Nu mai stiu ce asteptari aveam de la cartea asta, dar pentru mine a fost ca un roller coaster. A inceput printr-o urcare vertiginoasa, apoi pe la jumatate a inceput o coborare abrupta cu urlete si lesinuri, ca apoi sa o ia inapoi in sus, desi nu la nivelul de la inceput. Sa ma explic:
"Istoria alimentatiei" tine cam jumatate de carte. Incepe din preistorie, de la primii oameni care au inceput sa vaneze, influenta focului asupra alimentatiei, influenta mancatului la comun asupra comunitatii etc. Continua cu epoca Renasterii, cand mesele festive devin ocazii prin care regii isi arata puterea si merge pana la Revolutia Industriala cand mancarea incepe sa devina mai "portabila" si mesele incep sa fie luate din ce in ce mai putin in familie. Lucruri interesante, care mi-ar fi placut sa fie un pic aprofundate, dar totusi cartea e cam subtire pentru asta.
De la jumatatea cartii incolo intram in secolul XX, iar autorul schimba muzica si luminile si trece intr-un ton sumbru despre cum capitalismul ne omoara, zaharul ne omoara, si americanii ne omoara (dar nu pe francezi, ei rezista). Toate sperietorile nu aduc nimic nou de fapt - da, mancarea moderna e din ce in mai procesata; da, e din ce in ce mai scump sa mananci neprocesat (chestie care pe mine personal ma infurie, pentru ca toate schimbarile astea s-au intamplat practic in timpul vietii mele); da, mancatul pe tastatura e daunator sanatatii (am facut si eu asta cand eram tanar). Tocmai din cauza asta mie mi s-a parut ca cartea ia o turnura un pic panicarda la un moment dat.
Undeva pe final lucrurile incep sa se invioreze pentru ca autorul incepe si propune solutii. Din nou, nimic revolutionar, doar ca implica mult prea multa lume care probabil nu va fi dispusa sa faca nicio schimbare - consumul de hrana de sezon ca sa reducem "carbon footprint", consumul local din aceleasi motive, consumul moderat ca sa nu ne facem cat usa, consumul de insecte (da, da, insecte). Toate astea sunt solutii valide, dar ca sa aiba impact trebuie sa fie aplicate la scara foarte larga.
...din toate acestea un lucru totusi a rezonat puternic cu mine: ritualul mesei. Eu am copilarit intr-o familie modesta care se aduna sa manance seara sau in week-end. Nu pot sa zic ca aveam mese memorabile si nu o sa vorbesc despre "cum gatea mama", pentru ca mama era femeie de Bucuresti care gatea intr-un apartament de bloc comunist. O friptura la cuptor / gratar, cartofi prajiti sau piure, o salata verde (vara) - cam asta era mancarea. Dar ce conta mai mult era ritualul - oalele clocoteau pe foc inca de dimineata, iar la ora pranzului toata familia se aseza la masa si manca. Asta e o chestie pe care eu am mostenit-o si incerc (cateodata cu succes) sa o transmit si familiei mele - masa se ia impreuna. Fie la cina, fie la pranz in weekenduri, toti ne asezam la masa, mancam, vorbim, radem, glumim. Este esential pentru fiecare familie sa aiba acest gen de reuniune.
3/7 - are un ton panicard, dar devine optimista. Va trebui sa ne obisnuim sa mancam greieri.