Când cineva îl întreba pe Frensic de ce prizează tutun, el răspundea că o face fiindcă, de fapt şi de drept, s‑ar fi cuvenit să trăiască în secolul al XVIII‑lea. Zicea că era secolul cel mai potrivit cu temperamentul şi stilul lui de viaţă, doar era epoca raţiunii, a eleganţei, a evoluţiei şi progresului şi a celorlalte trăsături pe care era atât de limpede că le avea şi el. Ceea ce nu avea – şi aflase cumva că nici secolul al XVIII‑lea nu avusese – nu făcea decât să‑i accentueze plăcerea faţă de propria‑i afectare şi uimirea celor care îl ascultau, ba chiar, lucru destul de paradoxal, îi justifica pretenţia de a împărtăşi acelaşi spaţiu familiar cu Sterne, Swift, Smollett, Richardson, Fielding şi alţi giganţi ai începuturilor romanului, al căror talent Frensic îl admira atât de mult.
Deoarece Frensic era un agent literar care dispreţuia aproape toate romanele pe care le plasase cu atât de mult succes, avea un secol al XVIII‑lea propriu şi personal, cel de pe Grub Street şi Gin Lane, pe care eroul nostru îl omagia afectând o excentricitate şi un cinism ce‑i creaseră o reputaţie folositoare şi, concomitent, o pavăză împotriva pretenţiilor literare ale autorilor nevandabili. Pe scurt, Frensic făcea baie rar, purta veste de lână vara, mânca mult mai mult decât i‑ar fi picat bine, bea vin negru înainte de prânz şi priza tutun în cantităţi respectabile, aşa că oricine voia să aibă de‑a face cu el trebuia să‑şi dovedească tăria îndurând cu stoicism aceste deprinderi deplorabile. Apoi, Frensic sosea devreme la lucru, citea fiecare manuscris care îi era expediat, le returna cu promptitudine pe cele care nu erau vandabile, iar pe celelalte le vindea cu aceeaşi promptitudine, în general administrându‑şi afacerea cu o eficienţă uimitoare. Când Frensic zicea că o carte o să se vândă, atunci se vindea. Avea nas pentru best-seller-uri – unul infailibil.
Îi plăcea să creadă că nasul îl moştenise de la tatăl său, care fusese un excelent comerciant de vinuri. Oricum, lucrând în domeniul vinurilor roşii, plăcute şi foarte accesibile ca preţ, nasul părintelui său achitase costisitoarele studii ale lui Frensic, iar aceste studii, împreună cu nasul mai metafizic cu care fusese dăruit Frensic, îi creaseră acestuia un avantaj în faţa concurenţilor din branşă. Nu că ar fi existat vreo legătură directă între educaţia lui Frensic şi succesul lui de connaisseur al literaturii dătătoare de satisfacţii comerciale. Bătuse cale lungă până să‑şi descopere vocaţia şi dacă admiraţia lui pentru secolul al XVIII‑lea, deşi reală, ascundea totuşi o dorinţă de retragere în trecut, exact acesta fusese şi procesul prin care Frensic ajunsese să se bucure de succes ca agent literar.