De aventura asta îmi amintesc foarte bine, deşi au trecut de atunci un număr bun de ani. Faptele s-au petrecut într-o iarnă, cam pe la sfârşitul lui ianuarie, începusem, nu cu mult înainte, un roman de aventuri pe care intenţionam să-l desăvârşesc în ambianţa unei staţiuni montane. Am plecat deci la Sinaia, unde m-am instalat la Pelişor, pe atunci casă de creaţie.
Castelul era pustiu. Mi s-a repartizat, fără prea multă bătaie de cap, la etajul doi, o cameră mult solicitată – camera 14. În aceeaşi zi, m-am apucat de lucru.
Viscolea; zăpada clădise troiene înalte cât un stat de om. Pustietatea castelului mă stimula. Totuşi, exagerez. Nu eram chiar singurul locatar al castelului.
La ora prânzului sau a cinei, în sufrageria de la parter, luau loc, la trei mese separate, alte trei persoane.
Vă rog să reţineţi acest amănunt. Ocupam şi eu, zilnic, aceeaşi masă, situată într-un colţ al sufrageriei, de unde îi observam pe ceilalţi oaspeţi ai castelului.
Nu-i cunoşteam, nu aveam de unde să-i cunosc şi nici nu doream să-i cunosc; nu mă preocupa nimic altceva decât romanul meu. Totuşi, aşa, într-o joacă, aşteptând să mi se aducă bucăţele, le-am atribuit câte o poreclă. De pildă, „Prinţesa amiezilor trecute” era o femeie de vreo şaizeci de ani, frumoasă încă, cu un păr complet cărunt, pieptănat sobru. Rochiile lungi, de culoare închisă, o avantajau. Păşea cu fruntea sus, mândra parcă de porecla ce i-o dădusem.
Avea aerul unei fiinţe care s-a născut şi a îmbătrânit între zidurile castelului, faţă de care Pelişorul nu mai avea nici un fel de taine. Aş fi putut să aflu uşor cine e, dar n-aveam chef s-o fac.
Porecla „Câinele din Baskerville” i-o dădusem unui bărbat înalt, cu o ţinută severă, care sugea la nesfârşit o pipă fără tutun şi care-mi amintea de Sherlock Holmes… De cum intră în sufragerie, „Câinele din Baskerville” se oprea pentru o clipă în uşă, îşi scotea pipa din gură, saluta grav, cu o plecăciune scurtă şi maşinală a capului, apoi se aşeza la masă, încremenind pe scaun ca un cavaler în şa… Nu scotea o vorbă, nu zâmbea. Mânca abia auzit, mânuind cuţitul şi furculiţa cu o distincţie aristocratică.
Cea de-a treia persoană îşi binemeritase din parte-mi porecla „Indiferentul”. Locuia şi el la etajul doi, în fosta capelă a castelului, uşă în uşă cu mine: el la 13, eu la 14. Mi-a fost nesuferit din prima zi. Poate unde aducea cu un comis voiajor rătăcit, fără voia sa, într-alt mediu decât cel al lui. La masă se aşeza mai întotdeauna cu faţa spre mine. Deschidea o carte, mereu aceeaşi. Sau, poate, mi se părea. Citea, mânca, iar în răstimpuri îmi aruncă priviri când batjocoritoare, când ameninţătoare. Îi pria aerul de munte; înfuleca, folosind zgomotos tacâmurile, ceea ce, bănuiam eu, atrăgea dezaprobarea tacită a „Prinţesei amiezilor trecute” şi a „Câinelui din Baskerville”.
În continuare, mă văd obligat să precizez că relaţiile mele cu cei trei se rezumau doar la o clătinare uşoară a capului şi la rostirea acelui salut obligatoriu: „Bună ziua” sau „Bună seara”.
Aşadar, asta era situaţia şi eram mulţumit. Miezul nopţii mă găsea mai întotdeauna scriind. Ascultam şi număram în gând, cu plăcere, cele douăsprezece bătăi ale orologiului din turnul castelului Peleş.