As Crónicas

by António Lobo Antunes

As crónicas reunidas no presente volume resultam de uma selecção feita a partir de mais de quatrocentos textos publicados pelas Publicações Dom Quixote em cinco volumes independentes entre 1998 e 2013. Inclui também uma seleção de crónicas inéditas em livro.Numa escrita mais intimista do que a dos seus romances, as crónicas de António Lobo Antunes abordam uma vastíssima panóplia de temas que incluem não só a infância, a família, as mulheres, os amigos, os amores e os desamores, a vida e a morte, mas também relatos sobre pessoas anónimas encontradas ocasionalmente, apontamentos de viagem ou sobre pequenos restaurantes de bairro e, como não podia faltar, algumas notas sobre a escrita e os livros.Com esta selecção de quase duas centenas de textos, pretendeu-se oferecer ao leitor uma amostra realmente abrangente da versatilidade e do talento de António Lobo Antunes como cronista.

Genres: Nonfiction

623 pages, Paperback

Published August 1, 2021

About the author

At the age of seven, António Lobo Antunes decided to be a writer but when he was 16, his father sent him to medical school - he is a psychiatrist. During this time he never stopped writing.
By the end of his education he had to join the Army, to take part in the war in Angola, from 1970 to 1973. It was there, in a military hospital, that he gained interest for the subjects of death and the other. The Angolan war for independence later became subject to many of his novels. He worked many months in Germany and Belgium.

In 1979, Lobo Antunes published his first novel - Memória de Elefante (Elephant's Memory), where he told the story of his separation. Due to the success of his first novel, Lobo Antunes decided to devote his evenings to writing. He has been practicing psychiatry all the time, though, mainly at the outpatient's unit at the Hospital Miguel Bombarda of Lisbon.

His style is considered to be very dense, heavily influenced by William Faulkner, James Joyce and Louis-Ferdinand Céline.
He has an extensive work, translated into several languages. Among the many awards he has received so far, in 2007 he received the Camões Award, the most prestigious Portuguese literary award.

Reviews

[Christian Bistriceanu · Rating 4 out of 5]

Trebuie să recunosc că numele de "cronici" atribuite acestor scrieri m-au indus în eroare atunci când am cumpărat cartea. Mă așteptam să fie eseuri, articole, editoriale pe teme politice sau culturale, sau eventual pagini de jurnal/memorialistică, în orice caz ceva mai apropiat de genul publicistic decât de cel epic, și în consecință să întru în opera autorului lusitan prin non-ficțiune, având în vedere că prima întâlnire, cu un roman al său, nu a fost una fericită, din vina mea bineînțeles, și de atunci tot am evitat cărțile sale.
Întâlnirea cu cronicile sale a fost una fericită, de dată aceasta. Cronicile nu sunt altceva decât proză scurtă. O proză densă și lirică, folosind deseori metafore puternice, imagini de o frumusețe aproape ireală pe care le repetă la intervale inegale ca pe un refren, dând senzația unui foarte lung poem în proză.
Aproape din toate prozele răzbate un sentiment de nostalgie fie că vorbește despre copilărie, familie, iubire sau prietenie și aproape toate sunt priviri retrospective, profund intime asupra vieții autorului, însă stilul și modul în care sunt articulate fac ca din ele să transpară ceva universal uman care te face să te confunzi cu naratorul/autorul, în definitiv, martorul istoriei mici și mari în care trăim și care ne trăiește.

[Rita · Rating 5 out of 5]

Há uns anos tentei ler ALA. Abri Os Cus de Judas – este início não está a correr bem - e depois do primeiro capítulo fechei-o. Não gostei daquelas primeiras páginas. Desde essa altura os romances do ALA têm ficado como que suspensos à espera que eu tenha vontade de lhes pegar.

Há uns tempos lembrei-me de começar pelas crónicas, um género que, tal como os contos, gosto pelo facto de serem narrativas curtas.

São 173 crónicas escritas entre 1988 e 2013, e abordam várias fases da vida do autor e do país.
Algumas crónicas são hilariantes, outras despedaçaram-me o coração. A escrita é irrepreensível, e se é assim nas crónicas imagino o que será nos romances.

Na crónica Morto Cobrido de Amor diz ALA:

Acabando esta crónica regresso ao livro: ali está ele à minha espera, fazendo negaças. Não tem sorte nenhuma: vou ganhar. Nem que a pele fique pelo caminho vou ganhar. Mudá-lo-ei dúzias de vezes mas ganho.

Também eu regressarei ao livro, e também eu ganharei.

[Sandra Deaconu · Rating 4 out of 5]

,,Așa e bătrânul meu: orice s-ar întâmpla, nu uită nicio înfrângere, iar dacă va fi nevoie se va antrena în curte și își va redobândi repede puterile, în ciuda vârstei, a bolii de plămâni și a faptului că, în curând, vor veni să închidă capacul sicriului. Știu ce spun: până azi bătrânul meu nu m-a dezamăgit."

,,E adevărat că nu am ajuns prea departe dar continui să merg duminicile la patinoar sperând să te văd făcând cercuri și ocoluri ca să mă simt din nou fericit. Mi-aș dori să îți faci într-o zi apariția, Ireneia: fiindcă uneori e destul de trist să aplauzi într-un patinoar gol."

,,Ceea ce de obicei numim circumstanțe și nu sunt, pur și simplu, decât niște influențe pe care viața și ceilalți oameni le exercită asupra fiecăruia dintre noi ne obligă să reflectăm și mai mult în legătură cu noi înșine. La douăzeci de ani a crezut că timpul îi rezolvă problemele: la cincizeci și-a dat seama că timpul devenise problema."

,,Dar, cu puțin noroc, poate că ar lăsa în urma lui nu o urmă, nici o umbră, nici o amintire: ci numai ceea ce, în adâncul sufletului, ascundea în el: adică ceea ce avea el mai mult decât alții."

,,Nu prea știu ce să spun despre zâmbetul tău, dar când te uitai la mine, îmi venea să cred că mai întâi surâsul tău începea pe gura mea pentru ca apoi să se întindă pe toți pereții casei, până la urmă luminând întreaga ta față ca niște frasini, ca niște copii, ca niște trandafiri."

,,Gunoierii primăriei măturau septembrie cu furtunurile."

,,Zâmbetul cu care îmi răspundea era ca o fisură pe un perete îmbătrânit."

,,eu sunt făcut din ciulini și există cuvinte pe care le-am lăsat să se usuce-n interiorul meu sau viața mea a secat."

,,Ia-mă cu tine și ajută-mă să rămân. Tandrețea mea e cea mai simplă, dar e cu noduri. Cum unghiile tale sunt mai lungi decât ale mele, desfă-mi toate astea."

,,Ai vrut să crești repede, iată că s-a făcut. Ce ai pierdut, ce ai câștigat?"

,,Ești zdravăn în interiorul tău, ca un pumn închis care tremură. Se spune că inima are mărimea pumnului nostru închis: dacă l-aș deschide, atâtea lucruri s-ar împrăștia."

,,Ceea ce, în general, primim cel mai mult de la viață este cunoașterea ei la care ajungem prea târziu."

,,din momentul în care cineva înțelege, nu-i mai judecă pe alții, și rămâi uimit în fața uluitoarei simplități a lucrurilor."

,,fără să scoți un cuvânt, mi-ai luat valizele din mâini și te-ai împovărat tu cu ele, singur, în fața mea, când ai înțeles că eram obosit fără să-ți fi vorbit de asta. Pornind de la acel moment, imi face foarte bine să te privesc; dacă valizele îmi devin din nou grele, știu că le vei ridica tu."

,,Scrie cu ochi plini de copilărie, haide. Într-un fel sau altul, asta o să te ajute să trăiești."

,,Vine o vreme când începi să trăiești cu moartea de parcă ar fi o veche prietenie: cineva e acolo prezent, așezat pe un scaun, fără să te deranjeze, amabil, aproape prietenos, privindu-te pe deasupra ochelarilor cu o revistă pe genunchi."

,,vine o vreme când moartea e ceva sub pleoape, aceste riduri, și gâtul ăsta, amintiri minuscule ce deodată devin foarte importante, amintiri care i-ar face să râdă pe cei care le-ar percepe din exterior, dar pentru noi atât de dulci, vine un moment când nu țipi, nu protestezi, rămâi tăcut, supus, așteptând, suspendat în tine..."

,,noi pe ultimul rând în fotografia de grup, șterși de timp, cu prea multă umbră pe față, vine un moment când nu suntem chipul, suntem umbra de pe chip, vine un moment când fața a dispărut, umbra a dispărut, vine o vreme când casa e goală, o carte abia pe jumătate citită, pixul pe masă, inutil, vine un moment când telefonul insistă, disperat, când ochii se usucă, vine un moment când nu mai există niciun moment, când serul din tub se oprește din picurat, când uimirea încă nu s-a transformat în disperare, când cineva/ceva a luat locul meu, cineva cu hainele mele care este înghesuit într-un sicriu, vine un moment când acest soare apune fără mine după ce a fost împins în șanțul de pe marginea drumului câinele strivit."

,,Mi-am fost singur, încăpățânat, secret."

,,Am în interiorul meu o carte și vorbim împreună."

,,Ani de zile ne-am intrebat, pe aici, dacă mai există viață înainte de moarte."

,,Uneori nu prea înțeleg ce anume am devenit."

,,Vreau o pace imensă. Acum."

,,Calm și ordonat nu e cumva contrariul lui a fi în viață?"

,,Viața, până la urmă, nu este altceva decât un joc de oglinzi și măști."

[Sorin Hadârcă · Rating 5 out of 5]

Niște texte atât de frumoase, încât numai densitatea lor (sunt 70 la număr) le face cumva decorative. Cartea asta trebuie să o citești o dată, după care să o ții pe noptieră și să extragi din ea câte două-trei pagini ca și cum ai ghici în palmă sau în cafea.

Mai e și felul neobișnuit de a aranja cuvintele în propoziții. António Lobo Antunes sculptează în vocabular ca sculptorul în piatră până ce scoate la iveală ceva esențial și prețios. Un poet al prozei, ce mai!

Din arsenal: cartierele copilăriei, camarazii de război, iubirile pierdute, bunici și bunei, mătușe, morții și viii deopotrivă, prietenii la cataramă, fotografii. Dacă aceste cronici ar deveni întâmplător film, Fellini și-ar fi dorit să-l semneze.

[Vítor Leal · Rating 5 out of 5]

O Sandokan

Mae. Dizia-lhe versos, lembra-se? Era muito inteligente, a mãe. O que eu desejava voltar para a barriga dela
- Mãe?
- O que foi?
- Quero voltar para a sua barriga
E o sorriso dela quando eu pedi isto, tão sincero.

[Rita Sousa · Rating 4 out of 5]

“- Mãe?
- O que foi?
-Quero voltar para a sua barriga”

[Petruta · Rating 4 out of 5]

Lunga scurtime a vieții cuprinde 70 de cronici în care sunt abordate teme variate, precum copilăria, familia, iubirea, moartea, frământările scriitorului, prietenia. 

Cronicile sunt, defapt, proza scurtă densă și lirică. Sentimentul predominant este de nostalgie. Stilul este unul intim și retrospectiv, ca și cum autorul ar sta în fața ta și ți-ar povesti propriile întâmplări la o cafea.

Fiecare povestire emană un sentiment, o emoție. Nu te lasă indiferent.

[Paulo Rodrigues · Rating 5 out of 5]

As Crónicas 1998/2013 e As Outras Crónicas 2013/2019 dois volumes  que reunem muitas das crónicas que António Lobo Antunes escreveu entre 1998 e 2019.
Embora fossem sempre desvalorizadas pelo Escritor,
"comecei a escrever crónicas porque precisava do dinheiro"
"Voltei a escrever crónicas porque pedi um valor exorbitante e eles aceitaram".
Estes textos são talvez a maior biografia/diário que irão encontrar sobre ALA.
Aqui vemos retrada a infância e a adolescência ou o sofrimento a escrever em alguns momentos, as doenças os amores e a familia. A Morte dos amigos e alguns familiares....

Com uma escrita em prosa poética sem ser textos trabalhados que exigem toda a nossa dedicação como a sua obra,
Estas crónicas de Lobo Antunes são um enorme romance biográfico de Portugal dos portugueses e do próprio escritor,em nenhuma entrevista ele se expôs como nestes textos.

Excerto de uma crónica

"É o que mais me persegue. A minha mãe, na sua cadeira, a pedir aos filhos - Tenham misericórdia de mim. O sofrimento destas palavras ainda não parou de doer-me. Mãe. Dizia- lhe versos, lembra-se? Era muito inteligente, a mãe. ○ que eu desejava voltar para a barriga dela
-Mãe
- ○ que foi?
-Quero voltar para a sua barriga. E o sorriso dela quando eu pedi isto, tão sincero. A varanda para a serra, em Nelas. Os castanheiros. O meu avô, de casaco branco, a ler o jornal. Agora estou a sorrir porque vi o D. João I Borges, o mendigo oficial, a subir a vinha, de barba comprida. Isto, em compensação conservei tudo. A burra, ○ Virgílio na carroça, o barulho da bomba de água. O João e eu a partirmos pinhas com uma pedra. Os correios, o sol na vila, ○ nevoeiro na Praia das Maças, até aos ossos. Um menino na praia a que o avô chamava - Serafim e não tornei a ver. O vendedor de barquilhos. Os caranguejos da vazante. O mar à noite, a passar a cabeça enorme no parapeito da janela do meu quarto, fitando-me. Luzes de barcos distantes. 0 meu pai a acender o cachimbo em silêncio. O senhor do café, o senhor Franquelim. Também já não há Franquelins. Cigarros às escondidas uma gaivota sem uma pata. Olha, afinal falo mais do que pensava. Lia Sandokan, Soberano da Malásia e adorava."
Leiam vale muito a pena...

[Rui · Rating 5 out of 5]

Crónicas de tristeza, saudade e ternura. Que emocionam

[Pedro Esteves · Rating 4 out of 5]

“Quase tudo me faz sonhar, que esquisito. Às vezes parece-me que sou uma nuvem com raízes, sempre a partir e a ficar. Não abandono os sítios de que me fui embora, coloquei a alma, escondida, sob cada objecto. Continuo em Veneza com sete anos, em Berlim com quarenta, não saí do lago do Jardim Zoológico, onde passeava com o meu avô, num barco com pedais. Lembro-me dos patos, dos cisnes, de ser tão feliz, lembro-me de tudo. Não esqueci nada, não vou esquecer nada. Sofrimentos de amor aos doze anos, os primeiros versos, um pardal de pata quebrada que o sapateiro consertou com uma tala de cana. Certos perfumes nos elevadores vazios, as conversas, cheias de palavras desconhecidas, dos adultos, ajudar à missa na igreja gelada, a dor dos outros, que invariavelmente me aflige, o sacristão coxo, de Nelas, a pedalar uma trotineta que não existia. O sorriso raro do meu pai, as duas empregadas da minha avó a beijarem-se. Vidas pequeninas que eu não compreendia. A profunda solidão das pessoas. O meu espanto diante das criaturas amargas. Entendo a tristeza, entendo o desejo de suicídio, não entendo a amargura, o azedume, a avidez. Nem a antipatia, nem a inveja, nem a vaidade”

[António · Rating 5 out of 5]

Quando eu era leitor da revista Visão e as crónicas de António Lobo Antunes eram ali publicadas, de 15 em 15 dias a primeira coisa que eu lia na revista Visão era a crónica de ALA - apesar de, na altura, estar de “relações cortadas” com o romancista desde “Sôbolos Rios que Vão” (2010). Coincidência ou não, a verdade é que ALA deixou de publicar na revista Visão e eu deixei de a ler… Muitas dessas crónicas (e outras, neste livro estão reunidas perto de duzentas!) pude agora relê-las, deixando-me surpreender (e até arrebatar!) uma vez mais. O Escritor repete com frequência a ideia de que as respostas para as perguntas que gostaríamos de lhe fazer estão nos romances. É verdade. Mas também é verdade que muitas delas estão derramadas nestes pequenos textos (alguns deles magistrais!) de sabores e de cores muito diferentes, mesmo contrastantes. Ao contrário do que possa pensar-se (reforçado por aquilo que ALA defende) não existem dois ALA, o dos livros e o das crónicas. Há um único ALA que, completado por e com estas crónicas, é um Artista TOTAL. Formidável!

[Maria Chiurte · Rating 4 out of 5]

“Singura posibilitate de a-ţi rămâne fidel ar fi să-mi cos la loc, încetul cu încetul, viaţa pe partea din spate a durerii, să inventez un piept pe care să-ți așezi tu capul, să acopăr cu mari giulgiuri oglinzile aşa încât nimic să nu împiedice întoarcerea ta. Cum nu am vrut să te văd plecând, voi fi aici în ziua sosirii tale. Şi eu m-am întors din război când nimeni nu ştia de pașii mei. În noiembrie, dimineața, foarte devreme încât nici morții din sângele meu nu au avut timp să se trezească. Dormeau cum dormi şi tu. Şi sunt aici. Fac şi ei parte din tine, din mine, din lume. Tu dintre ei vei renaşte. Imens.”

[…]

“vreau o farfurie cu boabe de lupin, vreau să fiu suveranul Sandokan al Malaysiei, vreau să port pantaloni lungi, vreau să cobor din tramvai în mers, vreau să fiu controlor de bilete la Carris, vreau să suflu în toate goarnele de plastic din lume, vreau o cutie de pantofi plină cu viermi de mătase, vreau cartonașe cu jucători de fotbal, vreau să nu existe spitale, să nu existe oameni bolnavi, să nu existe operații, vreau să am timp să prind curaj şi să le spun părinţilor mei că-i iubesc
(nu ştiu dacă pot)
să le spun părinţilor mei că-i iubesc înainte să se întunece, domnilor, înainte să se întunece pentru totdeauna.”

[Mihalachi Mihai · Rating 3 out of 5]

🌻Scriitorul povestește într-o cronică cum ar trebui citită cartea sa. În plus ne dă cîteva detalii și la finalul cărții prin dialogul cu bunul său prieten și traducător Dinu Flămând.
Cartea trebuie citită ca un fel de dialog cu tine cititorule, ca și cum autorul ar sta în fața ta la o masă și ți-ar povesti niște gînduri, întîmplări, niște mărturisiri poate din viața lui. Tu doar asculți un petice dintr-o viață de om.

🌻"Există întotdeauna în adîncul suferinței o fereatră deschisă, o fereastră luminată."

🌻"Viața, pînă la urmă, nu este decît un joc de oglinzi și măști."

🌻"Un roman este un delir organizat pornind de la o primă premisă falsă."

🌻"Singura posibilitate de a-ți rămîne fidel ar fi să-mi cos la loc, încetul cu încetul, viața pe partea din spate a durerii, să inventez un piept pe care să-ți așezi tu capul, să acopăr cu mari giulgiuri oglinzile așa încît nimic să nu împiedice întoarcerea ta."

[Anca · Rating 1 out of 5]

Înfiorător de pretențioasă, o înșiruire de imagini, sunete și mirosuri vrând să transmită prea mult și transmițând absolut nimic.

Nuvelele minuaturale încep frumos, profund, vizual, virează subit spre o altă șcenă situată în alt context geografic, temporal sau politic. Apoi mai schimbă o dată direcția și încearcă să lege prima scenă de cea de-a doua.

Este obositoare, inutil de simandicoasă, ca un școlar care a descoperit dicționarul de neologisme și le folosește pe toate, în compunerea de o pagina și jumătate.

[Butnarasu Radu · Rating 4 out of 5]

O incursiune în cadrul unui ”delir” literar, uneori inspirat, alteori neinspirat, fondat pe experienețele meseriei de medic psihiatru și nu numai. M-au captivat reflecțiile din cronica “rețetă pentru cum să fiu citit” unde autorul coboară de pe scenă printre cititori explicându-le tehnicile de seducție ale operei sale. Multe cronici sunt încărcate cu sinestezii voluptoase care hrănesc din plin imaginația cititorului.

[Raluca N. · Rating 5 out of 5]

Un scriitor care nu vrea să transmită povești, ci emoții. Și reușește cu brio.

[Bernardo Branco · Rating 4 out of 5]

Lido ao longo dos últimos 3 anos.

[Sanda · Rating 5 out of 5]

Scriitură aparte - fiecare cronică e specială și dezvăluie emoții, dureri, mici zvâcniri de fericire și multă melancolie.

[Iulia Vucmanovici · Rating 2 out of 5]

Nu am prea reușit să mă apropii de universul acestei cărți. Am flanat printre textele numeroase și scurte, doldora de referințe lusitane, care m-au ținut la o distanță cu atât mai mare. Mi-au plăcut introurile, părțile compacte, descriptive și introspective, pentru că au avut substanță. Anecdotica nu a prea reușit să îmi stârnească interesul- mai degrabă, mefiența, prin aerul lor chitit, tendențios și cabotin. Mi-a plăcut foarte mult textul "Rețetă pentru cum vreau să fiu citit", în care autorul se declară de acord tocmai cu ce am scris eu mai sus. Vrea nu să îl citim, ci să ne lăsăm contaminați de scrierile lui, ca de o epidemie. Vrea să îl însoțim în adâncurile inconștientului, la rădăcina naturii umane, ceea ce s-a întâmplat adeseori, prin intermediul unor scurte pasaje și al unor imagini poetice frapante, precum aceea a inserării pendulei de bucătărie pe post de stimulator cardiac.

[Sabbath · Rating 5 out of 5]

„Lunga scurtime a vieții” nu e o carte pe care o citești — e una în care te rătăcești. António Lobo Antunes scrie ca și cum ar vorbi cu sine, dar ne lasă să ascultăm. Cronici despre copilărie, iubire, moarte, război, despre lucrurile mici care devin mari când sunt privite cu ochi obosiți de viață.
M-a impresionat felul în care autorul transformă fragmentele de memorie în literatură pură, fără să le înfrumusețeze. E o scriitură muzicală, dar nu armonioasă — e o simfonie în care auzi fiecare instrument separat, fiecare gând, fiecare emoție.
Citind, am simțit că timpul nu trece — se dilată, se comprimă, se frânge. Și în mijlocul acestei curgeri, rămâne întrebarea: cât de lungă poate fi scurtimea unei vieți trăite cu intensitate?