O poveste despre orașe, de la Jerichon și Lepenski Vir (greu de spus dacă au fost orașe propriu-zise) pînă la „orașul mecanic” de astăzi, rece, impersonal, non-afectiv, din care toată lumea vrea să fugă. Relația dintre om și oraș s-a rupt (p.256).
Orașul e „zgomotos, murdar și lipsit de suflet”. Pe bună dreptate, omul e cuprins de un sentiment de părăsire. Orașul îi amplifică singurătatea și urîtul. Cu două milenii în urmă, un Vergiliu, un Cicero și-au exprimat afecțiunea față de Roma, iubeau acest oraș pestriț, cu mulțimile lui efervescente, în căutare de bani și distracții (circ, teatru, recitări). Doar împăratul Tiberius a urît orașul și era compătimit pentru ciudata lui aversiune.
Nu mai știm dacă a fost un bine (sau un rău) faptul că apariția orașului a întrerupt viața nomazilor. Orașul a adus mizerie, epidemii, o hrană mai proastă (mai puțin diversificată), sedentarism. Unii specialiști se îndoiesc că „revoluția agricolă” a fost, în toate sensurile, o binefacere. Totuși, nu e de nici un folos să punem în cauză ceea ce s-a întîmplat. Ceea ce a fost a fost, nici Dumnezeu nu poate schimba succesiunea evenimentelor.
Ce este un oraș? Toynbee îl definește astfel: „un oraș e o așezare omenească ai cărei locuitori nu pot produce, în cadrul limitelor orașului, toate alimentele de care au nevoie pentru a trăi” (p.28). De oraș țin, prin urmare, și ținuturile agricole din jurul lor. În caz de invazii, orașul e un refugiu. Strategii atenieni au ridicat ziduri pînă în Phalera și Pireu (p.33). Altele au beneficiat de bariere naturale. Orașul Ravenna era înconjurat și apărat de mlaștini (p.53). Veneția, de smîrcuri.
Orașul vinde „produse și servicii în schimbul alimentelor” (p.43). Mai tîrziu, „va exporta mandarini, jandarmi și soldați” (p.196). Și Roma e un exemplu grăitor.
Un capitol consistent se referă la orașele-state. Cele mai vechi au fost orașele sumeriene (p.76), urmate de puzderia de orașe-state întemeiate de negustorii fenicieni (Tyr, Sidon, Byblos, Carthagina, o colonie a Tyrului). Atena și Sparta au fost și ele orașe-state. Dar cetatea care a marcat Antichitatea a fost Roma. De altfel, întregul imperiu roman a fost o rețea imensă de orașe-state (p.89). Poetul Rutilius Namatianus a rezumat într-o singură propoziție istoria romanilor: „Ați transformat într-un oraș ceea ce anterior fusese o lume” (p.90).
Arnold Toynbee discută și despre alegerea orașelor-capitale (după prestigiu și importanță strategică etc.). Pentru imperiul roman la apogeu, Roma nu era bine situată. Asta l-a împins pe Constantin cel Mare să întemeieze, în 324, o „nouă Romă”: Constantinopolul (pp.116-117). Un capitol aparte e dedicat orașelor sfinte: Ierusalim, Roma, Mecca, Assisi etc. (pp.207-225). Unele orașe sumeriene s-au dezvoltat pornind de la un templu, au fost „temple-state”. În rîndul lor, putem situa Vaticanul de astăzi (p.231)