Jocurile Daniei

by Anton Holban

Anton Holban creeaza, in Jocurile Daniei, o apoteoza a spiritului feminin, aureolat de libertatea lui vitala.

Iat-o pe Dania, o fiinta volatila, tulburatoare, ceva intre materie moale si himera, imprevizibila si contradictorie, traind intr-un prezent continuu. Si iata-l pe Sandu, barbatul ratacit in infinitele lui ipoteze, proiectand noi tentative de a o determina la o minima consecventa, de a o prinde intr-o oarecare legatura, de a-si imbogati realitatea cu prezenta ei.

Ceea ce ii desparte este intuitia femeii ca a iubi un om nu inseamna a-i ceda locul central in propria viata.

Genres: Romanian Literature

256 pages, Paperback

First published January 1, 1971

About the author

Scriitor, romancier și eseist român, Anton Holban s-a născut pe 10 februarie 1902 la Huși. Este fiul lui Gheorghe Holban, ofițer, și al Antoanetei (născută Lovinescu), precum și nepotul de soră al criticului Eugen Lovinescu. Urmează cursurile școlii primare "Al.I.Cuza" din Fălticeni, și cursurile Facultății de Litere din București, secția limba și literatura franceză.

Anton Holban frecventează cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul, unde citește povestiri și fragmente din romane. În perioada 1928-1932 activează ca profesor de limba franceză la Liceul de Baieți "V. Alecsandri" din Galați, iar în 1934 este transferat la Seminarul Central din București.

Scriitorul își face debutul în anul 1928 în revista lui Liviu Rebreanu, "Mișcarea literară", cu articole despre monumentele de artă românească veche. "Romanul lui Mirel", primul roman al lui Holban apare la Editura "Ancora" în 1929. Un an mai târziu, pe scena Teatrului National din București, are loc premiera piesei "Oameni feluriți", piesa ce obține premiul "Al.Gh.Florescu" al Societății Autorilor Dramatici.

Publică în 1931 romanul "O moarte care nu dovedește nimic", urmat de alte două: "Parada dascălilor" (1932) și
"Ioana" (1934). În revista "România literară" îi apare un studiu intitulat "Viața și moartea în opera D-nei Hortensia Papadat Bengescu".

Anton Holban a mai scris nuvele, incluse în volumul "Halucinații" și eseuri, precum: Marcel Proust - câteva puncte de vedere, Contribuții la specificul românesc, Testament literar, Experiența și literatura, Racine-Proust, în marginea lui Huxley. Este ales membru activ al Societății Scriitorilor Români în 1935.

Anton Holban se stinge din viață pe 15 ianuarie 1937 la București.

Reviews

[Iulia · Rating 3 out of 5]

„ Tristețea, scumpă Dania, durează, și azi, și mâine, și poimâine. Pentru că e ploaie sau pentru că e soare, pentru că pisica de alături e trează sau pentru că doarme, pentru că a trecut atâta timp în urma ta, iar viața se duce, pentru că la fiecare pas ai avut câte o deziluzie și a trebuit să renunți la câte un plan, căci ai fost destul de pueril ca să crezi în el. Și uneori îți vine să jelești de dimineața până seara, nu observi cum ești îmbrăcat, dacă ai mâncat, dacă trebuie să vezi pe cineva. ”

[andi · Rating 1 out of 5]

efectiv nu poți frate să reciclezi aceeași poveste la nesfârșit

[Ana-Maria · Rating 1 out of 5]

You just wait for the narrator to grow up...

[Oana Crâmpeie de suflet · Rating 3 out of 5]

Mi-am dorit să citesc încă un roman scris de Anton Holban, asta după ce am citit și recitit cele două romane mai celebre ale lui, Ioana și O moarte care nu dovedește nimic, mereu legate și interconectate în mintea mea, ca un fel de continuare al unuia prin celălalt. Și, într-o oarecare măsură, Jocurile Daniei continuă tradiția și duce mai departe lucrurile începute în celelalte romane, numai că aș spune că acest roman este oarecum o Ioana răsturnată, cu accente statice din O moarte care nu dovedește nimic, căci practic nici aici nu se petrece mare lucru, iar personajul feminin nu mai suferă până la pierdere de sine, ci se joacă în mod constant cu bărbații din preajma sa, așa cum o face și cu Sandu, personajul narator. Oarecum, doar într-o mică măsură, femeia se răzbună puțin aici pentru toate celelalte dăți în care autorul nu a vorbit despre ea măgulitor, dar doar puțin, pentru că, păstrând tradiția, și Sandu este tot un misogin, cu ceva gândire clar antisemită și discriminatorie. Aș fi vrut și părerea femeilor din viața lui, a Daniei, a lui Maddy și, de ce nu, a celei pe care el o portretizează deloc măgulitor, Milly.

Jocurile Daniei este un roman de fină analiză psihologică, doar că se simte faptul că autorul nu a publicat el însuși cartea de față, căci nu are cizelarea celorlalți cărți ale sale. E prea statică, un pic lungit pe alocuri, file de jurnal nedisimulate, care te surprind prin sinceritate și luciditate a analizei până la paroxism a femeii, ca un fel de pictură care este azi realizată, mâine ștearsă și apoi luată de la capăt, dar care, în definitiv, sunt mult lungite.

Ideea de bază se înțelege și, deși inițial o uram puțin pe Dania pentru toate jocurile sale, la final nu pe ea o blamez, ci pe Sandu, pentru obsesiile sale bolnave de bărbat adult îndrăgostit de o idee, de o himeră. Pe bărbatul intelectual rămas la nivel de copil în ceea ce privește emoțiile, pentru că, deși călătorește prin lume, are alături o femeie care clar îl ajută să crească în plan personal, el continuă să o viseze și idealizeze pe Dania, o copilă aflată în pragul descoperirilor personale și a jocurilor senzualității și seducției.

Iubirea lui e clar sortită eșecului încă de la început, pentru că e un bărbat matur care iubește o copilă, pentru că nu reușește să o cunoască pe Dania cu adevărat, ci doar o pune undeva sus pe un piedestal și uită să o mai coboare de acolo. Face supoziții, își hrănește singur iluziile, dar nu înțelege esențialul decât prea târziu și atunci la un nivel mai mult inconștient: Dania nu îl iubește, nici nu are cum, ea se caută pe sine și se joacă cu bărbații din jurul ei, căci e o femeie frumoasă, care nu duce lipsă de pețitori. E portretizată ca ușurică și lipsită de profunzime, dar, în definitiv, ce știe un bărbat plin de preconcepții, care își creionează în mintea sa o dragoste ca din cărți, despre sentimente și emoții? Cum poate judeca el, care se pretinde îndrăgostit de Dania, dar, în același timp, are relații cu Nuți, cochetează și o ține aproape pe Maddy, verișoara Daniei, fals pretinzând că doar pentru a afla vești despre ultima, sau pe Milly, femeia corporatistă capabilă să pună un pic de ordine în viața lui de intelectual împrăștiat și ratat? El însuși nu știe exact ce vrea, iubește o idee, deci nu poate fi un martor de nădejde.


https://crampeiedesufletblog.wordpres...

[Patrick · Rating 1 out of 5]

Ce porcărie superlativ plictisitoare, râgâind prețiozitate, sexism și prejudecăți antisemite!
De exemplu:
"Mady nu este frumoasă, are tendințe de a se îngrășa, nici o trăsătură fină, râde gros, cu crețuri în jurul ochilor[... ], are sâni abundenți, gâtul scurt și pistrui mulți: o perfectă evreică de provincie."

[Carmen Bogliș · Rating 3 out of 5]

Mi-ar plăcea să citesc gândurile Daniei, la fel ale Ioanei, Adelei, sau Irinei, Micaelei, etc.
O carte citită cu plăcere, pe care o să o uit repede.

[Monica Manolachi · Rating 3 out of 5]

O carte bună de citit în adolescență, pentru educație emoțională. Potrivită pentru cine are tendința să despice firul în patru.

[Cătălin Nedelciu · Rating 3 out of 5]

Doamne cât am urât această carte și am iubit-o pentru că mi-a dat voie să o urăsc atât de sincer
O asemena lectură nu am mai avut de la “Cireșe amare” a Lilianei Nechita
Un roman modernist scris de Holban (prezent în cercul lui Lovinescu) cu o scriitură absolut impecabilă
Marea problemă este gândirea profund misogină a personajului
Pentru Sandu (personajul principal) Dania este o “păpușă”, așa cum o numește el în tot romanul (într-un sens cât se poate de negativ, obiectificând-o). Dania este femeia emancipată, deci “ușuratică”. Ea nu se poate bucura de locurile pe care le vizitează, pentru că merge doar cu trăsura și, oricum, e prea proastă să înțeleagă ceva din Londra sau Paris. În acest timp Sandu este un tânăr care iubește profund și filosofic și luptă de unul singur pentru această “iubire”.
Cred că această demonizare a celor din jur pentru a crea un fundal sumbru pentru un portret propriu pozitiv, mi-a adus aminte de cartea lui Nechita și m-a enervat în aceeași măsură.
Întrebarea cu care am rămas după roman este: le putem ierta autorilor propria misoginie pentru că a fost prezentată ca un specific al personajului?

[Socrate · Rating 3 out of 5]

Discuţia asupra cărţilor mele s-a încheiat de multă vreme. Dar am pus în ele, în “Ioana” mai ales, tot ce am gândit asupra literaturii, de totdeauna, de când am început să citesc, copil, neobosit, tot ce-mi cădea în mână, şi până m-am obicinuit să judec, să compar, să combin lecţii venite din diferite părţi. Sunt probleme care m-au preocupat în timp ce scriam cartea ultimă, ascunse, desigur, căci nu puteam face aluzii la ele, dar la care mă conformam. Nu totdeauna am parvenit la o siguranţă. Poate altcineva va fi în stare să mă clarifice. Transcriu unele observaţii făcute cu ocazia celor ce am scris, voind să aduc unele lumini unor locuri care pot părea obscure, şi pentru a discuta câteva chestiuni de artă.
“O moarte care nu dovedeşte nimic” este un roman dinamic, “Ioana” este un roman static. Iată prima distincţie dintre ele. Bineînţeles, a doua oară voi avea mai multe calităţi de amănunt, profunzime, rezultatul experienţelor. Dar altceva mă interesează: ce e superior în literatură, dinamicul sau staticul? În prima carte: ce se întâmplă cu eroina? A murit? Îl înşeală pe Sandu? Oscilaţia între două bănuieli. Curiozitatea lectorului va fi susţinută până la ultimul rând. Şi mai departe dacă se poate. In “Ioana” se cunoaşte intriga de la început. Nici o surpriză. O temă care tre-
buie să capete, în diferitele pasagii, cât mai multe forme. După cum Brahms, pe o temă a lui Händel, inventează o serie de variaţii. (...)
O întâmplare m-a făcut s-o cunosc pe Dania a cărei psihologie am găsit-o interesantă. Timpul liber m-a ajutat să înregistrez câteva observaţii. Dar dacă aş fi avut ocazia să fac schi în vreun orăşel din Tirol, sau să vagabondez pe străzile Londrei, aş fi renunţat la astfel de ocupaţii… Cu frenezie m-am apropiat de Dania. În definitiv, a trecut foarte puţin timp de când o cunosc, abia câteva luni, şi sunt între noi intimităţi foarte înaintate. Sunt întreprinzător. Mai ales, ţinând seama că întâlnirile noastre sunt rare. Totodată, ea este timidă, n-are nici o îndrăzneală: lasă timpul să treacă. Temperament oriental. Orele şi zilele lunecă peste ea fără să facă vreo reflecţie despre trecerea lor. Când îi atrag atenţia, o cuprinde o grabă, binefăcătoare pentru mine, dar nenaturală. Totuşi, pare ciudat, la început ea a avut curajul să se apropie de mine. Mă aştepta de prea multă vreme ca să mai fie timidă, aproape a pus mâna pe mine şi mi-a spus pe nume chiar la începutul cunoaşterii, atât de repede că am rămas pe gânduri, oricât ar fi părut ea de curată. M-a aşteptat înainte de a-mi cunoaşte chipul. Este fantastic ce lipsită de orice realitate e mintea ei. Existam pentru ea ca o fantomă. O impresionase cele ce scrisesem, cu toate că porneam de la o experienţă pe care n-o
avea. De câte ori era liberă, rar, mă imagina.