What do you think?
Rate this book
Nu te găsesc pe nicăieri
În volumul său de debut, Laura Ionescu se întoarce în copilărie și adolescență pentru a pune întrebări despre lumea nevăzută a părinților noștri. Autoarea își recompune mama din dialoguri și momente doar ca să descopere cât de complexă a fost ca personaj: o femeie care credea în egalitatea dintre femei și bărbați la începutul anilor 1990, o luptătoare capabilă să înfrunte statul, capul unei familii care a știut mereu că singura resursă cu adevărat infinită este iubirea.
O carte despre iubirea care rămâne și care ne crește dincolo de moarte, despre forța de a integra trauma în ceea ce devenim și despre cine sunt ai noștri dincolo de faptul că sunt ai noștri, Nu te găsesc pe nicăieri are o forță emoțională teribilă. Lucrurile nespuse se transformă într-o voce curajoasă și autentică, o voce ale cărei valuri trec insesizabil de la umor la reflecție și de care nonficțiunea românească avea nevoie.
O carte despre iubirea care rămâne și care ne crește dincolo de moarte, despre forța de a integra trauma în ceea ce devenim și despre cine sunt ai noștri dincolo de faptul că sunt ai noștri, Nu te găsesc pe nicăieri are o forță emoțională teribilă. Lucrurile nespuse se transformă într-o voce curajoasă și autentică, o voce ale cărei valuri trec insesizabil de la umor la reflecție și de care nonficțiunea românească avea nevoie.
200 pages, Paperback
First published September 1, 2021
62 people are currently reading
2439 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 348 reviews
April 6, 2025
MEMORII ÎN DERIVĂ: O AUTO-FICȚIUNE ÎN CARE AUTENTICITATEA SE ÎNEACĂ ÎN CLIȘEE
Laura Ionescu își propune în acestă carte să transcrie în pagină o durere ce pare imposibil de procesat: moartea mamei. Demersul promite o radiografie emoțională intimă, un memoir sincer despre doliu, memorie și reconstrucția sinelui. Ceea ce rezultă, însă, este un text haotic, dezechilibrat și adesea lipsit de rigoare intelectuală sau de coerență narativă.
Confesiunea autobiografică pornește de la un fir narativ simplu: mama moare de cancer, iar fiica — jurnalistă, femeie adultă în jurul vârstei de 30 de ani — încearcă să-i reconstituie prezența din fragmente de amintiri, iubire și multă vinovăție. În mod paradoxal, această simplitate inițială e sufocată de o avalanșă de idei disparate, reflexii contradictorii și metafore forțate care nu doar că nu adaugă profunzime, dar compromit adesea însăși autenticitatea demersului.
Marea problemă a textului este indecizia estetică și ideologică: nu știm dacă avem de-a face cu o lucrare terapeutică destinată autoarei însăși sau cu o operă menită cititorilor. E un eseu, o operă narativă? Naratoarea afirmă constant că și-a depășit trauma prin terapie și introspecție, dar în fapt textul este traversat de o auto-victimizare cronică, dublată de o nevoie acută de validare. Repetitivitatea afirmațiilor autoreferențiale trădează o lipsă de încredere în puterea evocatoare a cuvintelor și, mai ales, o incapacitate de a lăsa faptele și emoțiile să vorbească de la sine.
Din perspectivă ideologică, cartea suferă de disonanțe greu de ignorat. Mama — numită „prima feministă cunoscută” de către fiică — este în același timp prezentată ca o femeie care credea că virginitatea e comoara supremă a unei fete, sau care refuză să-și vadă copilul abia născut pentru că „nu e băiat”. Aceste contradicții nu sunt asumate sau analizate, ci lăsate în suspensie, într-un registru confuz, ce pare să trădeze mai degrabă o lipsă de discernământ critic decât o intenție de explorare a complexității umane.
Volumul nu are o direcție narativă clară. Evocarea mamei, deși declarată ca scop principal, este deseori eclipsată de discursuri generalizante, formule clișeice și sentințe moralizatoare. Rezultatul este o formă de literatură confesivă lipsită de disciplină stilistică și de profunzime emoțională autentică.
Cel mai revelator pasaj al cărții, poate fără voia autoarei, este acesta:
„Scriam întruna despre mama, din dorința de a nu pierde din detaliile ei, dar o pierdusem cu totul din vedere, pentru că o idealizam. Nu existau nuanțe, totul la ea era bun. Totul era perfect. [...] Mama fusese perfectă, iar eu nu reușisem să o salvez.”
Această recunoaștere târzie a idealizării trădează și fragilitatea întregului proiect: avem în față o mamă transformată într-un construct mitologic, o absență încărcată de așteptări și proiecții, în timp ce fiica rămâne suspendată între vinovăție, furie și o identitate nedefinită.
La final, Nu te găsesc pe nicăieri este o carte care ar fi putut fi emoționantă, dacă ar fi fost mai atent scrisă/editată și mai sincer asumată în toate contradicțiile ei. În forma actuală, este doar o lectură care frustrează prin potențialul irosit, prin limbajul adesea stângaci și prin absența unei arhitecturi solide.
Laura Ionescu își propune în acestă carte să transcrie în pagină o durere ce pare imposibil de procesat: moartea mamei. Demersul promite o radiografie emoțională intimă, un memoir sincer despre doliu, memorie și reconstrucția sinelui. Ceea ce rezultă, însă, este un text haotic, dezechilibrat și adesea lipsit de rigoare intelectuală sau de coerență narativă.
Confesiunea autobiografică pornește de la un fir narativ simplu: mama moare de cancer, iar fiica — jurnalistă, femeie adultă în jurul vârstei de 30 de ani — încearcă să-i reconstituie prezența din fragmente de amintiri, iubire și multă vinovăție. În mod paradoxal, această simplitate inițială e sufocată de o avalanșă de idei disparate, reflexii contradictorii și metafore forțate care nu doar că nu adaugă profunzime, dar compromit adesea însăși autenticitatea demersului.
Marea problemă a textului este indecizia estetică și ideologică: nu știm dacă avem de-a face cu o lucrare terapeutică destinată autoarei însăși sau cu o operă menită cititorilor. E un eseu, o operă narativă? Naratoarea afirmă constant că și-a depășit trauma prin terapie și introspecție, dar în fapt textul este traversat de o auto-victimizare cronică, dublată de o nevoie acută de validare. Repetitivitatea afirmațiilor autoreferențiale trădează o lipsă de încredere în puterea evocatoare a cuvintelor și, mai ales, o incapacitate de a lăsa faptele și emoțiile să vorbească de la sine.
Din perspectivă ideologică, cartea suferă de disonanțe greu de ignorat. Mama — numită „prima feministă cunoscută” de către fiică — este în același timp prezentată ca o femeie care credea că virginitatea e comoara supremă a unei fete, sau care refuză să-și vadă copilul abia născut pentru că „nu e băiat”. Aceste contradicții nu sunt asumate sau analizate, ci lăsate în suspensie, într-un registru confuz, ce pare să trădeze mai degrabă o lipsă de discernământ critic decât o intenție de explorare a complexității umane.
Volumul nu are o direcție narativă clară. Evocarea mamei, deși declarată ca scop principal, este deseori eclipsată de discursuri generalizante, formule clișeice și sentințe moralizatoare. Rezultatul este o formă de literatură confesivă lipsită de disciplină stilistică și de profunzime emoțională autentică.
Cel mai revelator pasaj al cărții, poate fără voia autoarei, este acesta:
„Scriam întruna despre mama, din dorința de a nu pierde din detaliile ei, dar o pierdusem cu totul din vedere, pentru că o idealizam. Nu existau nuanțe, totul la ea era bun. Totul era perfect. [...] Mama fusese perfectă, iar eu nu reușisem să o salvez.”
Această recunoaștere târzie a idealizării trădează și fragilitatea întregului proiect: avem în față o mamă transformată într-un construct mitologic, o absență încărcată de așteptări și proiecții, în timp ce fiica rămâne suspendată între vinovăție, furie și o identitate nedefinită.
La final, Nu te găsesc pe nicăieri este o carte care ar fi putut fi emoționantă, dacă ar fi fost mai atent scrisă/editată și mai sincer asumată în toate contradicțiile ei. În forma actuală, este doar o lectură care frustrează prin potențialul irosit, prin limbajul adesea stângaci și prin absența unei arhitecturi solide.
October 19, 2021
Și voi mai citiți cărți din afara zonei voastre de confort? 🤔
Am citit cartea în mai multe zile, dar m-a lăsat cu o părere bună la sfârșit.
Laura Ionescu a făcut o prelegere frumoasă și sinceră despre iubirea mamei! O adevărată scrisoare de dragoste.
De când am văzut cartea publicată, am vrut să o citesc: chiar dacă m-ar fi întristat, chiar dacă nu era ceva ce citeam eu de obicei. Câteodată merită să faci unele schimbări.
Mă bucur foarte mult că am citit povestea Laurei și că am (re)descoperit în ea câteva lucruri importante legate de familie. M-am regăsit în carte destul de mult, nu ai cum să nu.
E genul acela de carte care îți deschide ochii, îți amintește că trebuie să prețuiești ceea ce ai, că trebuie să fii recunoscător. Eu sunt genul acela de persoană care plânge doar la gândul ca mama să nu mai fie.. dar păi să se întâmple - îmi pare cea mai mare suferință prin care ar putea trăi cineva.
Am simțit cartea deep down, m-a sensibilizat, m-a trezit la realitate: timpul trece iar noi nu stăm în loc și nici părinții noștri - trebuie să îi prețuim în orice moment.
Nu te găsesc pe nicăieri e o lectură plină de emoții, dar merită fiecare pagină și încă pe atât. Mulțumim Laura că ți-ai deschis sufletul în fața noastră.
Vă las cu mai multe pasaje care mi-au ajuns la suflet.
“O găsesc pe mama peste tot și totuși ea nu e nicăieri.”
“Când crezi că l-ai prins pe Dumnezeu de picior îți dai seama că el n-are glezne.”
“Găsea ceva de iubit în orice piesă ar fi ascultat; așa era și cu oamenii: știa că dacă îi asculta suficient, în fiecare găsea ceva de iubit. “
“Ai grijă la cuvinte, mamă, sunt singurele pe care nu le poți lua niciodată înapoi.”
“Sufeream din dragoste, sufeream închipuit, sufeream doar pentru că e un sentiment mai ușor de accesat decât bucuria.”
“De la ea am învățat că cel mai important lucru în viață este să razi de tine înainte să razi de ceilalți. “
“Mi-ar fi plăcut să o ascult, deci și mi-e clar că nu ne putem auzi părinții decât atunci când trecem de 20 de ani. Îi auzim când nu mai sunt vocea din capul nostru, și devin o voce din exterior. Când ne întoarcem la ei pentru că vrem, nu pentru că nu avem încotro. “
“Suntem certificate de naștere și deces, iar între astea două suntem contribuabili și atât.”
“O așteptam la poartă așa cum un cățel își așteaptă stăpânul. Mi-a fost dor de mama și când o aveam, și când nu am mai avut-o. “
“Am am rămas cu sentimentul ăsta, că aș mai fi putut s-o iubesc și că n-am apucat să fac cat aș fi vrut, până la capăt. Mama s-a terminat prea repede. “
“Dar n-ai cum să te ridici din cenușă dacă n-ai ars până la capăt, iar noi nu suntem păsări Phoenix, ci oameni.”
Am citit cartea în mai multe zile, dar m-a lăsat cu o părere bună la sfârșit.
Laura Ionescu a făcut o prelegere frumoasă și sinceră despre iubirea mamei! O adevărată scrisoare de dragoste.
De când am văzut cartea publicată, am vrut să o citesc: chiar dacă m-ar fi întristat, chiar dacă nu era ceva ce citeam eu de obicei. Câteodată merită să faci unele schimbări.
Mă bucur foarte mult că am citit povestea Laurei și că am (re)descoperit în ea câteva lucruri importante legate de familie. M-am regăsit în carte destul de mult, nu ai cum să nu.
E genul acela de carte care îți deschide ochii, îți amintește că trebuie să prețuiești ceea ce ai, că trebuie să fii recunoscător. Eu sunt genul acela de persoană care plânge doar la gândul ca mama să nu mai fie.. dar păi să se întâmple - îmi pare cea mai mare suferință prin care ar putea trăi cineva.
Am simțit cartea deep down, m-a sensibilizat, m-a trezit la realitate: timpul trece iar noi nu stăm în loc și nici părinții noștri - trebuie să îi prețuim în orice moment.
Nu te găsesc pe nicăieri e o lectură plină de emoții, dar merită fiecare pagină și încă pe atât. Mulțumim Laura că ți-ai deschis sufletul în fața noastră.
Vă las cu mai multe pasaje care mi-au ajuns la suflet.
“O găsesc pe mama peste tot și totuși ea nu e nicăieri.”
“Când crezi că l-ai prins pe Dumnezeu de picior îți dai seama că el n-are glezne.”
“Găsea ceva de iubit în orice piesă ar fi ascultat; așa era și cu oamenii: știa că dacă îi asculta suficient, în fiecare găsea ceva de iubit. “
“Ai grijă la cuvinte, mamă, sunt singurele pe care nu le poți lua niciodată înapoi.”
“Sufeream din dragoste, sufeream închipuit, sufeream doar pentru că e un sentiment mai ușor de accesat decât bucuria.”
“De la ea am învățat că cel mai important lucru în viață este să razi de tine înainte să razi de ceilalți. “
“Mi-ar fi plăcut să o ascult, deci și mi-e clar că nu ne putem auzi părinții decât atunci când trecem de 20 de ani. Îi auzim când nu mai sunt vocea din capul nostru, și devin o voce din exterior. Când ne întoarcem la ei pentru că vrem, nu pentru că nu avem încotro. “
“Suntem certificate de naștere și deces, iar între astea două suntem contribuabili și atât.”
“O așteptam la poartă așa cum un cățel își așteaptă stăpânul. Mi-a fost dor de mama și când o aveam, și când nu am mai avut-o. “
“Am am rămas cu sentimentul ăsta, că aș mai fi putut s-o iubesc și că n-am apucat să fac cat aș fi vrut, până la capăt. Mama s-a terminat prea repede. “
“Dar n-ai cum să te ridici din cenușă dacă n-ai ars până la capăt, iar noi nu suntem păsări Phoenix, ci oameni.”
September 23, 2021
Am foarte multe cărți pe care nu le-am terminat.
Nu că nu mi-au plăcut sau că nu le-am înțeles. Dar dacă îmi place o carte, nu o termin. Așa pot trăi cât vreau în capul meu în lumea de acolo. Așa îi pot iubi cum vreau eu pe oamenii din litere.
M-am regăsit în niște feluri în cartea Laurei cum nu mă așteptam. Și m-am șters la ochi de mai multe ori decât vreau să recunosc. Un final al cărții îl știu, pentru că e în tema poveștii și tema autoarei, așa cum o știu eu.
Am avut noroc o cunosc pe Laura și să ne înțelegem bine.
Nu e prima dată când mi-a povestit din lumea ei. Frânturi, dar una e să le auzi pe viu, cu glas, cu bere și cu inimă, alta e să îi auzi vocea în cap, vorbindu-ți de pe foaie.
Nu e prima dată când văd cuvinte așezate de ea și îmi zic, "băi, cum știe să scrie omul ăsta".
Nu e prima dată când Luluts mă învață lecții de viață.
Nu e prima dată când Luluts mă face să plâng.
Mulțumesc, Ionescule. Ești al doilea scriitor și cu a treia carte în viața mea de sensibil care nu se exteriorizează care m-a făcut să mă șterg pe la ochi.
Ești cel mai puternic milenial sensibil pe care îl cunosc. Mă bucur enorm că te-ai scris în sfârșit. Și sper că înțelegi de ce o să spun că probabil nu o să o pot termina. Dar ți-am promis că încerc.
Nu că nu mi-au plăcut sau că nu le-am înțeles. Dar dacă îmi place o carte, nu o termin. Așa pot trăi cât vreau în capul meu în lumea de acolo. Așa îi pot iubi cum vreau eu pe oamenii din litere.
M-am regăsit în niște feluri în cartea Laurei cum nu mă așteptam. Și m-am șters la ochi de mai multe ori decât vreau să recunosc. Un final al cărții îl știu, pentru că e în tema poveștii și tema autoarei, așa cum o știu eu.
Am avut noroc o cunosc pe Laura și să ne înțelegem bine.
Nu e prima dată când mi-a povestit din lumea ei. Frânturi, dar una e să le auzi pe viu, cu glas, cu bere și cu inimă, alta e să îi auzi vocea în cap, vorbindu-ți de pe foaie.
Nu e prima dată când văd cuvinte așezate de ea și îmi zic, "băi, cum știe să scrie omul ăsta".
Nu e prima dată când Luluts mă învață lecții de viață.
Nu e prima dată când Luluts mă face să plâng.
Mulțumesc, Ionescule. Ești al doilea scriitor și cu a treia carte în viața mea de sensibil care nu se exteriorizează care m-a făcut să mă șterg pe la ochi.
Ești cel mai puternic milenial sensibil pe care îl cunosc. Mă bucur enorm că te-ai scris în sfârșit. Și sper că înțelegi de ce o să spun că probabil nu o să o pot termina. Dar ți-am promis că încerc.
October 12, 2021
Probabil se vor scrie multe cuvinte despre această carte, pentru că merită, pentru că atinge sufletul și te invită la introspecție și...recunoștință. Recunoștința de a mai avea mama în viață. Nu vreau să îmi imaginez cât de tare ar ”atinge” această carte pe cineva care și-a pierdut mama...
E greu să vorbești despre o așa carte, eu cred că trebuie citită, simțită, plânsă. Mi-am regăsit o grămadă de amintiri din copilărie, o grămadă de madlene pe care mi le-a dăruit mama- tocmai pentru a putea suporta viața mai târziu. Cartea aceasta îți amintește despre toate foile rupte de mama, de regulile care ți se păreau nedrepte atunci, dar justificate acum. Despre acele momente în care mă gândeam ”ce-ar fi dacă ar păți mama mea ceva? Dacă nu mai reușește să mă ia de la școală?” și alte întrebări cu care s-a întâlnit sufletul fiecărui copil. Despre feeling-urile mamei în privința prietenilor și despre avertizările de care nu țineam cont pentru că deh, eram ”maturi”, ne pricepeam și noi la oameni, chiar dacă habar n-aveam. Mama știa ce va urma și ne lăsa să experimentăm, ”să ne lovim cu capul de sus”, pentru că tot ea era acolo pentru a sufla peste rană. Dar ce te faci când nu mai e? Cum mai trăiești după ce ”firescul vieții” te lovește mai tare decât toate dezamăgirile care credeai că te-au călit și te-au obișnuit cu gustul lacrimilor? Ei bine, despre asta e vorba aici, despre ce ne mai rămâne când nu ne mai rămâne nimic. Despre dorul de a mai fi cineva care să te enerveze cu întrebările ”ai mâncat? ți-e bine? te-ai îmbrăcat?” Mama care obișnuiește să ne enerveze cu ”ți-am zis eu că nu e de tine”, care te ceartă că ”nu ai grijă de tine”, iar uneori îți reproșează că....nu îți faci timp și pentru ea, ori pentru voi, așa cum erați ”pe vremuri”, când o sunai pentru ți se păreau nedrepte notele de la școală, ori etichetele din partea oamenilor în privința cărora ea te avertizase. Deh, acum ni se pare că timpul nu mai are răbdare cu noi, nici măcar cu momentele pe care ar trebui să le dăruim mamelor, ori părinților, în general.
Cartea aceasta e ca un nod în gât, pentru că o citești și spui ”da, da, așa am simțit și eu, așa am făcut și eu, și pe mine mă pupa mama înainte de a pleca la muncă, și eu am țipat la ea, și eu i-am dat dreptate, chiar dacă am făcut-o în gând, și eu o simt ca pe un suflet ancoră, și eu simt disperare gândul că i s-ar putea întâmpla ceva!”
Cartea aceasta este poate cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am citit-o în ultima vreme. Și da, chiar e de citit!
P.S: De obicei ofer și citate din lecturile mele, dar din aceasta mi-a fost greu să aleg unul...
E greu să vorbești despre o așa carte, eu cred că trebuie citită, simțită, plânsă. Mi-am regăsit o grămadă de amintiri din copilărie, o grămadă de madlene pe care mi le-a dăruit mama- tocmai pentru a putea suporta viața mai târziu. Cartea aceasta îți amintește despre toate foile rupte de mama, de regulile care ți se păreau nedrepte atunci, dar justificate acum. Despre acele momente în care mă gândeam ”ce-ar fi dacă ar păți mama mea ceva? Dacă nu mai reușește să mă ia de la școală?” și alte întrebări cu care s-a întâlnit sufletul fiecărui copil. Despre feeling-urile mamei în privința prietenilor și despre avertizările de care nu țineam cont pentru că deh, eram ”maturi”, ne pricepeam și noi la oameni, chiar dacă habar n-aveam. Mama știa ce va urma și ne lăsa să experimentăm, ”să ne lovim cu capul de sus”, pentru că tot ea era acolo pentru a sufla peste rană. Dar ce te faci când nu mai e? Cum mai trăiești după ce ”firescul vieții” te lovește mai tare decât toate dezamăgirile care credeai că te-au călit și te-au obișnuit cu gustul lacrimilor? Ei bine, despre asta e vorba aici, despre ce ne mai rămâne când nu ne mai rămâne nimic. Despre dorul de a mai fi cineva care să te enerveze cu întrebările ”ai mâncat? ți-e bine? te-ai îmbrăcat?” Mama care obișnuiește să ne enerveze cu ”ți-am zis eu că nu e de tine”, care te ceartă că ”nu ai grijă de tine”, iar uneori îți reproșează că....nu îți faci timp și pentru ea, ori pentru voi, așa cum erați ”pe vremuri”, când o sunai pentru ți se păreau nedrepte notele de la școală, ori etichetele din partea oamenilor în privința cărora ea te avertizase. Deh, acum ni se pare că timpul nu mai are răbdare cu noi, nici măcar cu momentele pe care ar trebui să le dăruim mamelor, ori părinților, în general.
Cartea aceasta e ca un nod în gât, pentru că o citești și spui ”da, da, așa am simțit și eu, așa am făcut și eu, și pe mine mă pupa mama înainte de a pleca la muncă, și eu am țipat la ea, și eu i-am dat dreptate, chiar dacă am făcut-o în gând, și eu o simt ca pe un suflet ancoră, și eu simt disperare gândul că i s-ar putea întâmpla ceva!”
Cartea aceasta este poate cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am citit-o în ultima vreme. Și da, chiar e de citit!
P.S: De obicei ofer și citate din lecturile mele, dar din aceasta mi-a fost greu să aleg unul...
June 14, 2022
E atât de vie mama-Mimi în cartea asta, încât mi se pare că o cunosc de o viață (deși am intrat în lumea ei și a Laurei de o jumătate de zi, cât am stat lipită de carte). Mă aștept să intre acum în cameră, să bem un șpriț și eu să îi zic că am cunoscut-o pe fiică-să și chiar e așa mișto cum o vedea ea.
Curajul Laurei de a spune povestea asta e un dar pentru noi toate, pentru că e imposibil să o citești și să nu te simți mai aproape de propria mamă, oriunde ar fi ea acum. Cum ar zice, probabil, Mimi - e o carte care îți fură inima, nu ochii.
Curajul Laurei de a spune povestea asta e un dar pentru noi toate, pentru că e imposibil să o citești și să nu te simți mai aproape de propria mamă, oriunde ar fi ea acum. Cum ar zice, probabil, Mimi - e o carte care îți fură inima, nu ochii.
November 9, 2021
De ieri și pînă azi nu am făcut altceva decît să trăiesc în cartea asta. Cartea asta pe care am cărat-o la cursuri, la eveniment, la sală, la toaletă. Povestea Laurei e povestea mea. Cu mici excepții, poate. Îmi place să cred că mama Laurei a cunoscut-o pe mama și, împreună, au descoperit că au atît de multe lucruri în comun.
Mulțumesc, Laura, pentru cartea asta. Îmi place să cred că e una din cărțile în care noi, orfanii, găsim alinare pe lîngă toată durerea prin care am fost nevoiți(încă suntem) să trecem.
r.h
Mulțumesc, Laura, pentru cartea asta. Îmi place să cred că e una din cărțile în care noi, orfanii, găsim alinare pe lîngă toată durerea prin care am fost nevoiți(încă suntem) să trecem.
r.h
April 4, 2022
Ce carte minunată! Și ce autoare talentată! Acum înțeleg că "hype-ul" din jurul ei a fost meritat cu vârf și îndesat! O să fie în topul cărților mele preferate din 2022, clar!
O poveste de viață, despre o mamă așa cum sunt majoritatea mamelor românce, dar ale căror povești nu sunt spuse de nimeni. Ei bine, Laura Ionescu schimbă macazul și povestește despre mama ei cu extraordinar de mult dor, multă tandrețe, dar și multă sinceritate. E greu să vezi un om, mai ales atunci când nu mai e, cu toate ale sale și bune dar și rele, dar Laurei îi reușește de minune!
Ce mai, am adorat cartea asta și m-am regăsit în atât de multe aspecte ale vieții ei de copil al anilor 90 și adolescentă a primei decade din secolul 21.
Vă recomand cartea asta din tot sufletul meu și pun pariu pe ce vreți voi că nu vă va dezamăgi!
O poveste de viață, despre o mamă așa cum sunt majoritatea mamelor românce, dar ale căror povești nu sunt spuse de nimeni. Ei bine, Laura Ionescu schimbă macazul și povestește despre mama ei cu extraordinar de mult dor, multă tandrețe, dar și multă sinceritate. E greu să vezi un om, mai ales atunci când nu mai e, cu toate ale sale și bune dar și rele, dar Laurei îi reușește de minune!
Ce mai, am adorat cartea asta și m-am regăsit în atât de multe aspecte ale vieții ei de copil al anilor 90 și adolescentă a primei decade din secolul 21.
Vă recomand cartea asta din tot sufletul meu și pun pariu pe ce vreți voi că nu vă va dezamăgi!
September 4, 2022
M-a distrus această carte.
M-ai distrus Laura Ionescu.
“Ne dorim să murim odată cu oamenii pe care i-am iubit. Și chiar murim odată cu ei. Ne îngropăm în ce ne zic ceilalți că ar trebui să fim, să simțim, să tăcem, căram cruci din cuvinte nerostite. Dar ce nu ne spune nimeni e că oamenii nu se termină, atât timp cât iubirea noastră continuă.”
“O găsesc pe mama peste tot și totuși ea nu e nicăieri. E interesant să te gândești la asta. Când esti peste tot, ești nicăieri. Am vrut s-o recompun din ce imi aminteam, dar memoria e un labirint, iar eu m-am pierdut in el.”
“Și-ar fi dorit să fi însemnat mai puțin pentru noi, dar ea a fost atât de multe.”
M-ai distrus Laura Ionescu.
“Ne dorim să murim odată cu oamenii pe care i-am iubit. Și chiar murim odată cu ei. Ne îngropăm în ce ne zic ceilalți că ar trebui să fim, să simțim, să tăcem, căram cruci din cuvinte nerostite. Dar ce nu ne spune nimeni e că oamenii nu se termină, atât timp cât iubirea noastră continuă.”
“O găsesc pe mama peste tot și totuși ea nu e nicăieri. E interesant să te gândești la asta. Când esti peste tot, ești nicăieri. Am vrut s-o recompun din ce imi aminteam, dar memoria e un labirint, iar eu m-am pierdut in el.”
“Și-ar fi dorit să fi însemnat mai puțin pentru noi, dar ea a fost atât de multe.”
February 3, 2023
Doamne, nu pot descrie multitudinea de sentimente pe care mi le-a provocat!🥹
October 3, 2021
Nu știu ce și cum sa zic despre cartea asta, asa ca ma rezum doar la atat: eu nu plâng la cărți, dar la cartea Laurei am plâns. Mult. Nu m-am regăsit atât de mult în carte, dar mi-a amintit de ce am toate motivele sa fiu recunoscătoare ca o am pe mama aproape. Am citit-o greu, cu noduri în gat, m-am oprit de multe ori pe parcursul cărții. Si, într-un fel, mi-ar fi plăcut sa nu se mai termine.
February 19, 2022
Nu știu ce a vrut să fie cartea asta, pentru că nu a fost nimic. Mă tot gândeam cum de e atât de populară, până mi-am adus aminte că autoarea lucrează în publicitate. Se explică.
Acum nu încerc să diminuez sau să neg experiențele autoarei. Nici lipsa de empatie nu e problema. Pur și simplu cartea asta nu e scrisă bine și nici nu spune mare lucru. Știu că un capitol l-am citit în DoR la un moment dat. Pentru câteva pagini, judecate ca o scurtă poveste cu cap și coadă, a fost ok. Dar 200 de pagini sunt mult prea multe.
Nu știu cum e cu publicitatea sau cu facultatea de jurnalism și comunicare, dar sunt tentat să cred că acolo contează să ajungi la mesaj cât mai repede, fără ocolișuri. Aici, în lipsa unui mesaj coerent, a unei povești închegate, totul este înflorit și înfrumusețat la maxim. După vreo 20 de pagini, am început să număr câte comparații și metafore întâlnesc. Găseam câte una la fiecare 2-3 propoziții. (Majoritatea erau destul de puerile.) Alături de figuri de stil și cuvinte inventate, aer visător și atmosferă ludică, apar exprimări aiurea, a căror singură plus valoare e că ajută cititorul să nu adoarmă. Nu că m-ar deranja limbajul de stradă, pizdele și pulele, dar nu când îs folosite ca artificii.
Subiectul cărții nu știu care a fost; mama, căutarea de sine, recuperarea memoriei? Fiecare capitol inevitabil devenea despre autoare, chiar și atunci când la început părea să fie despre cancerul mamei. Durerea se împletea mereu cu amănunte biografice inutile, ca olimpiadele la care a participat și rezultatele pe care le-a avut autoarea, și cu păreri despre anumite subiecte actuale. Trebuie să știi când să te oprești din scris sau când să mai tai din ce ai scris.
Cartea asta poate nu se cerea scrisă. Nu se cerea nici publicată și cu siguranță nu se cerea atât de recomandată.
1,5/5
Acum nu încerc să diminuez sau să neg experiențele autoarei. Nici lipsa de empatie nu e problema. Pur și simplu cartea asta nu e scrisă bine și nici nu spune mare lucru. Știu că un capitol l-am citit în DoR la un moment dat. Pentru câteva pagini, judecate ca o scurtă poveste cu cap și coadă, a fost ok. Dar 200 de pagini sunt mult prea multe.
Nu știu cum e cu publicitatea sau cu facultatea de jurnalism și comunicare, dar sunt tentat să cred că acolo contează să ajungi la mesaj cât mai repede, fără ocolișuri. Aici, în lipsa unui mesaj coerent, a unei povești închegate, totul este înflorit și înfrumusețat la maxim. După vreo 20 de pagini, am început să număr câte comparații și metafore întâlnesc. Găseam câte una la fiecare 2-3 propoziții. (Majoritatea erau destul de puerile.) Alături de figuri de stil și cuvinte inventate, aer visător și atmosferă ludică, apar exprimări aiurea, a căror singură plus valoare e că ajută cititorul să nu adoarmă. Nu că m-ar deranja limbajul de stradă, pizdele și pulele, dar nu când îs folosite ca artificii.
Subiectul cărții nu știu care a fost; mama, căutarea de sine, recuperarea memoriei? Fiecare capitol inevitabil devenea despre autoare, chiar și atunci când la început părea să fie despre cancerul mamei. Durerea se împletea mereu cu amănunte biografice inutile, ca olimpiadele la care a participat și rezultatele pe care le-a avut autoarea, și cu păreri despre anumite subiecte actuale. Trebuie să știi când să te oprești din scris sau când să mai tai din ce ai scris.
Cartea asta poate nu se cerea scrisă. Nu se cerea nici publicată și cu siguranță nu se cerea atât de recomandată.
1,5/5
August 30, 2022
Am scris si am sters de multe ori ce voiam sa scriu despre cartea asta pur si simplu pentru ca nu vreau sa imi expun impresiile sub forma de clisee. Desi sunt tentata sa o spun, povestea mea cu povestea Laurei Ionescu se intersecteaza in multe ganduri si trairi, in stiluri de viata si intamplari neplacute, insa nu, nu as fi putut scrie eu cartea asta. Am rezonat cu toata durerea ei, cu vindecarea, in special cu ideea ca dupa moartea parintelui iubit simti ca te-ai mai nascut o data. Atat de acut am simtit asta dupa moartea tatalui meu, incat imi era cumva rusine sa o spun, desi am spus-o in repetate randuri (pe blog). E greu sa te obisnuiesti cu 'niciodata', sa iti cauti parintii prin vise, sa iti fie totuna daca mori si tu dupa ei, pentru ca asta ar insemna doar reintalnire.
Am savurat copilaria Laurei si toate sfaturile alea frumoase pe care Mimi i le-a dat, toate armele si valorile cu care a echipat-o sa infrunte lumea si sa se bucure de viata. Buna de citit, buna de vindecat, buna de regasit si de trecut prin filtrul propriu o intreaga viata.
Am savurat copilaria Laurei si toate sfaturile alea frumoase pe care Mimi i le-a dat, toate armele si valorile cu care a echipat-o sa infrunte lumea si sa se bucure de viata. Buna de citit, buna de vindecat, buna de regasit si de trecut prin filtrul propriu o intreaga viata.
October 11, 2021
Pentru mine, mama e cea mai frumoasă religie dintre toate. 👇🏻
Și Laura mi-a confirmat asta în cartea ei. Rar mi se întâmplă să nu îmi găsesc cuvintele, și ăsta e unul dintre acele momente. Stau la laptop. Scriu, șterg, rescriu. Șterg tot.
„Nu te găsesc pe nicăieri” este, probabil, cartea mea favorită de anul ăsta. M-a răscolit și m-a plâns. Și a intrat în toate cotloanele inimii mele și acolo a rămas. Laura ne povestește sincer despre relația cu mama ei - despre toate mâncărurile delicioase, despre foile rupte din caietele de teme, despre toți băieții despre care a avertizat-o că nu sunt pentru ea.
O lectură concentrată și dureroasă despre ce ne mai rămâne când nu ne mai rămâne nimic. Iar în rest, cuvintele sunt de prisos. De citit, de iubit, de dat mai departe la mame și prietene și surori și mătuși și vecine.
Despre prețuire care nu se estompează. Și despre iubirea mamei care e acolo chiar și când îi spui „hai mă mamă, ce enervantă ești, vreau și eu să stau cu fetele”. Și despre regretul că nu spui, poate, suficient de des, „te iubesc”.
Nod în gât și plâns și recunoștință. Așa e cartea asta. E epopee, e metaforă, e durere necesară, e doliu. O superbitate despre care știu că nu am scris suficient de bine, pentru că merită de mii de ori mai mult de-atât. Dar te rog: citește-o. Chit că nu citești poate „genul ăsta de carte”, chit că nu citești, poate, în general. Dă-i o șansă ca să îți dai ție o șansă.
O carte ca cea mai frumoasă poveste de dragoste din lume. Și nimic mai puțin. ❤️
m-a durut, m-a plâns, m-a trezit la realitate. și nimic mai puțin.
m-a zdrobit și s-a chinuit să mă facă să mă ridic la loc. așa a fost cartea asta - o durere necesară, un ghimpe seducător, care te doare, dar pe care nu ai cum, fizic, să îl scoți din tine.
Și Laura mi-a confirmat asta în cartea ei. Rar mi se întâmplă să nu îmi găsesc cuvintele, și ăsta e unul dintre acele momente. Stau la laptop. Scriu, șterg, rescriu. Șterg tot.
„Nu te găsesc pe nicăieri” este, probabil, cartea mea favorită de anul ăsta. M-a răscolit și m-a plâns. Și a intrat în toate cotloanele inimii mele și acolo a rămas. Laura ne povestește sincer despre relația cu mama ei - despre toate mâncărurile delicioase, despre foile rupte din caietele de teme, despre toți băieții despre care a avertizat-o că nu sunt pentru ea.
O lectură concentrată și dureroasă despre ce ne mai rămâne când nu ne mai rămâne nimic. Iar în rest, cuvintele sunt de prisos. De citit, de iubit, de dat mai departe la mame și prietene și surori și mătuși și vecine.
Despre prețuire care nu se estompează. Și despre iubirea mamei care e acolo chiar și când îi spui „hai mă mamă, ce enervantă ești, vreau și eu să stau cu fetele”. Și despre regretul că nu spui, poate, suficient de des, „te iubesc”.
Nod în gât și plâns și recunoștință. Așa e cartea asta. E epopee, e metaforă, e durere necesară, e doliu. O superbitate despre care știu că nu am scris suficient de bine, pentru că merită de mii de ori mai mult de-atât. Dar te rog: citește-o. Chit că nu citești poate „genul ăsta de carte”, chit că nu citești, poate, în general. Dă-i o șansă ca să îți dai ție o șansă.
O carte ca cea mai frumoasă poveste de dragoste din lume. Și nimic mai puțin. ❤️
m-a durut, m-a plâns, m-a trezit la realitate. și nimic mai puțin.
m-a zdrobit și s-a chinuit să mă facă să mă ridic la loc. așa a fost cartea asta - o durere necesară, un ghimpe seducător, care te doare, dar pe care nu ai cum, fizic, să îl scoți din tine.
January 4, 2022
Nu-mi ajung toate emoticoanele cu inimioare și îmbrățișări ca să exprime cât de mult mi-a plăcut și m-a durut cartea asta.
September 7, 2023
Cartea Laurei este prima carte la care am plâns, după multă vreme. Am simțit-o până în viscere, mi s-a pus un nod în gât și am eliberat lacrimile pentru pierderea ei, am simțit-o de parcă ar fi fost și a mea, pentru că întotdeauna relația cu mama mea a fost una specială, noi două am fost mereu complice, ne-am susținut și sprijinit mereu în fața vitregiilor sorții, eu sunt o completare a ei și invers, și nu îmi pot închipui viața fără ea, cum nici Laura nu-și putea închipui viitorul fără busola ei – mama ei.
Cartea asta e toată numai emoție și dor. Cuvintele Laurei au forță, te pătrund în profunzime și te cuprind ca-ntr-o îmbrățișare care, pe nesimțite, te lasă fără respirație. Este despre iubirea mamă-fiică, cea mai pură, frumoasă și puternică din câte va exista vreodată, este despre nostalgia unui trecut care nu va mai putea fi atins niciodată, despre acele amintiri care capătă valențe supranaturale și o anumită greutate pe care o cărăm cu noi prin clipe, zâmbete, lacrimi și ani. Este despre eforturi și biruințe, suferințe și dureri, iubire și recunoștință. Este despre bucuria și mândria unei mame, care își crește copila cu responsabilitate, cuvinte-magice, ce o vor însoți neîncetat pe fată, dar mai ales libertate – îi oferă liberatea de a fi cine dorește să fie. Este despre durerea unei mame care cară cu ea povara unui diagnostic necruțător, însă, în pofida acestuia, își apără copila și o învață cum să devină o femeie de izbândă. Este despre o copilă zâmbăreață și mereu pusă pe șotii; o adolescentă care primește un bagaj emoțional copleșitor, o femeie care a vâslit prin durere și dor.
Citind cartea, s-a frânt o parte din mine și nu am putut să nu mă gândesc la propria-mi copilărie, la propria mea relație cu mama. Romanul Laurei te răscolește și îți confirmă că mama este cea mai importantă persoană din univers, iar cei plecați dintre noi nu sunt niciodată uitați, atât timp cât noi îi ținem în viață în sufletele noastre, prin iubire.
Cartea asta e toată numai emoție și dor. Cuvintele Laurei au forță, te pătrund în profunzime și te cuprind ca-ntr-o îmbrățișare care, pe nesimțite, te lasă fără respirație. Este despre iubirea mamă-fiică, cea mai pură, frumoasă și puternică din câte va exista vreodată, este despre nostalgia unui trecut care nu va mai putea fi atins niciodată, despre acele amintiri care capătă valențe supranaturale și o anumită greutate pe care o cărăm cu noi prin clipe, zâmbete, lacrimi și ani. Este despre eforturi și biruințe, suferințe și dureri, iubire și recunoștință. Este despre bucuria și mândria unei mame, care își crește copila cu responsabilitate, cuvinte-magice, ce o vor însoți neîncetat pe fată, dar mai ales libertate – îi oferă liberatea de a fi cine dorește să fie. Este despre durerea unei mame care cară cu ea povara unui diagnostic necruțător, însă, în pofida acestuia, își apără copila și o învață cum să devină o femeie de izbândă. Este despre o copilă zâmbăreață și mereu pusă pe șotii; o adolescentă care primește un bagaj emoțional copleșitor, o femeie care a vâslit prin durere și dor.
Citind cartea, s-a frânt o parte din mine și nu am putut să nu mă gândesc la propria-mi copilărie, la propria mea relație cu mama. Romanul Laurei te răscolește și îți confirmă că mama este cea mai importantă persoană din univers, iar cei plecați dintre noi nu sunt niciodată uitați, atât timp cât noi îi ținem în viață în sufletele noastre, prin iubire.
October 10, 2021
Am mare grijă de cărți, care sunt aproape ca noi când le termin de citit. Asta, însă, are câteva pagini vălurite, atât am plâns-o.
M-a răscolit așa de mult încât de-o săptămână o visez pe mama noapte de noapte. Azi am fost la cimitir, acolo unde ajungem la un moment dat să ne vizităm mamele și să vorbim cu ele.
E frumoasă cartea? Este. Are multe pasaje care rămân cu tine, are umor, are putere.
E ușoară? Nu prea. E multă emoție, e suflet pus pe tavă, e cu o încărcătură pe care nu oricine o suportă, acceptă, înțelege.
E de citit? Clar, da! E o poveste de viață și din orice astfel de poveste avem ce învăța. Plus că descoperi un om, ceea ce e în sine un câștig. Doar că e cu plâns, mult plâns.
N-aș putea spune dacă scrisul Laurei Ionescu este terapeutic, dar pot spune că scrie bine. Foarte bine. Dacă o cunoașteți, să-i spuneți că îi trimit o îmbrățișare și că a avut o minune de mamă, care-i zâmbește din cer în fiecare dimineață.
M-a răscolit așa de mult încât de-o săptămână o visez pe mama noapte de noapte. Azi am fost la cimitir, acolo unde ajungem la un moment dat să ne vizităm mamele și să vorbim cu ele.
E frumoasă cartea? Este. Are multe pasaje care rămân cu tine, are umor, are putere.
E ușoară? Nu prea. E multă emoție, e suflet pus pe tavă, e cu o încărcătură pe care nu oricine o suportă, acceptă, înțelege.
E de citit? Clar, da! E o poveste de viață și din orice astfel de poveste avem ce învăța. Plus că descoperi un om, ceea ce e în sine un câștig. Doar că e cu plâns, mult plâns.
N-aș putea spune dacă scrisul Laurei Ionescu este terapeutic, dar pot spune că scrie bine. Foarte bine. Dacă o cunoașteți, să-i spuneți că îi trimit o îmbrățișare și că a avut o minune de mamă, care-i zâmbește din cer în fiecare dimineață.
November 14, 2021
Am terminat de citit cartea și ea m-a terminat pe mine.
Am rememorat atâtea, dar atâtea momente din copilărie, am trecut iar și iar prin durerea avuta la pierderea celor dragi, am trăit fiecare cuvant din povestea Laurei.
E remarcabil cum pot 200 de pagini sa iti rascoleasca amintirile în halul ăsta.
Asta e cea mai buna carte din 2021!!
Am rememorat atâtea, dar atâtea momente din copilărie, am trecut iar și iar prin durerea avuta la pierderea celor dragi, am trăit fiecare cuvant din povestea Laurei.
E remarcabil cum pot 200 de pagini sa iti rascoleasca amintirile în halul ăsta.
Asta e cea mai buna carte din 2021!!
November 26, 2021
Am citit-o pe nerăsuflate, noaptea târziu și dimineața devreme, așa fac când sunt absorbit, îmi fur și f*t singur orele de somn, dar fără nici cel mai mic regret. Pe parcursul cărții m-am gândit foarte mult la relația mea cu mama, care deși nu este cea mai apropiată de pe pământ, este una de multă iubire de ambele părți. Fac parte din aceeași generație cu Laura, am doar câteva luni in plus, dar și amintiri similare. Cel mai mult la viața mea m-am simțit trădat atunci când în 2017 tata a avut o concubină în Germania. Și mi-a luat ani de zile să înțeleg că nu a fost chiar înșelat. Tata are o forma de schizofrenie și gândește diferit de toată lumea. Dacă totul este bine și nu sunt derapaje emoționale in viața lui, atunci totul merge bine și se poate descurca, dar dacă are ghinioane cumulate și supărări extreme, asta ii poate face mult rau. Așa ca pentru el primul pas spre o normalitate acolo, departe, a fost să se agate de cineva, cu un fir invizibil, ca să poată să răzbată peste acele momente. In tot acest timp sufeream cu mama și cu soră-mea, mama fiind singura care spunea ca ea tot cu el face casa și ca o să vină “acasă”, acasă la ea și pentru noi, să fie in continuare tatăl nostru. Iar toate sentimentele mele de răbufnare și frustrare pentru el s-au disipat. A ajutat la asta și faptul ca m-am interesat și aflat cum îți poate fute viața o boala ca a lui - dar asta acum, la aproape 30 de ani, deși schizofrenia lui a fost cu noi încă de când aveam 11 ani. Cred ca, in final, toate astea ne-au apropiat pe toți patru versus acum 5-6 ani și o văd ca pe o metoda de terapie care deși a fost gratuită cumva, prin căutare de sine și discuții, dar a durat poate un pic prea mult. Am ajuns însă unde trebuie acum cu toții. Mulțumesc frumos, Laura!
November 19, 2021
O carte pe care am vrut să o citesc încă de când a apărut. Știam că o să fie grea, așa că am tot amânat momentul. Când a ajuns în sfârșit la mine, am citit-o pe nerăsuflate într-o zi, ca pe un bandaj pe care îl smulgi rapid ca să nu te doară. Știm cu toții că doare oricum când îl smulgi, dar după te simți mai bine. Așa cred că a simțit și Laura cartea după ce a scris-o, și la fel și noi după ce am citit-o. Noi am mai primit o lecție să ne apreciem mama/părinții mai tare, sau cel puțin știu că eu cu asta am rămas.
September 5, 2022
mă bucur că această carte există și mă bucur că am citit-o, a fost o ședință de terapie neconvențională de care aveam mai multă nevoie decât aș fi crezut că am
Ne dorim să murim odată cu oamenii pe care i-am iubit. Și
chiar murim odată cu ei. Ne îngropăm în ce ne zic ceilalți
că ar trebui să fim, să simțim, să tăcem, cărăm cruci din
cuvinte nerostite. Dar ce nu ne spune nimeni e că oamenii
nu se termină, atât timp cât iubirea noastră continuă.
Ne dorim să murim odată cu oamenii pe care i-am iubit. Și
chiar murim odată cu ei. Ne îngropăm în ce ne zic ceilalți
că ar trebui să fim, să simțim, să tăcem, cărăm cruci din
cuvinte nerostite. Dar ce nu ne spune nimeni e că oamenii
nu se termină, atât timp cât iubirea noastră continuă.
December 6, 2021
Am plans prea mult ca sa mai pot scrie ceva aici, asa ca o sa spun despre ea ca este un carusel de emotii
June 2, 2023
Durere, multă, dar și vindecare, despre asta e povestea Laurei.
Am empatizat cu autoarea, am simțit-o foarte prezentă pe mama Mimi(și mi-a plăcut tare mult de ea!), am și plâns puțin, m-a făcut să mă gândesc la unele situații din viața mea, am fost acolo, alături de mamă și fiică.
E o carte scrisă simplu, curat, dar bine; fiind o poveste reală din România, inevitabil te regăsești în unele situații și concepții de viață; nu, nu e o capodoperă, poate mai trebuia puțin șlefuită, cred eu, dar se citește cu sufletul.
Merită să îi acorzi o șansă.
Laura, îți mulțumesc, mama ta e cu siguranță mândră de tine!
“Mi se părea că durerea mea e specială, că e singura adevărată într-o lume de suferinzi închipuiți.”
“Iubirea-iubirea este ceva despre care e greu să scrii, pentru că e lipsită de evenimente. E acolo și e bine și n-ai ce alte detalii să dai decât că e bine. E orice altceva, mai puțin durere.”
“Poate să îți fie dor și fără să te doară.”
“Durerea e mereu glorificată, dar o doză infimă e suficientă ca să nu mai vrei nimic.” Nu ajută nici faptul că durerea e mai degrabă un personaj de film.”
“Ne îngropăm în ce ne zic ceilalți că ar trebui să fim, să simțim, să tăcem, căram cruci din cuvinte nerostite.”
Am empatizat cu autoarea, am simțit-o foarte prezentă pe mama Mimi(și mi-a plăcut tare mult de ea!), am și plâns puțin, m-a făcut să mă gândesc la unele situații din viața mea, am fost acolo, alături de mamă și fiică.
E o carte scrisă simplu, curat, dar bine; fiind o poveste reală din România, inevitabil te regăsești în unele situații și concepții de viață; nu, nu e o capodoperă, poate mai trebuia puțin șlefuită, cred eu, dar se citește cu sufletul.
Merită să îi acorzi o șansă.
Laura, îți mulțumesc, mama ta e cu siguranță mândră de tine!
“Mi se părea că durerea mea e specială, că e singura adevărată într-o lume de suferinzi închipuiți.”
“Iubirea-iubirea este ceva despre care e greu să scrii, pentru că e lipsită de evenimente. E acolo și e bine și n-ai ce alte detalii să dai decât că e bine. E orice altceva, mai puțin durere.”
“Poate să îți fie dor și fără să te doară.”
“Durerea e mereu glorificată, dar o doză infimă e suficientă ca să nu mai vrei nimic.” Nu ajută nici faptul că durerea e mai degrabă un personaj de film.”
“Ne îngropăm în ce ne zic ceilalți că ar trebui să fim, să simțim, să tăcem, căram cruci din cuvinte nerostite.”
July 27, 2024
Este greu să scrii despre cartea Laurei Ionescu, însă este ușor s-o iubești, să te regăsești în ea, să o recomanzi altora și să te lași fermecat de magia cuvintelor simple care spun mai multe frumuseți decât se încearcă adesea cu pompoasele cuvinte.
În ‘Nu te găsesc pe nicăieri’, m-am găsit în multe capitole. Am găsit-o pe mama cu dragul ei de sat, m-am găsit pe mine, mofticioasă pen’că așa a fost norocul, să nu prind prea mult din comunism, și am găsit-o pe soră-mea.
Mai multe detalii găsiți aici - https://bombitaluivladmusatescu.blogs...
In English - http://bombitaluivladmusatescuenglish...
În ‘Nu te găsesc pe nicăieri’, m-am găsit în multe capitole. Am găsit-o pe mama cu dragul ei de sat, m-am găsit pe mine, mofticioasă pen’că așa a fost norocul, să nu prind prea mult din comunism, și am găsit-o pe soră-mea.
Mai multe detalii găsiți aici - https://bombitaluivladmusatescu.blogs...
In English - http://bombitaluivladmusatescuenglish...
October 22, 2021
Laura Ionescu este noua Tatiana Țîbuleac, varianta millennial.
August 18, 2025
"Supraviețuirea nu înseamnă că zborul e lin, înseamnă doar că avionul nu se prăbușește."
"Faza cu viața e că poți să te pregătești cât vrei - o faci doar ca să te poți ridica de jos, dar nu poți para nicio lovitură."
"Numai adevărul are puterea asta de a striga oameni pe nume și de a-i recupera din mijlocul furtunilor în care se zbat."
"Faza cu viața e că poți să te pregătești cât vrei - o faci doar ca să te poți ridica de jos, dar nu poți para nicio lovitură."
"Numai adevărul are puterea asta de a striga oameni pe nume și de a-i recupera din mijlocul furtunilor în care se zbat."
Read
September 20, 2021Mă gândeam ce carte specială să aleg să citesc pentru numărul 100 pe anul ăsta, când primesc de la Angela Naghi un pachet cu cel mai nou titlu de la Editura Publica și un mesaj personalizat și simpatic, cum știe Angela să facă de fiecare dată. Mesajul era de la Laura Ionescu, autoarea cărții din colet, „Nu te găsesc pe nicăieri”.
Pe Laura o știam de pe la evenimente și din online și tot ce știam despre ea, în mare, e că e o tipă foarte mișto și foarte creativă. Însă în cartea asta am descoperit o Laura sensibilă, cu o poveste de viață care m-a făcut deopotrivă nostalgică și sentimentală. Pentru că e o carte despre copilărie, despre adolescență, despre maturizare și, mai ales, despre modele parentale și pierderea lor, care te lasă fără aer. Și, mai presus de orice, e o carte despre iubire și viață. Un imn pentru mame și forța lor nemărginită.
Laura și Angela, vă mulțumesc pentru această lectură aparte, care mi-a intrat direct în suflet și pe care nu am putut să o las din mână până ce nu am terminat-o.
„Nu am crezut niciodată în legăturile nevăzute dintre oameni, dar am simțit exact secunda în care mama a murit. Am simțit-o când s-a desprins din mine. Cearșaful ăla din care eram făcute amândouă s-a rupt; ecoul despărțirii noastre m-a asurzit. Am scheunat de durere fără să mă pot abține - tata era cardiac și nu voiam să pățească ceva. Verișoară-mea mi-a pus mâna la gură ca să mă liniștesc. Tata s-a dus în camera din mijloc și a început să se dea cu capul de oglindă și să plângă. S-a întors lângă mama, a început să o mângâie și să-i vorbească - „Mimișorul meu, te rog, hai înapoi”. Eu am sărit de pe canapea și am sunat la salvare. Am sunat la salvare de cinci ori, în timp ce așteptam îi făceam mamei masaj și speram că poate salvarea chiar o va salva. A cincea oară, când i-am zis dispecerei că mama moare, femeia mi-a răspuns „Odihnească-se-n pace” și eu mi-am dat seama că salvarea uneori vine doar ca să constate ireversibilul.”
Pe Laura o știam de pe la evenimente și din online și tot ce știam despre ea, în mare, e că e o tipă foarte mișto și foarte creativă. Însă în cartea asta am descoperit o Laura sensibilă, cu o poveste de viață care m-a făcut deopotrivă nostalgică și sentimentală. Pentru că e o carte despre copilărie, despre adolescență, despre maturizare și, mai ales, despre modele parentale și pierderea lor, care te lasă fără aer. Și, mai presus de orice, e o carte despre iubire și viață. Un imn pentru mame și forța lor nemărginită.
Laura și Angela, vă mulțumesc pentru această lectură aparte, care mi-a intrat direct în suflet și pe care nu am putut să o las din mână până ce nu am terminat-o.
„Nu am crezut niciodată în legăturile nevăzute dintre oameni, dar am simțit exact secunda în care mama a murit. Am simțit-o când s-a desprins din mine. Cearșaful ăla din care eram făcute amândouă s-a rupt; ecoul despărțirii noastre m-a asurzit. Am scheunat de durere fără să mă pot abține - tata era cardiac și nu voiam să pățească ceva. Verișoară-mea mi-a pus mâna la gură ca să mă liniștesc. Tata s-a dus în camera din mijloc și a început să se dea cu capul de oglindă și să plângă. S-a întors lângă mama, a început să o mângâie și să-i vorbească - „Mimișorul meu, te rog, hai înapoi”. Eu am sărit de pe canapea și am sunat la salvare. Am sunat la salvare de cinci ori, în timp ce așteptam îi făceam mamei masaj și speram că poate salvarea chiar o va salva. A cincea oară, când i-am zis dispecerei că mama moare, femeia mi-a răspuns „Odihnească-se-n pace” și eu mi-am dat seama că salvarea uneori vine doar ca să constate ireversibilul.”
November 19, 2021
Se pot spune multe despre această carte, că este o poveste curajoasă, scriitoarea prezentându-se în fața cititorilor fără ocolișuri, într-o stare emoțională brută, că este o narațiune foarte bine scrisă, că este ecou al unor generații întregi sau că este o lectură a reflecției și a nostalgiei, însă cel mai important este că este o carte ce invită cititorul la introspecție, având un rol terapeutic, catalizator și catharsis.
https://ciobanuldeazi.home.blog/2021/...
https://ciobanuldeazi.home.blog/2021/...
October 15, 2021
De câțiva ani caut o carte care să pună o pauză pe scena doliului și să treacă fiecare secvență în slow ca eu să pot să spun "da așa e, așa se simte" n-am reușit până acum și probabil mai sunt cărți bune pe acest subiect însă apropierea și intimitatea se datorează acelor zile imediate specifice în religia ortodoxă care frizează absurdul, așa-i la noi ce să ne faci.
October 28, 2022
Initial am vrut sa citesc cartea pe indelete iar apoi am vrut sa se termine cat mai repede, si nu pentru ca nu mi-a placut, ci pentru ca a fost devastator de dureroasa pentru mine.
Nu este o carte care sa ma fi scos la propriu din zona de confort pentru ca este ceva ce traiesc si eu zi de zi doar ca eu nu am talentul si priceperea autoarei de a pune totul pe hartie.
A fost destul de dureros sa retraiesc multe dintre gandurile Laurei Ionescu. Nu mi-am scos si nu mi-am notat citate din carte pentru ar fi trebuit sa-mi notez o parte din trairile si gandurile mele iar ele sunt deja insemnate in sufletul si in constiinta mea.
Am citit printre lacrimi mai bine de jumatate de carte si cine are o mama pe care nu o mai poate imbratisa pentru ca s-a dus prea devreme din cauza unei boli ingrozitoare, va gasi si va retrai multa durere o data cu aceste randuri.
Era o vorba ... nu mai esti copil atunci cand nu mai ai parinti, si nu cred ca este doar o vorba, este o realitate. Cred ca cel mai gol sentiment este acela pe care-l simti atunci cand devii orfan.
Citatul de mai jos l-am gandit si eu de sute de ori si poate-l mai gandesc si altii. Nu este frumos dar este cat se poate de real.
"Durerea nu e romantica. Trebuie sa te trezesti in continuare, sa-ti pui chilotii, sa te speli pe dinti, sa iti bei cafeaua, sa mananci, sa dai cu aspiratorul si sa faci toate astea in timp ce iti soptesti intruna ca mama ta nu mai e acolo. Ea era inainte soapta - cat timp ea era acolo, tu erai in siguranta... Te bagi in pat, iar la tine in camera e frig si intuneric. Te intrebi daca asa e intr-un cosciug... Te intrebi daca ar fi mandra de tine. Te intrebi daca poate sa vada ce gandesti. Oare te doare suficient incat ea sa stie fara echivoc ca o iubesti?"
Nu este o carte care sa ma fi scos la propriu din zona de confort pentru ca este ceva ce traiesc si eu zi de zi doar ca eu nu am talentul si priceperea autoarei de a pune totul pe hartie.
A fost destul de dureros sa retraiesc multe dintre gandurile Laurei Ionescu. Nu mi-am scos si nu mi-am notat citate din carte pentru ar fi trebuit sa-mi notez o parte din trairile si gandurile mele iar ele sunt deja insemnate in sufletul si in constiinta mea.
Am citit printre lacrimi mai bine de jumatate de carte si cine are o mama pe care nu o mai poate imbratisa pentru ca s-a dus prea devreme din cauza unei boli ingrozitoare, va gasi si va retrai multa durere o data cu aceste randuri.
Era o vorba ... nu mai esti copil atunci cand nu mai ai parinti, si nu cred ca este doar o vorba, este o realitate. Cred ca cel mai gol sentiment este acela pe care-l simti atunci cand devii orfan.
Citatul de mai jos l-am gandit si eu de sute de ori si poate-l mai gandesc si altii. Nu este frumos dar este cat se poate de real.
"Durerea nu e romantica. Trebuie sa te trezesti in continuare, sa-ti pui chilotii, sa te speli pe dinti, sa iti bei cafeaua, sa mananci, sa dai cu aspiratorul si sa faci toate astea in timp ce iti soptesti intruna ca mama ta nu mai e acolo. Ea era inainte soapta - cat timp ea era acolo, tu erai in siguranta... Te bagi in pat, iar la tine in camera e frig si intuneric. Te intrebi daca asa e intr-un cosciug... Te intrebi daca ar fi mandra de tine. Te intrebi daca poate sa vada ce gandesti. Oare te doare suficient incat ea sa stie fara echivoc ca o iubesti?"
October 13, 2021
Am șters de multe ori începutul acestui text. La fel cum m-am oprit de multe ori citind textul Laurei. Și la fel, cum am lăsat lacrimile de vreo trei ori pe parcurs să curgă.
Nu plâng la cărți, mai degrabă la filme, dar „Nu te găsesc pe nicăieri” mi-a adus un alt fel de lectură, un alt fel de transpunere în pielea personajului principal. A fost greu, dar atât de frumos. A fost cu bucurie, cu toată tristețea, cu durere, cu dragoste și cu foarte multe învățăminte. Mi-am dat seama că ai dreptate, „mereu e loc pentru mai multă iubire, așa cum mereu mai e loc și pentru desert”.
Cartea Laurei nu e doar un manual de iubire eternă, ci un moment, o clipire și o sclipire pentru care sunt foarte recunoscătoare. Îți mulțumesc că m-ai făcut să văd că „oamenii nu se termină, atât timp cât iubirea noastră continuă”!
Nu plâng la cărți, mai degrabă la filme, dar „Nu te găsesc pe nicăieri” mi-a adus un alt fel de lectură, un alt fel de transpunere în pielea personajului principal. A fost greu, dar atât de frumos. A fost cu bucurie, cu toată tristețea, cu durere, cu dragoste și cu foarte multe învățăminte. Mi-am dat seama că ai dreptate, „mereu e loc pentru mai multă iubire, așa cum mereu mai e loc și pentru desert”.
Cartea Laurei nu e doar un manual de iubire eternă, ci un moment, o clipire și o sclipire pentru care sunt foarte recunoscătoare. Îți mulțumesc că m-ai făcut să văd că „oamenii nu se termină, atât timp cât iubirea noastră continuă”!
Displaying 1 - 30 of 348 reviews