Răbdarea: Tâlcuire la Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

by Serafim Alexiev

Dumnezeu spune: Milă voiesc, iar nu jertfă! (Osea 6, 6; Matei 9, 13). Inimă milostivă, dragoste către aproapele, și nu jertfe mari, care adesea slujesc la hrănirea mândriei noastre, slavei deșarte și orgoliului! Milă, iar nu jertfă! Să ne smerim și să ne împăcăm unii cu alții, iar nu să ne mândrim și să ne dezbinăm! Că de veți ierta oamenilor greșealele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veți ierta oamenilor greșealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșealele voastre. (Matei 6, 14-15) Cuprins: Capitolul 1. Deosebirea dintre răbdarea lumească şi cea creştină Capitolul 2. Sfinţii nevoitori – chipuri şi învăţători ai adevăratei răbdări Capitolul 3. Răbdarea creştinilor de odinioară şi răbdarea noastră Capitolul 4. Duşmanii răbdării Capitolul 5. Greutatea nevoinţei răbdării până la sfârşit Capitolul 6. Răbdare – Mântuire Notă biografică Capitolul 1: Deosebirea dintre răbdarea lumească şi cea creştină Răbdarea este o mare virtute numai dacă e unită cu smerita cugetare. Ea aduce biruinţă şi prăznuire în sufletele celor ce cred în Hristos, printr-o bucurie paşnică. Noi fericim pe cei ce au răbdat (Iac. 5, 11), pentru că ne dăm seama de măreţia acestei nevoinţe. Există două feluri de răbdare: unul este cel obişnuit, omenesc, nedesăvârşit după manifestările şi motivele răbdării, şi îl vom numi lumesc. Iar celălalt este desăvârşita răbdare, amintită prin neobişnuitele semne ale îndelungii răbdări dumnezeieşti. Aceasta este răbdarea creştinească. Ea începe acolo unde sfârşeşte obişnuita răbdare. Izvoarele ei sunt în nesecatul har dumnezeiesc, dăruit din abundenţă celor smeriţi. Care răbdare a avut-o în vedere Sfântul Efrem Sirul, atunci când ne învaţă să ne rugăm în acest chip: „Iar duhul răbdării dă-mi-l mie, Doamne!”? În mod cert, nu răbdarea omenească, cu nedesăvârşirile ei, ci acea răbdare care îşi are temelia în Dumnezeu – harică, fără prihană, desăvârşită răbdare –, pentru că aceasta ne conduce către mântuirea cea veşnică. Aceasta este răbdarea despre care Hristos spune: Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre! (Luca 21, 19) Aceasta este răbdarea în numele lui Dumnezeu, răbdarea creştinului, care doreşte să dezrădăcineze din sine păcatele contrare ei: supărarea, mânia, răzbunarea, răutatea, osândirea şi altele. Aceasta este răbdarea care se arată cu putere între răutăţile din lumea aceasta şi care biruie şi păcatul, şi pe diavol cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Pentru dobândirea unei asemenea răbdări, merită ca omul să se roage şi să se ostenească. Necunoscătorii credinţei creştine au cunoştinţă, de asemenea, despre răbdare şi o practică, preţuind-o foarte mult. Dar cât de săracă şi nedesăvârşită este aceasta, şi atât după îndemnuri cât şi după realizarea ei, în comparaţie cu răbdarea despre care ne învaţă Hristos! Iată şi ilustrări în acest sens: Mulţi oameni necredincioşi au intrat în conflict cu cunoscuţii lor ori cu unii vecini răi, şi au suportat din partea acestora anumite pagube, ori au suferit din partea lor dintr-un motiv oarecare, arătând până la o vreme către aceştia răbdare. Însă pentru ce? Pentru că se tem că acei oameni pot să le producă şi mai mari necazuri. Motivul răbdării lor ţine de un interes pământesc: fuga de probleme şi mai mari. Prin asemenea egoiste imbolduri, răbdarea nu are o valoare morală deosebită, chiar dacă este mai bună decât violenţa, nerăbdarea şi răzbunarea. Unii rabdă diferite vrăjmăşii, ca să treacă în ochii lumii drept oameni virtuoşi. Aşa a fost răbdarea stoicilor în antichitate. Cu multă voinţă, ei se exersau în răbdare până la o asemenea treaptă, încât puteau să rabde liniştiţi toate nenorocirile survenite. Răbdarea lor era întemeiată pe o fină şi ascunsă mândrie. Însă tocmai din pricina acestei mândrii, au pierdut calitatea adevăratei virtuţi. Se povesteşte despre filosoful Epictet că era rob la un stăpân foarte mânios, care îl bătea deseori. Epictet suferea din pricina unui picior bolnav şi şi-a prevenit stăpânul că, dacă îl va lovi peste acel picior, i-l va rupe. Într-o zi, înfuriindu-se, stăpânul a început din nou să-l bată, şi de data aceasta chiar peste piciorul bolnav, astfel încât a reuşit, într-adevăr, să i-l rupă. Epictet a simţit o mare durere, însă cu sânge rece s-a adresat stăpânului său: „Doar te-am prevenit că, dacă mă loveşti peste acest picior, îl vei rupe! Iată, mi l-ai rupt, într-adevăr!” Amintind această întâmplare într-una din cărţile sale polemice împotriva creştinilor, scriitorul păgân antic Celsius, adept al stoicismului şi duşman al credinţei creştine, întreabă: „Când a spus Hristos al vostru asemenea admirabile cuvinte?” Iar un dascăl creştin i-a răspuns: „Atunci când Îl munceau, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a tăcut! Iar aceasta este şi mai admirabil!” Au existat şi există şi astăzi oameni care rabdă jigniri, deoarece, în trufia lor, socotesc ca fiind înjositor să se coboare până la nivelul acelora care şi-au îngăduit să-i insulte. Aşa s-a întâmplat cu un filosof păgân. Acesta mergea cu uce...

139 pages, Paperback

Published January 1, 2007