o clipă să fii aici. Ți-am scris. Nu pentru ca tu să răspunzi, ci ca să mă aud spunându-mi ceea ce altfel nu îndrăznesc. Te port cu mine ca pe o greutate care mă ține aproape de pământ, de mine însumi, de marginea asta de lume care uneori pare un vis amânat. Tot ce a fost, acum înțeleg, a părut a fi un transport ilegal de suferință. Nu știu când ai început să confunzi tăcerea mea cu liniștea ta, dar între noi s-a așternut o formă stranie de pace.
E ușor să fii mort, e mai greu să fii viu. Asta am învățat în absența ta - că viața doare în tăcerile care nu se mai sparg. Dar ce e iubirea dacă nu legea universală de desființare a frontierelor? Te confund cu marginile mele. Te confund cu tot ce-am vrut să fiu, dar nu m-a ținut nimeni de mână să devin. Tu ești popasul în care cuvintele mele sunt transcrise în alt alfabet. Unul pe care nici măcar eu nu-l mai înțeleg pe deplin. Scriu și șterg și rămâne ceva ce nu pot numi.
Ne întâlnim ca într-un balon de săpun. Scurt, transparent, imposibil. Cu soare în jur și moarte în miez. În ultimul timp viața mea seamănă cu un roman de Agatha Christie, toți sunt suspecți, nimeni nu e vinovat, dar ceva sau cineva lipsește sau a murit. Poate chiar... tu. Clipa când carnea cuvântului cade e singura pe care o mai simt. Ce e dincolo de ea, nu știu. Poate o tăcere mai blândă. Poate nimic. Și nu, nu-i adevărat că orice înger e înfricoșător. Uneori vin cu aripi moi, invizibile, și ne ating fără să știm că au fost acolo, alteori ne trec prin sânge ca prin vis.
Doar tu știai să construiești o singurătate în care puteam începe amândoi. Acum, eu doar locuiesc în ea. Tu ai plecat sau poate ai fost dintotdeauna doar un ecou. Îți cer sfaturi pe care nu le ascult. Principalul e că te simt lângă mine, după ce uit că... Poate de asta doare atât. Pentru că știu că tu...
De mult timp nu am mai citit poezie atât de plină de frumusețe și de tristețe. De ceva timp nu am mai plâns atunci când am citit poezie. Această carte e o comoară pentru toți cei care am pierdut pe cineva. Cineva care a plecat cu o parte din noi.
Olyan, mint A huszonhatodik év, csak éppen teljesen más. Ebben nincs bűntudat (az általános kevésen kívül), itt senki nem hajszolt öngyilkosságba senkit, nincs vád és nincs számonkérés és nincs lemondás. Van viszont a két egyenrangú ember fúziójából származó én elárvult felének a másik-siratása. A vallomások, ahogyan beszél hozzá, fittyet hányva a halálra, a fizikai korlátokra, arra, hogy nincs ki válaszoljon, arra, hogy hiába keres, hiába kérdez, nincs válasz. Van a hirtelen megérzett árvaság, ami teljesen más, mint a szülőjét vesztett emberé, a partner hiánya talán sok szempontból pótolhatatlanabb, hiszen ő választott és nem kapott. Van a döbbenet, hogy ha a Léthé vize valós, akkor nem is a halott halott, hiszen rá emlékezik még az élő, hanem az élő hal meg ott és akkor a távozó számára. Elmélázik találkozási lehetőségekről, csupa olyasmiről, ami mindnyájunknak eszébe jutott már talán, hiszen itt állunk tudatlanul, esetleg már egy rakás fájdalommal és a még mindig megválaszolatlan kérdésekkel. Szép, erős szerelem, szeretet, összetartozás sugárzik minden egyes sorából. Néha tétovának éreztem, tanácstalannak, de hát milyen is lehetne az, aki egyedül maradt és ezt próbálja éppen megénekelni, üzenni mindenen is túlra, úgy, hogy fogalma sincs, a címzett, az egyetlen fontos tényező, vajon meghallja-e mindezt? Ami viszont biztos, és végigvonul az egész rövidke köteten, az a társ bizonyosságának nem feladása, a halálon túl is fenntartása. És ez gyönyörű.
O carte sublimă, o carte între lumea de aici și cea de dincolo, ca o punte. Scrisă ca un dialog cu Romulus Rusan, soțul poetei, plecat dintre noi de curând, cartea este plină de lumină și de profunzimea unui sentiment care trece dincolo de limitele lumii naturale. Ca (încă) o dovadă că dragostea e mai tare decât moartea.
Es probable que sea la mejor lectura de este año, me estoy adelantando porque estamos todavía en enero, pero es increíble y me va a costar encontrar algo que la supere.
De los libros de poesía más maravillosos y potentes que he leído este año. Tal vez lo mejor que he leído desde lo último que leí de Blandiana. Si te gusta la poesía y vives en este siglo, no puedes no leerla.
Un volum special, care te face sa reflectezi mai mult asupra temelor care inainte ti se pareau banale. Surpinde dragostea si moartea, precum si numeroase semnificatii pe baza acestora( "cea mai metafizica dintre cartile mele"-Ana Blandiana) . recomand, in special pentru faptul ca este o lectura deosebita, dar si pentru parcurgerea rapida a acesteia.
No esperaba llorar leyendo este poemario. Ana Blandiana no había conseguido atraparme con su narrativa, pero en poesía se ha llevado de lleno mi corazón. Abordando un tema tan tratado durante la historia — la muerte del enamorado —, recordando a Dante en su Divina Comedia o al mito de Orfeo, Blandiana consigue reinventar el tópico del amor separado por la muerte; del amar por encima del tiempo y de lo que haya más allá una vez muramos. Una de mis lecturas favoritas de este año.
"Siempre He soñado con estar sola Porque siempre Había mucha gente a mi alrededor. Solo tú eres yo. Solo tú renunciabas al plural, Al múltiplo de dos, Solo tú sabías construir una soledad En la que cabíamos los dos."
A pesar de tratar de un tema tan grave como la muerte de su pareja, en este libro hay mucha luz. Ana no se dirige al lector para compartir su dolor, sino que comunica a su marido, ya en otro lugar pero cerca de ella, las nuevas dimensiones de su amor. Escribe versos conmovedores para responder a preguntas como cuál es la forma que toma el afecto cuando dos se separan, cómo ha de vivir ella su vida en un mundo distinto al que solía ser de los dos y cómo estará él viviendo la ausencia de ella. Es un libro tierno y duro a una vez y es una suerte poder acercarnos con Ana Blandiana a la idea de la vida y el amor al otro lado de la muerte.
Leí en un periódico una lista de los mejores libros de poesía de 2021 y el único que había en mi biblioteca fue este. Seguro que fueron los astros o una extraordinaria casualidad, porque así he descubierto a la poeta rumana Ana Blandiana, que en su país además de ser muy reconocida en el campo de las letras, fue una gran activista política contra el régimen de Ceaucescu. 'Variaciones sobre un tema dado' es un libro de 2016 que ha publicado Visor el año pasado y que es una absoluta maravilla. Gira en torno al amor por su esposo recientemente fallecido y expresa pena, incomprensión, enamoramiento, soledad... Me ha gustado muchísimo.
«[...] Lo que quiero saber es de dónde vienes cuando te llamo y adónde regresas.
¿Acaso debería encontrar el lugar en los libros, tal como se lo imaginaban los egipcios y los griegos? Pero me sería difícil pensar en ti como en un número dentro de una multitud en Tebas o en Eleusis y me gusta soñar solo contigo.»
Așa cum gândurile nescrise nu lasă în amintire decât o urmă ambiguă ca forma unui pas în nisipul care i-a dat adăpost, trecerea noastră prin litere nu se întipărește decât în substanța celor ce în curând vor fi fost. Ce posteritate fragilă! Îmi imaginez uneori Cum foile manuscriselor, asemenea frunzelor, pot putrezi cu folos în compost.
No es fácil volver al tema del amor y la muerte con algo nuevo que decir. Ni siquiera con una forma especial de decirlo. Sin embargo Ana Blandiana lo logra. Turbador, a ratos macabro, triste casi siempre, tierno y preciosista, este libro de poemas tiene una calidad constante que de alguna forma invoca al consuelo.
Nu am găsit o carte de poezie de dragoste care să îmi placa mai mult. Modul în care autoarea vorbește despre soțul ei e înduioșător. Dovada că iubirea transcede moartea.
Variaciones sobre un tema dado es uno de los poemarios más bellos y sentidos que he leído nunca. Por supuesto, influye el hecho explícito de que se trata de un libro elegíaco dedicado al marido recién fallecido de la autora, que hace imposible no empatizar con Blandiana ya de base. Pero a eso hay que sumarle la fuerza lírica de la poeta, su manejo nada sensacionalista del recuerdo y la nostalgia y su dominio absoluto de la lengua rumana (excelentemente traducida por Viorica Patea y Natalia Carbajosa). Es una obra sencilla y austera en su despliegue temático y poético, pero sabe emplear sus recursos de manera genial y consigue llegar al tuétano de las palabras y los conceptos que maneja. En suma, se trata de una excelente elegía, pero también de una obra amorosa genuina que se resiste a cualquier convencionalismo y llena a quien la lee de ternura y emoción.
Țin minte că m-am întrebat o dată Dacă noi avem doi îngeri păzitori, Pentru că, fiind mereu împreună, Ar fi fost o risipă. Unul singur ne-ar fi fost de ajuns. Nu-mi trecuse prin minte Că am putea să ne despărțim Şi-atunci îngerul Să fie obligat să opteze Sau poate unul dintre noi să renunțe. Spune drept, Nu-ți pare rău că mi l-ai lăsat Numai mie?
This entire review has been hidden because of spoilers.
" Sempre havia somiat estar sola Perquè sempre hi havia massa gent al meu voltant Només tu eres jo. Només tu renúnciaves al plural, Al múltiple de dins nostre, Només tu sabies bastir una solitud Que ens podia encabir a tots dos "
“Lo más probable es que, durante una eternidad, nos busquemos el uno al otro en el caso, así como nos buscamos en la tierra hasta que tuvimos la suerte de encontrarnos.”
Cuánta sensibilidad y cuánto cariño. El poemario que demuestra que si el amor es verdadero no hay muerte que separe, solo una que anima a la nueva búsqueda de las almas en el otro lado.
„Ce e iubirea, dacă nu imposibilitatea de a fi despărțite două ființe care nu ele au hotărât să fie-mpreună?”
O carte ca o revelație.
O colecție scrisă precum un jurnal de doruri, de întrebări lăsate fără răspuns („Toate întrebările/Le-am pus prea târziu”), de sentimente continuate cu perseverență după ruptura cauzată de plecarea celui iubit din lumea cunoscută („Când vecinii aud prin pereți numai vocea mea nu mi se pare decât încă o dovadă în plus că suntem o singură ființă.”, „Ce vreau să știu este de unde vii când te chem și unde te întorci”). Acest „poem de dragoste despre nedespărțirea prin moarte” naște (sau amplifică) speranța că iubirea este reală, că ea poate transforma două ființe până când acestea devin una („Doar tu erai eu”). Aceeași ființă împărtășind o singurătate fericită („Acum însă, după decenii,/Când nu mai există deosebiri,/Nici linii despărțitoare,/Oricât de subțiri,/Iar cuvântul suflet este defectiv de plural,/A spune te iubesc este o delimitare”).
„Suntem singuri Așa cum am fost întotdeauna aici, Fericiți că suntem singuri, Înspăimântați de musafiri”
Versuri de dor, de dragoste, versuri nostalgice, jucăușe, melancolice - perfecte de citit și recitit în singurătate, în fericire, oricând și de către oricine.
„Ție mă rog, fără să știu ce să cer în afară de tine însuți”