Singurătatea este provocarea tragică a societății umane globale contemporane. Ea este un proces lent accelerat de izolarea pandemică și ne influențează viața într-un mod dramatic având o influență profundă de la nivel individual până la cel social, care contribuie la disoluția comunităților umane, adică a acelor medii care acordă sprijin și susținere celor din jur. Autoarea vede singurătatea ca fiind o experiență interioară amplă care depășește sentimentul lipsei iubirii sau a unei companii ori intimități; este ceva mai mult decât ce simțim când suntem ignorați de apropiați sau chiar vecini și prieteni. Singurătatea ca ruptură generalizată de sine, dar și de contextul excluderii politice și economice. "Singurătatea nu este doar o stare de spirit subiectivă. Ea este și o stare colectivă, care ne afectează enorm ca indivizi și ca societate". Această singurătate este rezultatul unor politici aparent economice însă a căror menire a fost schimbarea felului nostru de a fi. Capitalismul neoliberal al anilor 80, promovat la început de Margaret Thatcher— care afirma că: "Economia este doar metoda. Însă scopul este acela de a schimba felul nostru de a fi" —, și Ronald Reagan, preluat apoi de ceilalți care au urmat, au produs, prin introducerea unor concepte ideale precum alegerea liberă, piața liberă, guvernarea minimală și incurajarea concurenței indivuale în dauna binelui colectiv, o comunitate dezechilibrată economic, cu o falie adâncă între bogați și săraci, unde interesul companilor și giganților financiari primau în fața majorității oamenilor. Incurajarea competivității și urmăririi propriului interes, scoțând în evidență, întru subminarea solidarității și grijii umane față de celălalt, o trăsătură totuși străină naturii umane, egoismul, a reușit să fragmenteze relațiile interumane procesul fiind accelerat de evenimente naturale, ce scapă controlului uman.
"Cauzele și consecințele singurătății se află la baza celor mai importante probleme sociale și politice cu care se confruntă societatea în prezent", susține autoarea. Schimbările fiziologice produse de singurătate, care modifică răspunsul corpului se fac resimțite până la nivel politic. S-a observat că cei singuri își pierd totodată încrederea în ceilalți, li se diluează empatia și chiar devin ostili celor din jur. Acest aspect al singurătății este deturnat de politicienii populiști, în special de extremă dreapta, spre sporirea sentimentelor xenofobe. În cele din urmă, indivizii singuri își găsesc un scop creând grupuri centrate în jurul acestor inamici străini când politicul îi îndreaptă în această direcție. La fel și când aspectul social al singurătății este manipulat în interese politice. Grupurile marginalizate de-un politic iresponsabil, care își pierd statutul odată cu creșterea șomajului și adâncirea crizei economice, se coalizează în jurul unui mesaj naționalist, de cooperare în jurul unui lider care propune niște programe de reintegrare într-o comunitate demnă, prin renaștere națională. Cei marginalizați și pierduți vor asimila mesajul și vor vira spre a-și diminua sentimentul de singurătate.
M-am așteptat la o carte în care singurătatea este descrisă într-o tentă lirică, doar că am găsit o carte care respectă rigoarea unei scrieri științifice. Ideile sunt susținute de-o bibliografie consistentă din domenii științifice, prezentată la final prin note detaliate.
***
Cartea este o pledoarie pentru reconstrucția relațiilor interumane într-o civilizație globală care se fragmentează; întrucât omul este o ființă socială, care a evoluat să fie adaptat mediului social, efectele dezagregării relațiilor între oameni sunt dezastruoase. Apartenența la o comunitate este esențială pentru sănătate, iar înstrăinarea debilitează tot ceea ce este uman. Instinctul din zorii umanității care au făcut o nevoie a omului să aparțină unui trib, sau unei comunități ca să supraviețuiască l-a condus spre dezvoltarea treptată a unor centre cetățenești din ce în ce mai ample care au ajuns de-a lungul mileniilor să se întoarcă împotriva nevoii omului de comunitate. Pledoaria implică conștientizarea a tot ce implică o comunitate umană; spațiul împărțit de oamenii aflați într-o relaționare și sprijin reciproc, oameni care întorc beneficiilor obținute rezolvarea obligațiilor de a se supune regulilor stabilite de ei. Altfel spațiul ocupat de oameni devine o aglomerare de oameni singuri care ajung să trăiască doar sub același impuls individualist.
Paradoxul s-a împinit când instinctul de adeziune la grup s-a transformat într-un impuls al izolării în singurătate. Ceea ce a făcut din om o ființă prosocială, l-a condus mai apoi și spre izolare de semenii lui, făcându-l să gonească singur spre propria lui țintă, individuală, divergentă de a celorlalți semeni ai lui. Asimov a simțit tendința spre care ne îndreptăm și, în seria Roboții, a transpus-o în cutumele acelor coloniști care au părăsit Pământul și au fondat în depărtările spațiului Solaria, lumea în care toți cetățenii trăiau izolați unul de celălalt înconjurați doar de tehnologie. Contactele fizice reduse la un minim extrem au transformat oamenii în niște ființe înstrăinate până când presiunea selectivă i-a transformat peste câteva milenii în niște specimene ce vag mai aduceau fizic a oameni. Când Golan Trevize vizitează Solaria, în căutarea miticului Pământ, singurătatea solarienilor făcea parte deja din natura lor. Biologia lor nu mai avea multe în comun cu cea a strămoșilor lor oameni. Viața lor decurgea de acum într-o veșnică inerție sfidând parcă elementul uman: „Fără interacțiuni între oameni, dispare interesul fundamental pentru viață; dispare cea mai mare parte a rațiunii de a trăi”, concluzionează Asimov în romanul Soarele gol, când androidul Daneel Olivaw se plimba printre solarieni, când aceștia își mai păstrau aspectul fizic uman.
Lumea din jur ne schimbă pe noi. Asta se întâmplă încă de la începutul vieții pe pământ. Fiecare abilitate a noastră se păstrează atâta timp cât ne ajută să ne descurcăm în labirintul numit viață. Apoi abilitățile se transmit urmașilor. Aceștia devin pe deplin dezvoltați în alte vremuri, în altă lume decât a noastră, în alte timpuri. Sunt supuși la noi provocări, iar abilitățile moștenite pot fi sau nu pot fi utile lor. Totodată, întâlnind o lume nouă, urmașii sporesc noutatea, aduc un suflu complet nou, cu alte cuvinte, amplifică schimbările în lume, iar unele abilități moștenite de la strămoși nu mai sunt utile și ajung să se piardă făcându-le loc altora utile în noua lume. Dacă singurătatea va defini noua epocă, atunci abilitățile sociale se vor diminua. Fiziologia creierului se va schimba și ea treptat, treptat. Pentru noi, crescuți într-o civilizație prosocială aceasta ni se pare înfiorător. Dar pentru urmașii noștri de peste secole, ar putea fi natura lor umană. O lume solariană este însă o lume stagnantă chiar dacă în prim plan s-ar observa o serie de beneficii reale, bunăstare și armonie. Natura umană astfel devenită, pe termen lung ar putea reprezenta o fundătură pentru civilizație și rezultatul ar fi la fel de dezastruos precum cel al solarienilor, descris de Asimov. Viitorul, inevitabil, te schimbă. Întocmai ca pe Solaria lui Asimov, evocată în romanul Fundația și Pământul, tehnologia are puterea, în ciuda scopului de a ajuta omul în lupte asa cu singurătatea, să-l izoleze și mai mult și să-l închidă într-o iluzie îmbătătoare. Solarienii ajunseseră, din cauza izolării extreme, să procreeze prin contribuiția unui singur individ, partenogenetic, iar progenitura, copilul din roman, solarianul Fallom, creștea în prezența unui robot, înconjurată de tehnologie în timp ce părintele păstra mereu distanță de ea. „Oare cât va mai dura până când părinții, deja obișnuiți să dea copilului tableta sau telefonul ca să-i liniștească, să transfere și mai multe responsabilități de acest fel unui robot însoțitor?” se întreabă autoarea scoțând și mai mult în evidență geniul lui Asimov care scria despre fenomenul înstăinării totale în al cincilea volum al seriei Fundația, în 1986, Fundația și Pământul.
Pledoaria împotriva singurătății este o carte care e dedicată în aceeași măsură oamenilor politici, cât și oamenilor simpli, pentru că în lumea care stă să destrame, schimbarea în bine poate să pornească de jos în sus, iar politicul trebuie să sprijine tendința de reîntremare spre asanarea acestei societăți suferinde.