What do you think?
Rate this book
ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat
„După ce, timp de decenii, s-a implicat în viața teatrală din România, impunîndu-se ca una dintre figurile de prim-plan ale domeniului, Alina Nelega revine la literatură cu un roman copleșitor. Contrar titlului (foarte subtil, de altfel), aici se derulează multe întîmplări care, adesea, te țin cu sufletul la gură, fiind menite să pună în evidență biografia accidentată a unei fete și, mai apoi, a unei tinere din Ardeal în întunecații ani ’80, aflată așadar într-o dictatură care invadează, fără scăpare, măruntele vieți și într-o societate patriarhală, în care aspirației feminine i se opune, întîi de toate, familia proprie, care trăiește încă în preistorie. Tocmai de aceea, feminitatea (în ipostaze diverse și sub aspecte variate, de la avînt la mutilare, cu dragostea, maternitatea și sexualitatea incluse) este tema dominantă a cărții. Desigur, mai există cîteva teme la fel de incitante, pe care cititorul le va descoperi în acest roman puternic și necruțător, pe care îl recomand cu căldură și cu încredere." (Sanda Cordoș)
448 pages, Mass Market Paperback
First published January 1, 2019
214 people are currently reading
4025 people want to read
About the author
Alina Nelega
15 books105 followersAlina Nelega (n. 1960) este un critic literar, dramaturg, eseist, prozator și publicist român contemporan.
Piesele ei sunt traduse în engleză, germană, franceză, maghiară, poloneză, bulgară, italiană, albaneză, catalană; publicate în antologii, reviste sau volum acestea sunt reprezentate în țară și internațional. Traduce și regizează spectacole pe texte noi, conduce workshopuri și masterclasses în țară și internațional. Participă la rezidențe de dramaturgie în Marea Britanie și Statele Unite.
Din anul 2010 este profesor universitar și conduce masteratul de scriere dramatică al Facultății de Teatru din cadrul Universității de Arte din Tg. Mureș. Din 2015 este profesor abilitat și conduce doctorate în cadrul școlii doctorale UAT.
(Wikipedia)
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 284 reviews
September 24, 2020
probabil una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată (!)
Dar femeile nu au acces la mândrie, onoare și curaj, ele trebuie să fie sensibile, delicate și vulnerabile, altfel nu sunt femei, vor să fie bărbați și asta nu e permis, așa cresc ele, îndemnate să plângă, să ceară ajutor și protecție, să-și arate emoțiile, pe când ei, cei bravi și onorabili, au voie să se îmbete în loc să plângă și pot, la o adică, să care niște pumni ca să se răcorească. Și-atunci, dacă ești femeie, nu poți să iubești ca un bărbat, poți doar să te lași sedusă, să faci sex și chiar să-ți dai viața ca o oaie dusă la abator, ascultătoare, fiindcă te-au făcut să crezi în imaginea pe care au construit-o despre tine și pe care ți-au băgat-o în cap de când te-ai născut: o femeie e o pradă, ea se lasă iubită, nu iubește la egalitate cu bărbații, nu e ursul ăla mare și absolut, pe care îl privești în ochi.
https://youtu.be/_qMtT8iDj8k
Dar femeile nu au acces la mândrie, onoare și curaj, ele trebuie să fie sensibile, delicate și vulnerabile, altfel nu sunt femei, vor să fie bărbați și asta nu e permis, așa cresc ele, îndemnate să plângă, să ceară ajutor și protecție, să-și arate emoțiile, pe când ei, cei bravi și onorabili, au voie să se îmbete în loc să plângă și pot, la o adică, să care niște pumni ca să se răcorească. Și-atunci, dacă ești femeie, nu poți să iubești ca un bărbat, poți doar să te lași sedusă, să faci sex și chiar să-ți dai viața ca o oaie dusă la abator, ascultătoare, fiindcă te-au făcut să crezi în imaginea pe care au construit-o despre tine și pe care ți-au băgat-o în cap de când te-ai născut: o femeie e o pradă, ea se lasă iubită, nu iubește la egalitate cu bărbații, nu e ursul ăla mare și absolut, pe care îl privești în ochi.
https://youtu.be/_qMtT8iDj8k
March 19, 2025
De mult nu mi-a mai plăcut atât de mult cum e conturată atmosfera (cruntă și extrem de crudă) într-un roman. De mult nu mi-a mai plăcut atât de mult o carte scrisă de un autor român.
Spicuiri din recenzia care va apărea în curând pe Bookblog:
„Iubiri pierdute și sfâșietoare, o lume hidoasă, cenușie, complet lipsită de culoare, apăsătoare, mizerabilă și plină de lipsuri, o poveste de dragoste interzisă și multă, multă ipocrizie, fățărnicie și prefăcătorie ajung să iasă la iveală în această poveste în care toți sunt niște lingăi, niște habotnici, niște cioflingari aflați mereu în goana după un post mai bun, după o pilă, după o relație, după un baton de salam sau un kil de orez sau de zahăr sau de o sticlă de ulei date mereu pe sub mână, o lume aflată la ani lumină de lumea civilizată și normală, deși de ea îi desparte doar câțiva pași (extrem de tristă este și partea în care unul dintre personaje ajunge în vest și vede lumea de acolo, complet diferită de cea de acasă).
Însă noi, ca popor, de fiecare dată am picat de partea greșită a zidului, mereu nu am avut noroc, mereu am avut ghinion, mereu am fost la doar un pas de reușită, mereu ne-a lipsit acel dram de șansă. Și ne-am complăcut, am plecat capul, am îndurat lipsurile fără crâcnire și le-am cântat ode iubiților noștri conducători, care au știut mereu ce e mai bine pentru noi.
Iar din păcate, istoria se repetă și-acum, nu e deloc departe, nimic n-am învățat, nimic nu s-a schimbat, totul este la fel. Doar marfa din vitrine e mai multă, cozile sunt cu mult mai scurte și îți permiți s-o cumperi și fără pile sau relații, dacă știi cum să te descurci și să izbutești să îți faci un rost.
O cutremurătoare poveste de dragoste, dublată de o satiră nemiloasă la adresa regimului comunist care ne-a menținut în Evul Mediu și ne-a dat înapoi decenii întregi. Ororile nu înseamnă că autoarea descrie torturi inimaginabile în beciuri umede și lipsite de lumină, ci doar mizeria și lipsurile pe care le îndura un popor greu încercat de soartă, cu larga contribuție a lui însuși. Și parcă nimic nu s-a schimbat, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, am rămas la fel de placizi și apatici, cu mici, însă notabile, excepții. Excelentă și, clar, recomandată!”
Mai multe, pe Bookblog: https://www.bookblog.ro/recenzie/jurn....
Spicuiri din recenzia care va apărea în curând pe Bookblog:
„Iubiri pierdute și sfâșietoare, o lume hidoasă, cenușie, complet lipsită de culoare, apăsătoare, mizerabilă și plină de lipsuri, o poveste de dragoste interzisă și multă, multă ipocrizie, fățărnicie și prefăcătorie ajung să iasă la iveală în această poveste în care toți sunt niște lingăi, niște habotnici, niște cioflingari aflați mereu în goana după un post mai bun, după o pilă, după o relație, după un baton de salam sau un kil de orez sau de zahăr sau de o sticlă de ulei date mereu pe sub mână, o lume aflată la ani lumină de lumea civilizată și normală, deși de ea îi desparte doar câțiva pași (extrem de tristă este și partea în care unul dintre personaje ajunge în vest și vede lumea de acolo, complet diferită de cea de acasă).
Însă noi, ca popor, de fiecare dată am picat de partea greșită a zidului, mereu nu am avut noroc, mereu am avut ghinion, mereu am fost la doar un pas de reușită, mereu ne-a lipsit acel dram de șansă. Și ne-am complăcut, am plecat capul, am îndurat lipsurile fără crâcnire și le-am cântat ode iubiților noștri conducători, care au știut mereu ce e mai bine pentru noi.
Iar din păcate, istoria se repetă și-acum, nu e deloc departe, nimic n-am învățat, nimic nu s-a schimbat, totul este la fel. Doar marfa din vitrine e mai multă, cozile sunt cu mult mai scurte și îți permiți s-o cumperi și fără pile sau relații, dacă știi cum să te descurci și să izbutești să îți faci un rost.
O cutremurătoare poveste de dragoste, dublată de o satiră nemiloasă la adresa regimului comunist care ne-a menținut în Evul Mediu și ne-a dat înapoi decenii întregi. Ororile nu înseamnă că autoarea descrie torturi inimaginabile în beciuri umede și lipsite de lumină, ci doar mizeria și lipsurile pe care le îndura un popor greu încercat de soartă, cu larga contribuție a lui însuși. Și parcă nimic nu s-a schimbat, parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, am rămas la fel de placizi și apatici, cu mici, însă notabile, excepții. Excelentă și, clar, recomandată!”
Mai multe, pe Bookblog: https://www.bookblog.ro/recenzie/jurn....
March 8, 2021
(4.5*) O dată la cîțiva ani îmi iese în cale o carte românească de calibrul ăsta. O carte pe care-am subliniat-o și adnotat-o (cît poți face asta pe Kindle, mă rog), pentru că e genul ăla de scriitură în fața căreia eu stau și mă minunez, apreciez și invidiez.
Sigur că fiecare cititor are propriile preferințe / așteptări / experiențe / reacții / grile de lectură, iar aici e vorba strict de ale mele. Eram deja un fan al monodramelor Alinei Nelega și mă așteptam să-mi placă, iar romanul vine, stilistic vorbind, să confirme faptul că între dramaturgul Alina Nelega și prozatorul Alina Nelega granița e foarte fină, tensiunea dramatică și caracterul profund scenic vin clar dinspre teatru, iar capitolele pot fi citite atît ca niște povestiri de sine stătătoare, dar le poți vizualiza cu ușurință ca pe niște scene ample. Avem aceeași cunoscută frazare—urgentă, emoțională și puternică, pe care o simți ca pe un pumn în stomac, în ciuda (uneori) lungimii ei.
Iubirea interzisă dintre cele două protagoniste principale e de fapt un pretext pentru AN de a descrie ultimul deceniu comunist, perioadă care se suprapune 1:1 cu experiența ei proprie. Sigur că există multe locuri comune, iar clișeele comuniste nu lipsesc (inevitabil), dar Nelega atinge aici mult mai multe puncte nevralgice, sînt multe scene absolut remarcabile (un chef cu ocazia pensionării care face un portret aproape complet al tatălui, de exemplu, unul dintre episoadele mele preferate), ca să nu mai menționez relațiile dintre minoritățile naționale, pe care eu nu le-am mai găsit discutate în cărți (dar nici n-am pretenția unor lecturi exhaustive, și e foarte posibil să-mi fi scăpat sau să nu-mi amintesc). Mai avem și niște detalii neverosimile, ba chiar un episod, destul de dramatic, în care una dintre protagoniste e împinsă / încurajată să iasă din dulap și să-și asume sexualitatea în fața prietenilor, episod care are un aer ușor fals, de film american.
Avem și o copertă oribiluță, era musai să amintesc asta, dar hai să zicem că se pupă la fix cu misery porn-ul.
În ciuda minusurilor, rămîne pentru mine o carte excelentă.
Nu va fi pe toate gusturile, recomand citirea unui fragment înainte de cumpărare, în caz că.
Sigur că fiecare cititor are propriile preferințe / așteptări / experiențe / reacții / grile de lectură, iar aici e vorba strict de ale mele. Eram deja un fan al monodramelor Alinei Nelega și mă așteptam să-mi placă, iar romanul vine, stilistic vorbind, să confirme faptul că între dramaturgul Alina Nelega și prozatorul Alina Nelega granița e foarte fină, tensiunea dramatică și caracterul profund scenic vin clar dinspre teatru, iar capitolele pot fi citite atît ca niște povestiri de sine stătătoare, dar le poți vizualiza cu ușurință ca pe niște scene ample. Avem aceeași cunoscută frazare—urgentă, emoțională și puternică, pe care o simți ca pe un pumn în stomac, în ciuda (uneori) lungimii ei.
Iubirea interzisă dintre cele două protagoniste principale e de fapt un pretext pentru AN de a descrie ultimul deceniu comunist, perioadă care se suprapune 1:1 cu experiența ei proprie. Sigur că există multe locuri comune, iar clișeele comuniste nu lipsesc (inevitabil), dar Nelega atinge aici mult mai multe puncte nevralgice, sînt multe scene absolut remarcabile (un chef cu ocazia pensionării care face un portret aproape complet al tatălui, de exemplu, unul dintre episoadele mele preferate), ca să nu mai menționez relațiile dintre minoritățile naționale, pe care eu nu le-am mai găsit discutate în cărți (dar nici n-am pretenția unor lecturi exhaustive, și e foarte posibil să-mi fi scăpat sau să nu-mi amintesc). Mai avem și niște detalii neverosimile, ba chiar un episod, destul de dramatic, în care una dintre protagoniste e împinsă / încurajată să iasă din dulap și să-și asume sexualitatea în fața prietenilor, episod care are un aer ușor fals, de film american.
Avem și o copertă oribiluță, era musai să amintesc asta, dar hai să zicem că se pupă la fix cu misery porn-ul.
În ciuda minusurilor, rămîne pentru mine o carte excelentă.
Nu va fi pe toate gusturile, recomand citirea unui fragment înainte de cumpărare, în caz că.
June 18, 2021
N-am trăit pe vremea lui Ceaușescu ca adult. În 1990 terminam liceul, deveneam, în teorie, un adult liber, după revoluție. În realitate eram și eu și toți cunoscuții mei, cu toți ceilalți, de altfel, bolnavi, tarați, eram plasați deja pe niște orbite jalnice. Niște copii care speram prostește că vom avea totul, naivi, cu minți malnutrite, deja găunoși, învățați că cineva poate oricând să vină și să decidă pentru noi, peste noi, orice, oriunde. S-o citesc pe Alina Nelega a fost al naibii de greu, pentru că ea învie ceva foarte dificil de resuscitat. Dar este pur și simplu incredibil de bună la asta. A adus la viață ultimul deceniu comunist de parcă i-ar fi făcut respirație gură la gură, a trezit din morți nu grozăviile securității, ori actele de teroare, jocurile de putere, culisele cu turnători, cercurile de influență, nu, sau nu în primul rând, căci marea majoritate nu se confrunta cu asta, nu, a adus la viață mizeria din viețile noastre, mizeria aceea inconfundabilă care atingea totul, griul, ternul acela omniprezent de care nu scăpa nimeni. Era o moarte care pulsa în toți oamenii vii, era ceva stricat, definitiv alterat în toate manifestările umane, în staturile noastre emaciate. E foarte bună Alina Nelega, pentru că odată intrat în universul cărții ești infestat instantaneu de o putreziciune, de un jeg jilav, de un miros de descompunere, spațiul se contractă, plămânii se comprimă, nu respiri bine, totul devine mic, strâmt, insuficient, claustrofob. Obiectele sunt diforme, sunt stricate, defecte, inutile, casele reci, cu gândaci și congelatoare ce se dezgheață noaptea lăsând o baltă dedesubt de la carnea înghețată, natura e alienată, există lipsă de contur, de orizont, de coerență, există ceva oribil și insidios, ceva vizibil și ceva invizibil în același timp, există absurd amestecat în meschin și promiscuitate diluată în orice cale, în orice propunere, compromis și ratare, roată-roată, de jur-împrejur, deasupra și dedesubt, există o imensă capcană, o groapă de gunoi, un fel de mormânt al oamenilor vii care se manifestă precum cei vii dar sunt toți morți, marionete, condamnați din start la o agonie pe viață, una suportabilă, una bine învățată, și de aceea odioasă.
Am crezut că n-o să pot citi, m-am simțit bolnavă, romanul are o forță extraordinară. Este implacabil, tăcut, irezistibil. Are un ritm uniform, ai impresia că e firesc, că îți vine natural, dar e ca atunci când bei apă cu înghițituri normale și paharul nu se îndepărtează de buzele tale, ci te obligă să bei încă mai mult, să înghiți ceea ce nu mai poți înghiți, ai vrea să respiri pentru că nu mai ai aer și te sufoci, dar fluxul rămâne neîntrerupt, e ca și cum simți că te îneci într-o piscină minusculă pentru că nu poți ridica capul din apa de zece centimetri.
Așa sunt și frazele, propozițiile, scurte, nu ca loviturile de baros ci ca loviturile suportabile, loviturile care cad ritmic, fără întrerupere, în același loc, până simți că nu mai poți, că asta te va pune la podea.
„Plouă mărunt pe malul Dâmboviței. Ilie încearcă s-o ia de mână, ea se smulge și o ia voinicește înainte, intră în prima gură de metrou, coboară în cazemata mirosind a picioare murdare și se așază într-un vagon rece. Pe jos, noroiul subțire, alunecos. Bocanci cizme și pantofi murdari, cu urme albe de ciment. O femeie tânără, supraponderală își masează discret varicele, are cearcăne adânci, fusta bejulie, tricotată e pătată la tiv cu noroi. Doi elevi în uniforme bleumarin se țin de mână, fata are părul nespălat, băiatul o pipăie lacom pe sub jacheta cadrilată, roșie, scămoșată. Prin zidurile tunelului se infiltrează apa in picături consistente, lumina palidă pâlpâie, dar nimeni nu pare îngrijorat, ea coboară ușurată la capăt, în lumina după-amiezii care se prelinge pe oameni și le anulează fețele, o să se întoarcă pe jos, ploaia o udă până la piele, orașul pare devastat de un bombardament subteran, mic, tăcut, în plină desfășurare. Nici măcar cozi nu vede pe la micile magazine cu vitrine goale, intră într-un restaurant cu autoservire, femeia îmbrăcată cu cojocel peste halatul alb-murdar îi spune că mâncarea s-a terminat. Măcar un ceai, cere ea, pătrunsă de umezeală. La ora asta gazul vine foarte încet, trebuie cam o oră să se încălzească apa. Țigara e amară, fumul rece, otrăvitor.”
Acest ritm de scriere, cu aceste propoziții mici ce stau înșirate în fraze ca niște pilule otrăvitoare, este aproape ritmul unei poezii contemporane. Dacă paragraful ar avea o altă spațiere, ar putea trece ușor drept o poezie. De alfel cartea este un poem al micului comunism, acela care se juca în liga H, acela care se găsea la colt de stradă, familiar, cotidian, care scobea în toți mărunt, insistent, fără odihnă și de aceea încă mai diabolic decât grozăviile mari și revoltătoare. În “Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat” se vede chiar acest lucru, că toți ne puteam construi într-un ungher al minții iluzia că suntem normali, că asta e viața, uite, ne descurcăm, trăim, nu murim, nu? Ințelegi în timp ce citești că ăsta a fost marele dezastru, surparea conștiinței, demolarea interioară și capacitatea noastră infinită de a ne minți. Când oamenii au înțeles era deja mult prea tîrziu. Așa cum arată cartea în două dintre punctele ei cheie, adevărul nu mai are nicio relevață și nu mai ajută pe nimeni. Adevărul este devastator pentru personajul principal, Cristina, la scară mică, cum devastator este și la scară mare. Este calea spre sinucidere socială, este calea pentu a obține un mare zero barat, ah! și cum o spune “vrăjitorul”:
“- Eu cred că ai luat-o razna, se enervează vrăjitorul, ascuțindu-și secera – ce pula mea tot vrei să scrii și ce mare adevăr o să scoți tu la iveală? Ce să afle lumea? Care lume? Ce-o să ne facă? Nimeni nu ne poate face nimic, nici tu, nici ceilalți, nici măcar iubitulconducător, nici măcar dacă mâine ați ieși toți în stradă, nici dacă ar apărea cărți despre noi, sute de cărți și zeci de filme și dacă toată presa occidentală ar vui, tot degeaba ar fi. Pentru că, să-ți spun un secret, nu există noi și voi. Iar tu – tu nici nu exiști.”
Și ironia sorții este că, desi adevărul strica tot și nu valora nimic, personajul Cristina, ca și fiecare om care a trait în comunism, umbla în brațe cu propriul adevăr, unul care nu încăpea nicăieri, care nu se putea abandona în nici un loc, un adevăr insuportabil de care toată lumra voia să scape, să uite. La ce îți folosește că nu poți scrie, că nu poți iubi cum vrei, pe cine vrei, că cel care ți-a deviat toată existența e legat de tine prin ceva ce nu se mai poate desface? Toate aceste adevăruri, ce să faci cu ele? Cartea umblă și ea cu un mare adevăr în brațe, dar cine are curajul sa-l primească? Cine are nevoie să afle că minciuna era ambalajul care ne salva, ochiul închis și memoria scurtă, pactul, declarația din dos. Să fi un om cu care se poate colabora, în șoaptă, tovarăși, suntem rezonabili. Minciuna, gândul călduț, ca un cocon infect, că nu se întâmplă, nu te uita, nu te gândi, hai sa fugim la coadă, asta e important, trebuie să mâncăm, trebuie să trăim, au băgat pui, nu și-au băgat picioarele în viețile noastre, nu suntem distruși, anulați, avem repartiții, avem apartamente cu chirie mica, absolvim facultăți, statul ne educă.
Adevarul și comunismul, doar ele sunt incompatibile însă? Cum încape adevărul între oameni, cum încape în iubire?
“Crede că dragostea rezistă, că nu pune întrebări, că înțelege și iartă. Poate că dragostea și iertarea sunt același lucru, fiindcă dragostea nu te înjumătățește, ea te îmbogățește, că doar de aia aduce daruri. Iar darul Cristinei, pe care-l dă pentru prima dată, o costă aproape la fel de mult ca un cuțit în stomac, e un dar otrăvit, suferă și cea care dăruiește și cea care primește. Dragostea poate ucide, nu intră în combinație cu adevărul, sunt ca materia și antimateria. Adevărul este mai puternic decât dragostea, o picatură de adevăr ajunge într-o mare de dragoste. Nimic bun nu poate să iasă de aici.“
Alina Nelega mai are mici adevăruri care vin pe neașteptate, din lateral , așa ca placările din fotbal. Pe mine m-au prins total nepregătită observațiile referitoare la conviețuirea dintre maghiari și români. Cu toate acestea, aici nu este un meci, o partidă, și dacă pare că este, totuși, cred că are ca final un scor alb. Nu înțelegi că unii sunt mai buni sau mai răi, ci doar că sunt diferiți, că trăiesc aceiași grozăvie, că micul român Ștefan poate găsi iubire în casa ordonată a Ilikăi, unguroaica, și bundas kenyer și mâncărică de dovlecei.
„…era doar o iluzie că un scriitor care trăiește în România putea vorbi mai liber într-o altă limbă. De fapt, voi, ungurii, sunteți la fel de români ca și noi…”
„Trec pe lângă clădirea Teatrului Național, slab luminată ….. Dar și asta e o clădire veche și frumoasă, zice ea, ca să restabilească echilibrul pierdut. Desigur, doar e fostul teatru maghiar. Ei, pe naiba, acesta e teatrul nostru național. Nu, teatrul a fost construit cu bani de la Budapesta și a fost preluat de români în decembrie 1918 de la un mare om de cultură, actor, cineast și regizor, Janovics Jeno. Foarte frumos, dar acum e al nostru și gata, prezentul contează. Bineînțeles, de asta n-ați fost în stare să puneți măcar o placă pe el, nu dați doi bani pe memorie și adevăr, vă inventați istoria și habar n-aveți unde trăiți.”
Alina Nelega are o lipsă de pedanterie în scris, are ceva direct, chirurgical și în același timp, perfect. Folosește cuvintele ca un croitor care taie material ce ajunge la limită, pe o masa unde nu există surplus, nici rest, și poate de aceea totul are sens maxim, nimic nu prisosește, nimic nu e în van, nu sunt paragafe, fragmente în plus, sau degeaba, sensul este întâiul mereu, înțelesul le strange pe toate laolaltă, ca ața care coase bucățile de pânză și face un întreg, o haină care îmbracă perfect corpul pe care stă. E o haină fără broderii, fără buzunărașe, fără volane, ori ținte, ori paiete. Pentru că less is more aici. Este o haină reală, autentică, nu un costum de scenă.
Ficțiunea Alinei Nelega este ca o exhumare, e ca și cum comunismul, precum un om, s-a întors din morți. Pentru mine a fost o experiență aproape supranaturală, pentru că am trait într-un climat extrem de convingător în timp ce am citit cartea. Dacă în alte cărți apariția elementelor care definesc perioada mă deranjează ca ceva ce am văzut de prea multe ori, aici ele nu aduc deloc senzația de element refolosit, de recuzită. Deși știu totul, cartea este surprinzătoare datorită ochiului scriitoarei și a manierei în care scrie. Asta este cel mai valoros lucru în carte, cotidianul mărunt al marii anomalii surprins de ochiul acesta lucid dar de o finețe înaltă. Deși știu, mă impresionează de parcă abia acum văd prima dată. Văd prin ochiul unui om care a înțeles totul, care a simțit totul. A omului are a fost crocodilă, pentru că nu s-a simțit bine drept crocodil și care a vrut să ajungă exact la locul potrivit, în delta Nilului. A omului care a fost la final lurlugeană cu aspect de înger, ei i-am vazut sângele pulsând în trupul ca de sticlă și i-am văzut creierul cu tot ce gândea. Și ea se întreba dacă e stricată dar dacă citești cartea știi că n-are cum de vreme ce știe atat de multe lucruri. Uite, vă las o definiție a organului pe care crocodila, lurlugeana șI autoarea o știu toate trei.
“Organe interne, organe genitale, organe de simț – și, pe lângă toate, mai există un Organ, un Organ peste organe, deasupra tuturor, care ținea sub control ficatul, stomacul, creierul, păi creierele tuturor erau subordinate Organului, trebuia să asculți de Organ, comanda la Organ, Organul cel mai mare, cel mai tare, decide tot, Organul te vede, Organul te aude, Organul te păzește, te pedepsește dacă ai greșit, omul are nevoie de Organ, omul nu e singur în univers, Organul e peste tot, ca vântul și ca ploaia, nu te poți împotrivi Organului, cu Organul nu se discută, Organul e Dumnezeu, indefinit și present, e alfa și omega, suntem fiii și fiicele Organului, Organul e în noi, Organul suntem noi.”
Nu mai pierdeți vremea cu lecturi mărunte, citiți cartea Alinei Nelega. Pentru că n-am zis nimic despre femeia Cristina, despre iubita Cristina, despre legătura gay și ce însemna să-ți treacă prin cap să construiești așa ceva în perioada aceea, n-am vorbit despre rolul ei de mamă și despre ce era o femeie în societatea aceea cu testicule până la genunchi, cu bărbați care vedeau în jurul lor femele și foarte rar femei, n-am vorbit nici despre două bucăți de text din ultima parte care nu mi-au plăcut, dar a contat prea puțin, pentru că restul mi-a plăcut suficient cât să nu mai aibă nimic altceva relevanță, n-am zis o vorbă despre intelectualul, studentul, chiriașul, angajatul, vecinul și părintele din sistemul comunist.
Dacă suntem norocoși poate mai scrie ceva Alina Nelega. Altfel o vom avea în manualul de literatură drept autoarea cu un singur roman care a făcut cât șapte.
Am crezut că n-o să pot citi, m-am simțit bolnavă, romanul are o forță extraordinară. Este implacabil, tăcut, irezistibil. Are un ritm uniform, ai impresia că e firesc, că îți vine natural, dar e ca atunci când bei apă cu înghițituri normale și paharul nu se îndepărtează de buzele tale, ci te obligă să bei încă mai mult, să înghiți ceea ce nu mai poți înghiți, ai vrea să respiri pentru că nu mai ai aer și te sufoci, dar fluxul rămâne neîntrerupt, e ca și cum simți că te îneci într-o piscină minusculă pentru că nu poți ridica capul din apa de zece centimetri.
Așa sunt și frazele, propozițiile, scurte, nu ca loviturile de baros ci ca loviturile suportabile, loviturile care cad ritmic, fără întrerupere, în același loc, până simți că nu mai poți, că asta te va pune la podea.
„Plouă mărunt pe malul Dâmboviței. Ilie încearcă s-o ia de mână, ea se smulge și o ia voinicește înainte, intră în prima gură de metrou, coboară în cazemata mirosind a picioare murdare și se așază într-un vagon rece. Pe jos, noroiul subțire, alunecos. Bocanci cizme și pantofi murdari, cu urme albe de ciment. O femeie tânără, supraponderală își masează discret varicele, are cearcăne adânci, fusta bejulie, tricotată e pătată la tiv cu noroi. Doi elevi în uniforme bleumarin se țin de mână, fata are părul nespălat, băiatul o pipăie lacom pe sub jacheta cadrilată, roșie, scămoșată. Prin zidurile tunelului se infiltrează apa in picături consistente, lumina palidă pâlpâie, dar nimeni nu pare îngrijorat, ea coboară ușurată la capăt, în lumina după-amiezii care se prelinge pe oameni și le anulează fețele, o să se întoarcă pe jos, ploaia o udă până la piele, orașul pare devastat de un bombardament subteran, mic, tăcut, în plină desfășurare. Nici măcar cozi nu vede pe la micile magazine cu vitrine goale, intră într-un restaurant cu autoservire, femeia îmbrăcată cu cojocel peste halatul alb-murdar îi spune că mâncarea s-a terminat. Măcar un ceai, cere ea, pătrunsă de umezeală. La ora asta gazul vine foarte încet, trebuie cam o oră să se încălzească apa. Țigara e amară, fumul rece, otrăvitor.”
Acest ritm de scriere, cu aceste propoziții mici ce stau înșirate în fraze ca niște pilule otrăvitoare, este aproape ritmul unei poezii contemporane. Dacă paragraful ar avea o altă spațiere, ar putea trece ușor drept o poezie. De alfel cartea este un poem al micului comunism, acela care se juca în liga H, acela care se găsea la colt de stradă, familiar, cotidian, care scobea în toți mărunt, insistent, fără odihnă și de aceea încă mai diabolic decât grozăviile mari și revoltătoare. În “Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat” se vede chiar acest lucru, că toți ne puteam construi într-un ungher al minții iluzia că suntem normali, că asta e viața, uite, ne descurcăm, trăim, nu murim, nu? Ințelegi în timp ce citești că ăsta a fost marele dezastru, surparea conștiinței, demolarea interioară și capacitatea noastră infinită de a ne minți. Când oamenii au înțeles era deja mult prea tîrziu. Așa cum arată cartea în două dintre punctele ei cheie, adevărul nu mai are nicio relevață și nu mai ajută pe nimeni. Adevărul este devastator pentru personajul principal, Cristina, la scară mică, cum devastator este și la scară mare. Este calea spre sinucidere socială, este calea pentu a obține un mare zero barat, ah! și cum o spune “vrăjitorul”:
“- Eu cred că ai luat-o razna, se enervează vrăjitorul, ascuțindu-și secera – ce pula mea tot vrei să scrii și ce mare adevăr o să scoți tu la iveală? Ce să afle lumea? Care lume? Ce-o să ne facă? Nimeni nu ne poate face nimic, nici tu, nici ceilalți, nici măcar iubitulconducător, nici măcar dacă mâine ați ieși toți în stradă, nici dacă ar apărea cărți despre noi, sute de cărți și zeci de filme și dacă toată presa occidentală ar vui, tot degeaba ar fi. Pentru că, să-ți spun un secret, nu există noi și voi. Iar tu – tu nici nu exiști.”
Și ironia sorții este că, desi adevărul strica tot și nu valora nimic, personajul Cristina, ca și fiecare om care a trait în comunism, umbla în brațe cu propriul adevăr, unul care nu încăpea nicăieri, care nu se putea abandona în nici un loc, un adevăr insuportabil de care toată lumra voia să scape, să uite. La ce îți folosește că nu poți scrie, că nu poți iubi cum vrei, pe cine vrei, că cel care ți-a deviat toată existența e legat de tine prin ceva ce nu se mai poate desface? Toate aceste adevăruri, ce să faci cu ele? Cartea umblă și ea cu un mare adevăr în brațe, dar cine are curajul sa-l primească? Cine are nevoie să afle că minciuna era ambalajul care ne salva, ochiul închis și memoria scurtă, pactul, declarația din dos. Să fi un om cu care se poate colabora, în șoaptă, tovarăși, suntem rezonabili. Minciuna, gândul călduț, ca un cocon infect, că nu se întâmplă, nu te uita, nu te gândi, hai sa fugim la coadă, asta e important, trebuie să mâncăm, trebuie să trăim, au băgat pui, nu și-au băgat picioarele în viețile noastre, nu suntem distruși, anulați, avem repartiții, avem apartamente cu chirie mica, absolvim facultăți, statul ne educă.
Adevarul și comunismul, doar ele sunt incompatibile însă? Cum încape adevărul între oameni, cum încape în iubire?
“Crede că dragostea rezistă, că nu pune întrebări, că înțelege și iartă. Poate că dragostea și iertarea sunt același lucru, fiindcă dragostea nu te înjumătățește, ea te îmbogățește, că doar de aia aduce daruri. Iar darul Cristinei, pe care-l dă pentru prima dată, o costă aproape la fel de mult ca un cuțit în stomac, e un dar otrăvit, suferă și cea care dăruiește și cea care primește. Dragostea poate ucide, nu intră în combinație cu adevărul, sunt ca materia și antimateria. Adevărul este mai puternic decât dragostea, o picatură de adevăr ajunge într-o mare de dragoste. Nimic bun nu poate să iasă de aici.“
Alina Nelega mai are mici adevăruri care vin pe neașteptate, din lateral , așa ca placările din fotbal. Pe mine m-au prins total nepregătită observațiile referitoare la conviețuirea dintre maghiari și români. Cu toate acestea, aici nu este un meci, o partidă, și dacă pare că este, totuși, cred că are ca final un scor alb. Nu înțelegi că unii sunt mai buni sau mai răi, ci doar că sunt diferiți, că trăiesc aceiași grozăvie, că micul român Ștefan poate găsi iubire în casa ordonată a Ilikăi, unguroaica, și bundas kenyer și mâncărică de dovlecei.
„…era doar o iluzie că un scriitor care trăiește în România putea vorbi mai liber într-o altă limbă. De fapt, voi, ungurii, sunteți la fel de români ca și noi…”
„Trec pe lângă clădirea Teatrului Național, slab luminată ….. Dar și asta e o clădire veche și frumoasă, zice ea, ca să restabilească echilibrul pierdut. Desigur, doar e fostul teatru maghiar. Ei, pe naiba, acesta e teatrul nostru național. Nu, teatrul a fost construit cu bani de la Budapesta și a fost preluat de români în decembrie 1918 de la un mare om de cultură, actor, cineast și regizor, Janovics Jeno. Foarte frumos, dar acum e al nostru și gata, prezentul contează. Bineînțeles, de asta n-ați fost în stare să puneți măcar o placă pe el, nu dați doi bani pe memorie și adevăr, vă inventați istoria și habar n-aveți unde trăiți.”
Alina Nelega are o lipsă de pedanterie în scris, are ceva direct, chirurgical și în același timp, perfect. Folosește cuvintele ca un croitor care taie material ce ajunge la limită, pe o masa unde nu există surplus, nici rest, și poate de aceea totul are sens maxim, nimic nu prisosește, nimic nu e în van, nu sunt paragafe, fragmente în plus, sau degeaba, sensul este întâiul mereu, înțelesul le strange pe toate laolaltă, ca ața care coase bucățile de pânză și face un întreg, o haină care îmbracă perfect corpul pe care stă. E o haină fără broderii, fără buzunărașe, fără volane, ori ținte, ori paiete. Pentru că less is more aici. Este o haină reală, autentică, nu un costum de scenă.
Ficțiunea Alinei Nelega este ca o exhumare, e ca și cum comunismul, precum un om, s-a întors din morți. Pentru mine a fost o experiență aproape supranaturală, pentru că am trait într-un climat extrem de convingător în timp ce am citit cartea. Dacă în alte cărți apariția elementelor care definesc perioada mă deranjează ca ceva ce am văzut de prea multe ori, aici ele nu aduc deloc senzația de element refolosit, de recuzită. Deși știu totul, cartea este surprinzătoare datorită ochiului scriitoarei și a manierei în care scrie. Asta este cel mai valoros lucru în carte, cotidianul mărunt al marii anomalii surprins de ochiul acesta lucid dar de o finețe înaltă. Deși știu, mă impresionează de parcă abia acum văd prima dată. Văd prin ochiul unui om care a înțeles totul, care a simțit totul. A omului are a fost crocodilă, pentru că nu s-a simțit bine drept crocodil și care a vrut să ajungă exact la locul potrivit, în delta Nilului. A omului care a fost la final lurlugeană cu aspect de înger, ei i-am vazut sângele pulsând în trupul ca de sticlă și i-am văzut creierul cu tot ce gândea. Și ea se întreba dacă e stricată dar dacă citești cartea știi că n-are cum de vreme ce știe atat de multe lucruri. Uite, vă las o definiție a organului pe care crocodila, lurlugeana șI autoarea o știu toate trei.
“Organe interne, organe genitale, organe de simț – și, pe lângă toate, mai există un Organ, un Organ peste organe, deasupra tuturor, care ținea sub control ficatul, stomacul, creierul, păi creierele tuturor erau subordinate Organului, trebuia să asculți de Organ, comanda la Organ, Organul cel mai mare, cel mai tare, decide tot, Organul te vede, Organul te aude, Organul te păzește, te pedepsește dacă ai greșit, omul are nevoie de Organ, omul nu e singur în univers, Organul e peste tot, ca vântul și ca ploaia, nu te poți împotrivi Organului, cu Organul nu se discută, Organul e Dumnezeu, indefinit și present, e alfa și omega, suntem fiii și fiicele Organului, Organul e în noi, Organul suntem noi.”
Nu mai pierdeți vremea cu lecturi mărunte, citiți cartea Alinei Nelega. Pentru că n-am zis nimic despre femeia Cristina, despre iubita Cristina, despre legătura gay și ce însemna să-ți treacă prin cap să construiești așa ceva în perioada aceea, n-am vorbit despre rolul ei de mamă și despre ce era o femeie în societatea aceea cu testicule până la genunchi, cu bărbați care vedeau în jurul lor femele și foarte rar femei, n-am vorbit nici despre două bucăți de text din ultima parte care nu mi-au plăcut, dar a contat prea puțin, pentru că restul mi-a plăcut suficient cât să nu mai aibă nimic altceva relevanță, n-am zis o vorbă despre intelectualul, studentul, chiriașul, angajatul, vecinul și părintele din sistemul comunist.
Dacă suntem norocoși poate mai scrie ceva Alina Nelega. Altfel o vom avea în manualul de literatură drept autoarea cu un singur roman care a făcut cât șapte.
March 20, 2025
4,5 stelute :)
O abordare mult diferita fata de tot ceea ce am mai citit despre tema comunismului in Romania - mi-a placut enorm.
Sunt suficiente scene care sa evidentieze tristetea, umilinta si deznadejdea din acei ani, ce sunt mai presus de lipsurile materiale.
Daca in prima parte se mai regaseste si un strop de speranta, redata fiind prin comicul situatiilor, pe parcurs atmosfera devine din ce in ce mai intunecata si apasatoare, claustrofobica.
O sa ma urmareasca mult timp explicatia terorii si ipoteza pacatului originar.
"[...] Mult, o sa spuna tot, dar pana atunci secretul era bine pastrat, mai scrie si in gand, fiindca in creierul ei n-au instalat microfoane, e singurul loc unde ei nu pot intra, o fi stiind Popa Traian tot, dar asta nu stie."
"- Ba nu esti proasta, esti doar ignoranta. Si vrei sa fii normala, asta vrei, dar nu reusesti si-atunci te straduiesti sa fii macar morala, dar traim vremuri in care moralitatea n-are pret, trebuie sa iei o decizie, sa accepti sau sa lupti."
O abordare mult diferita fata de tot ceea ce am mai citit despre tema comunismului in Romania - mi-a placut enorm.
Sunt suficiente scene care sa evidentieze tristetea, umilinta si deznadejdea din acei ani, ce sunt mai presus de lipsurile materiale.
Daca in prima parte se mai regaseste si un strop de speranta, redata fiind prin comicul situatiilor, pe parcurs atmosfera devine din ce in ce mai intunecata si apasatoare, claustrofobica.
O sa ma urmareasca mult timp explicatia terorii si ipoteza pacatului originar.
"[...] Mult, o sa spuna tot, dar pana atunci secretul era bine pastrat, mai scrie si in gand, fiindca in creierul ei n-au instalat microfoane, e singurul loc unde ei nu pot intra, o fi stiind Popa Traian tot, dar asta nu stie."
"- Ba nu esti proasta, esti doar ignoranta. Si vrei sa fii normala, asta vrei, dar nu reusesti si-atunci te straduiesti sa fii macar morala, dar traim vremuri in care moralitatea n-are pret, trebuie sa iei o decizie, sa accepti sau sa lupti."
February 7, 2025
Târziu am dat de ea, tare târziu. O consider o capodoperă a timpurilor noastre.
February 28, 2021
Ăsta e genul de carte la care când ajungi la final nu prea stii ce sa spui, în afară de faptul că ti-a plăcut sau că a fost o carte bună, nu prea poti să o povestești, poate nici nu poti sa explici unele lucruri.
Cu cât citeam mai mult cu atât devenea mai bună, sau poate doar eu mai implicată.
Nu-s foarte pasionată de perioada comunismului, dar atmosfera din cartea asta te captivează foarte usor. A fost interesant până și felul cumva abstract în care e scrisă, chiar uneori confuză pe alocuri. Te scoate din zona de confort.
Pe lângă asta cuprinde multe teme. Si o multime de părți pe care le-am citit m-au făcut să vreau să îi zic autoarei, sau poate Cristinei, care gândea lucrurile alea "Stii ce? Exact. Ai mare dreptate!"
As transcrie un citat, dar nici nu stiu pe care să îl aleg.
Cu cât citeam mai mult cu atât devenea mai bună, sau poate doar eu mai implicată.
Nu-s foarte pasionată de perioada comunismului, dar atmosfera din cartea asta te captivează foarte usor. A fost interesant până și felul cumva abstract în care e scrisă, chiar uneori confuză pe alocuri. Te scoate din zona de confort.
Pe lângă asta cuprinde multe teme. Si o multime de părți pe care le-am citit m-au făcut să vreau să îi zic autoarei, sau poate Cristinei, care gândea lucrurile alea "Stii ce? Exact. Ai mare dreptate!"
As transcrie un citat, dar nici nu stiu pe care să îl aleg.
December 26, 2023
Dacă mă întreba cineva acum vreo zece ani ce scriitoare română îmi place, aș fi răspuns hotărît Gabriela Adameșteanu și atât. Acum nici nu știu pe cine să aleg, nu cred că aș mai fi în stare să fac o ierarhie, vocile feminine din literatura română sînt din ce în ce mai puternice, din ce în ce mai convingătoare, că e vorba de Doina Ruști, de Ioana Pârvulescu, de Tatiana Țibuleac, de Ioana Nicolaie, bineînțeles de Alina Nelega, și sigur am uitat pe cineva.
Cît despre romanul Alinei Nelega, să vorbesc despre el e greu, e ca și cum aș vorbi despre mine, despre tinerețea mea cînd nimic nu se întîmpla, în afară de zilele curgînd egal, cenușiu, în afară de neîntîmplările care ne sufocau implacabil timpul, în afară de spaima confuză care ne înconjura kafkian, căci eu sînt și Cristina cea abulică, și Nana cea contradictorie, și mama cea conformistă, și Bela cel înfrînt, și Radu cel cu vocația ratării, și...
Cît despre romanul Alinei Nelega, să vorbesc despre el e greu, e ca și cum aș vorbi despre mine, despre tinerețea mea cînd nimic nu se întîmpla, în afară de zilele curgînd egal, cenușiu, în afară de neîntîmplările care ne sufocau implacabil timpul, în afară de spaima confuză care ne înconjura kafkian, căci eu sînt și Cristina cea abulică, și Nana cea contradictorie, și mama cea conformistă, și Bela cel înfrînt, și Radu cel cu vocația ratării, și...
April 25, 2021
Cu dezvoltarea narativa a celor doua personaje principale foarte bine realizata, dar mai ales acuratetea cu care descriere AN societatea ultimului deceniu al conducatoruluimultiubit m-au facut sa trec peste impresia ca citesc de fapt un puternic manifest feminist. Uimitor. Cata ironie in tilul cartii...
May 5, 2021
5 stele sunt prea putine pentru aceasta carte, mai ales pentru ca nu am mai gasit de mult timp o carte care sa ma "loveasca" atat de mult in moalele capului. Nu este neaparat despre feminitate, iubire interzisa si comunism, ci in ea se poate regasi orice fiinta, indiferent de sex, intr-o societate descrisa intr-un mod meticulos.
Dialogul imbinat in text pare inspirat de la Saramago, iar alternarea foarte rapida a persoanelor si trecerea de la un personaj la altul, te fac sa trebuiasca sa iti mentii atentia in mod constant.
Una din cele mai bune carti pe care le-am citit si care tot speram sa nu se mai termine...
Dialogul imbinat in text pare inspirat de la Saramago, iar alternarea foarte rapida a persoanelor si trecerea de la un personaj la altul, te fac sa trebuiasca sa iti mentii atentia in mod constant.
Una din cele mai bune carti pe care le-am citit si care tot speram sa nu se mai termine...
March 3, 2019
Am citit-o aproape pe nerăsuflate. Dincolo de mijloacele clasice folosite mișto (personaje bine construite, situații dramatice, conflicte cu duiumul, abordare noua asupra sexualității, asupra relațiilor dintre români-maghiari, și câte ar mai fi încă de menționat aici...) cel mai mult mi-a plăcut nararea aia care se face singură. care vine din necesitatea de a exprima inexprimabilul, de a formula invizibilul- cel care se strecoară printre structurile sociale, printre relațiile inter-umane, printre diferențele noastre de opinie despre ce este și cum este, cu alte cuvinte expresia unei voci imposibile, care totuși, se formulează singură și ne reprezintă lumea. Parcă vocea asta nu e cea a "autorului omniscient"- parcă e o voce care ține mai mult de necesitatea unui discurs care decurge direct din confruntarea între realitatea reprezentată și idea sau amintirea unor senzații, a unor atitudini în fața aceilei realități. Când se autonarează, vocea asta devine extrem de sensibilă, de vulnerabilă, de rănită- deși tot ceea ce spune e extrem de dur.
Mă mai interesează și modul în care memoria și afectul crează textul- și legătura dintre autobiografic și ficțional. Totul se întrepătrunde, totul e extrem de aproape și de viu- și de crud. Cred că printre cele mai crude și bune, dacă nu cea mai crudă/ și bună carte pe care am citit-o în ultimii ani.
Mă mai interesează și modul în care memoria și afectul crează textul- și legătura dintre autobiografic și ficțional. Totul se întrepătrunde, totul e extrem de aproape și de viu- și de crud. Cred că printre cele mai crude și bune, dacă nu cea mai crudă/ și bună carte pe care am citit-o în ultimii ani.
April 19, 2025
Una dintre cele mai faine cărți citite din literatura română!!!
Read
March 3, 2021E foarte mișto scrisă, mi-a plăcut mult
September 12, 2023
O bijuterie - o carte care cumva s-a strecurat în universul literaturii române contemporane și zace acolo, pe fundul mării, ca un nestemat îngropat în nisip și supraplin, așteptând ca românii să se trezească și să realizeze că Alina Nelega s-a întâmplat în literatură și că nimic nu mai poate fi cum era înainte!
”(...)pustietatea o invadează, tremură din tot corpul, întunericul coboară și o apucă lacom, o înhață și o târăște în prăpastie, ea se zbate înnebunită, vârtejul o trage la fund (...) tortura e insuportabilă și golul din propriul creier o soarbe ca și când nimic n-ar fi, n-ar fi fost niciodată, într-un început al universului în care Big Bangul nu s-a întâmplat încă (...)”
”Abia așteaptă să îmbătrânească odată, să nu mai vrea nimeni să pună mâna pe ea, să nu-i mai deschidă nimeni ușa și să nu-i mai pupe nimeni mâna, să nu-i mai aprindă nimeni țigara - iar dacă se ferește, s-o considere agresivă și s-o taxeze drept feministă, cuvânt injurios, că alea nu vor să fie femei, vor să fie bărbați. Să nu mai trebuiască să stea la locul ei și să-și cunoască lungul nasului, să nu se mai simtă datoare să zâmbească politicos la aluziile porcoase. Să aibă varice și păr pe față, să nu se mai excite nimeni uitându-se la sânii ei căzuți - atunci o să fie liberă și urâtă. Dar tot n-o să fie decât o femeie demnă de dispreț fiindcă femeile nu au voie să fie urâte, numai bărbații pot să pută, să-și lase burtă, să umble în maiouri (...)”
”(...)pustietatea o invadează, tremură din tot corpul, întunericul coboară și o apucă lacom, o înhață și o târăște în prăpastie, ea se zbate înnebunită, vârtejul o trage la fund (...) tortura e insuportabilă și golul din propriul creier o soarbe ca și când nimic n-ar fi, n-ar fi fost niciodată, într-un început al universului în care Big Bangul nu s-a întâmplat încă (...)”
”Abia așteaptă să îmbătrânească odată, să nu mai vrea nimeni să pună mâna pe ea, să nu-i mai deschidă nimeni ușa și să nu-i mai pupe nimeni mâna, să nu-i mai aprindă nimeni țigara - iar dacă se ferește, s-o considere agresivă și s-o taxeze drept feministă, cuvânt injurios, că alea nu vor să fie femei, vor să fie bărbați. Să nu mai trebuiască să stea la locul ei și să-și cunoască lungul nasului, să nu se mai simtă datoare să zâmbească politicos la aluziile porcoase. Să aibă varice și păr pe față, să nu se mai excite nimeni uitându-se la sânii ei căzuți - atunci o să fie liberă și urâtă. Dar tot n-o să fie decât o femeie demnă de dispreț fiindcă femeile nu au voie să fie urâte, numai bărbații pot să pută, să-și lase burtă, să umble în maiouri (...)”
August 10, 2021
adevăr>dragoste≠recunoștință
relația complexă de dragoste împleticită de confuzie, neîndeplinire și teroarea în formă de ceață care se lasă greu cât peste România de la sfârșitul anilor '80 cât și pentru povestea din roman, te lasă cu noduri în gât și stomac. odată ce începi, nu ai cum să nu fii transpus, filtrat, trecut, tranzitat de sentimentele cât ale Cristinei, cât și ale Nanei, unele din cele mai bine construite personaje din literatura română (cred eu).
…iubirea era monolit: dacă simți așa, iubești legal, dacă nu, ești pervers, eşti anormal, trebuie să-ți fie rușine de tine, să te învinovățești și să te consideri un monstru, să iei pastile, poate-ți trece, dar nu trece. Nu trece cu nimic, nici cu whisky din sticla aia de care crezuse că nu știe nimeni, bine ascunsă sub pat, nici cu somniferele alea de care-i era frică și greață, ce măgar Şerban ăsta, să i-o zică aşa, în față, și-a găsit și el momentul. Îi vine să urle, să-l bată, să-l scuipe, el o îmbrătişează strâns, îl lovește pumnii – dă afară, dă tot afară…
relația complexă de dragoste împleticită de confuzie, neîndeplinire și teroarea în formă de ceață care se lasă greu cât peste România de la sfârșitul anilor '80 cât și pentru povestea din roman, te lasă cu noduri în gât și stomac. odată ce începi, nu ai cum să nu fii transpus, filtrat, trecut, tranzitat de sentimentele cât ale Cristinei, cât și ale Nanei, unele din cele mai bine construite personaje din literatura română (cred eu).
…iubirea era monolit: dacă simți așa, iubești legal, dacă nu, ești pervers, eşti anormal, trebuie să-ți fie rușine de tine, să te învinovățești și să te consideri un monstru, să iei pastile, poate-ți trece, dar nu trece. Nu trece cu nimic, nici cu whisky din sticla aia de care crezuse că nu știe nimeni, bine ascunsă sub pat, nici cu somniferele alea de care-i era frică și greață, ce măgar Şerban ăsta, să i-o zică aşa, în față, și-a găsit și el momentul. Îi vine să urle, să-l bată, să-l scuipe, el o îmbrătişează strâns, îl lovește pumnii – dă afară, dă tot afară…
March 5, 2022
Oare nu in fiecare din noi se ascunde cate o lurlugeană? Daca e asa, inca am sperante ca rasa umana nu e pierduta total.
Fascinanta carte! Naratiunea a curs asa frumoas ca nici nu stiu cand am terminat-o.
Cristina e un personaj ciudat, venit parca dintr-o alta lume. Nu se incadreaza deloc in peisaj si asta se observa inca din primele pagini. E conturata cu maiestrie si nu de putine ori m-am identificat cu ea in situatiile cheie.
Povestile pe care le inventa pentru Stefan si chiar Stefan in sine m-au topit.
Contine un limbaj foarte explicit, dar totusi nu am simtit-o ca fiind vulgara. Umorul fin e involuntar provine din situatii care mai de care.
E greu sa las doar un citat. "
E genul de carte care merita cu varf si indesat 5⭐.
Fascinanta carte! Naratiunea a curs asa frumoas ca nici nu stiu cand am terminat-o.
Cristina e un personaj ciudat, venit parca dintr-o alta lume. Nu se incadreaza deloc in peisaj si asta se observa inca din primele pagini. E conturata cu maiestrie si nu de putine ori m-am identificat cu ea in situatiile cheie.
Povestile pe care le inventa pentru Stefan si chiar Stefan in sine m-au topit.
Contine un limbaj foarte explicit, dar totusi nu am simtit-o ca fiind vulgara. Umorul fin e involuntar provine din situatii care mai de care.
E greu sa las doar un citat. "
E genul de carte care merita cu varf si indesat 5⭐.
May 31, 2024
„Az elnyomás (…) egy fokozatosan leszálló, könnyű köd, eleinte láthatatlan, mint valami pókháló, először csak egy kis sarokban tűnik fel, és nem tulajdonítasz neki nagy jelentőséget, aztán így, figyelmen kívül hagyva, percről percre növekszik. (…) A köd egyre sűrűsödik – fulladozol tőle? Nem a köd miatt van, te nem tudsz megfelelően lélegezni, takarékoskodj a levegővel, szuszogj ritkábban, ha mozdulatlanságba dermedsz, nincs is szükséged több levegőre.”
A diktatúra úgy működik, hogy az egyik kisebbség felhasználja a gyanakvást, amit a többség egy másik kisebbség iránt érez, és erre támaszkodva uralma alá hajtja. Az egyik kisebbség a diktátor és szűk sleppje, a másik viszont bárki lehet: vallás, etnikum, osztály, normálistól eltérő nemi identitás, vagy akár csak azok, akik képesek kritikus gondolkodásra – utóbbiba potenciálisan minden művész beletartozik. Utóbbiak mindig a hatalom ellenfelei, nem saját döntés jogán, hanem mert a világról alkotott elképzeléseik legfeljebb ideiglenesen kompatibilisek a diktatúrák elképzeléseivel. Ha nem akarnak a hatalom talpa alá kerülni, kénytelenek eltitkolni, elfojtani gondolataikat, olyan rutint kell kialakítaniuk (ha tudnak egyáltalán), amivel elrejtőzhetnek a többség között. Aki pedig mégis úgy dönt, hogy vállalja önmagát, annak nem pusztán a retorzióval kell szembenéznie, hanem azzal is, hogy nem lesznek mintái, ami alapján identitását felépítheti. Önmagára lesz utalva, minden téren.
Fullasztó szöveg, nem csak azért, mert a Ceaucescu-féle nacionalista és szocialista Romániában játszódik, ahol az áramkimaradások nem pusztán rendszeresek, de még praktikusak is, mert legalább addig se látni, hogyan rohad le körülöttünk minden. Hanem azért is, mert Nelega mondatai is fullasztóak – időnként valamiféle lírai besűrűsödés jellemzi őket, amiben nem különösebben éreztem jól magam. Különben is azt vettem észre, hogy egy idő óta türelmetlenebb vagyok a költői prózákkal szemben, jobban igénylem a történetet, mint anno, hamvas ifjúságomban. Még gondolkodnom kell rajta, miért. De hát ez legyen az az én problémám, megoldásra való keresztrejtvényem - térjünk vissza a könyvre.
Ami különben jó.
A diktatúra úgy működik, hogy az egyik kisebbség felhasználja a gyanakvást, amit a többség egy másik kisebbség iránt érez, és erre támaszkodva uralma alá hajtja. Az egyik kisebbség a diktátor és szűk sleppje, a másik viszont bárki lehet: vallás, etnikum, osztály, normálistól eltérő nemi identitás, vagy akár csak azok, akik képesek kritikus gondolkodásra – utóbbiba potenciálisan minden művész beletartozik. Utóbbiak mindig a hatalom ellenfelei, nem saját döntés jogán, hanem mert a világról alkotott elképzeléseik legfeljebb ideiglenesen kompatibilisek a diktatúrák elképzeléseivel. Ha nem akarnak a hatalom talpa alá kerülni, kénytelenek eltitkolni, elfojtani gondolataikat, olyan rutint kell kialakítaniuk (ha tudnak egyáltalán), amivel elrejtőzhetnek a többség között. Aki pedig mégis úgy dönt, hogy vállalja önmagát, annak nem pusztán a retorzióval kell szembenéznie, hanem azzal is, hogy nem lesznek mintái, ami alapján identitását felépítheti. Önmagára lesz utalva, minden téren.
Fullasztó szöveg, nem csak azért, mert a Ceaucescu-féle nacionalista és szocialista Romániában játszódik, ahol az áramkimaradások nem pusztán rendszeresek, de még praktikusak is, mert legalább addig se látni, hogyan rohad le körülöttünk minden. Hanem azért is, mert Nelega mondatai is fullasztóak – időnként valamiféle lírai besűrűsödés jellemzi őket, amiben nem különösebben éreztem jól magam. Különben is azt vettem észre, hogy egy idő óta türelmetlenebb vagyok a költői prózákkal szemben, jobban igénylem a történetet, mint anno, hamvas ifjúságomban. Még gondolkodnom kell rajta, miért. De hát ez legyen az az én problémám, megoldásra való keresztrejtvényem - térjünk vissza a könyvre.
Ami különben jó.
April 6, 2022
O carte foarte, foarte bună! Scriitura este excepțională. Rar găsești o carte scrisă de un autor român atât de bine redactată.
August 21, 2025
dacă e să citești o singură carte scrisă de un autor român
fă să fie aceasta.
fă să fie aceasta.
December 4, 2023
j'ai tout aimé de ce livre c'était parfois bizarre et décousu mais la vie est bizarre et décousue elle aussi alors quelque part ça va bien ensemble. ça parle de lesbiennes qui ont une vie concernée par leur lesbianisme et partiellement influencée par leur lesbianisme et très souvent imprégnée par leur lesbianisme mais qui ne se réduit pas à leur lesbianisme qui l'eût cru !!! les lesbiennes ne passent pas toutes leurs heures éveillées à lesbianiser ?? elles ont aussi genre. des problèmes et des vies et des ami.es et des emplois et des dîners et des vacances et des espoirs ? mais oui jean rené il semblerait bien. incroyable. manifestement entre deux sessions de ciseaux elles ont parfois le temps de se caler une belote ou une randonnée. ça par exemple. si on l'avait su.
non mais tu vois c'est à ça qu'on reconnaît la représentation lesbienne faite par une lesbienne mdr c'est-à-dire que le lesbianisme est omniprésent en toile de fond SANS pour autant que l'intrigue se résume à l'éternel motif du coming out et c'est GENIAL. c'est génial d'arriver à le retranscrire aussi bien et aussi intelligemment et de façon aussi détaillée et tiraillante et précise et émouvante. la façon dont tout ce que Cristina et Nana vivent est très très très concernée par leur lesbianisme MAIS PAS QUE et genre toutes leurs décisions sont liées à ça MAIS PAS QUE fin je suis désolée j'ai rarement autant relate à des personnages et pourtant dieu sait que je ne vis pas dans les dernières années de la dictature communiste roumaine !!!!!!!!!!!!!!
bref. tout ça pour dire. c'était très très beau souvent drôle parfois long mais jamais ennuyant. très juste. douloureux à beaucoup d'endroits. dix ans de la vie de deux jeunes femmes qui font de leur mieux. des études. de l'ennui. un enfant. l'attente. des toilettes. un poulet. la forêt. les mamans. tout ça. et tout le reste encore. c'est passionnant et l'intrigue tient en deux phrases. ça t'emporte et ça te tabasse la poitrine lorsque ça te parle de condition féminine et du tel besoin qu'on a parfois de ne juste PLUS ÊTRE REGARDEES. ça parle de la terreur et de ce que c'est vraiment, loin de toute métaphore. ça parle de la faim. ça parle du silence. de théâtre, beaucoup. et quand ça se termine, tu comprends que ça ne sera jamais vraiment tout à fait fini, et que la dernière page c'est juste l'endroit où l'autrice arrête de raconter et où autre chose prend le relais.
non mais tu vois c'est à ça qu'on reconnaît la représentation lesbienne faite par une lesbienne mdr c'est-à-dire que le lesbianisme est omniprésent en toile de fond SANS pour autant que l'intrigue se résume à l'éternel motif du coming out et c'est GENIAL. c'est génial d'arriver à le retranscrire aussi bien et aussi intelligemment et de façon aussi détaillée et tiraillante et précise et émouvante. la façon dont tout ce que Cristina et Nana vivent est très très très concernée par leur lesbianisme MAIS PAS QUE et genre toutes leurs décisions sont liées à ça MAIS PAS QUE fin je suis désolée j'ai rarement autant relate à des personnages et pourtant dieu sait que je ne vis pas dans les dernières années de la dictature communiste roumaine !!!!!!!!!!!!!!
bref. tout ça pour dire. c'était très très beau souvent drôle parfois long mais jamais ennuyant. très juste. douloureux à beaucoup d'endroits. dix ans de la vie de deux jeunes femmes qui font de leur mieux. des études. de l'ennui. un enfant. l'attente. des toilettes. un poulet. la forêt. les mamans. tout ça. et tout le reste encore. c'est passionnant et l'intrigue tient en deux phrases. ça t'emporte et ça te tabasse la poitrine lorsque ça te parle de condition féminine et du tel besoin qu'on a parfois de ne juste PLUS ÊTRE REGARDEES. ça parle de la terreur et de ce que c'est vraiment, loin de toute métaphore. ça parle de la faim. ça parle du silence. de théâtre, beaucoup. et quand ça se termine, tu comprends que ça ne sera jamais vraiment tout à fait fini, et que la dernière page c'est juste l'endroit où l'autrice arrête de raconter et où autre chose prend le relais.
March 18, 2022
3.3
Foarte corect scrisă - singurul lucru care îi lipsește e imaginația.
Abundă, în schimb, descrierile tuturor lucrurilor, stărilor, senzațiilor, parcă i-ar fi teamă că cititorul singur nu ar putea întelege ce nu e evident.
Aș fi preferat să recitesc Coșa, pentru o doză de realism gri românesc.
Foarte corect scrisă - singurul lucru care îi lipsește e imaginația.
Abundă, în schimb, descrierile tuturor lucrurilor, stărilor, senzațiilor, parcă i-ar fi teamă că cititorul singur nu ar putea întelege ce nu e evident.
Aș fi preferat să recitesc Coșa, pentru o doză de realism gri românesc.
August 18, 2022
Nu credeam că o să-mi placă atât de mult, m-a atins la suflet🥹
October 27, 2021
ALINA NELEGA.... STEP ON ME
M-a distrus cartea asta. E ireal cum nu se vorbește de ea. Și nu mă refer aici în cercurile literare sau mai știu eu ce. De ce nu se vorbește despre ea oriunde? Pur și simplu citiți-o.
,,Dar ea nu e nebună – fiindcă trebuie să fii nebun să protestezi, să ieși în piață să-ți dai foc, mai bine vorbim în metafore și ni se pare că spunem ceva despre noi"
,, -Așa, că într-o zi, mai devreme sau mai târziu, o să scriu despre ce se întâmplă acum, aici, în camera asta, la cafeaua asta, în clădirea asta, în camerele astea cu uși metalice, în subsol, în orașul și în țara asta - chiar nu ți-e frica de asta? Ar trebui să tremuri, să te gândești că odată și-odată, ◌am să te scriu◌. Și o să afle toata lumea de ce sunteți în stare. "
M-a distrus cartea asta. E ireal cum nu se vorbește de ea. Și nu mă refer aici în cercurile literare sau mai știu eu ce. De ce nu se vorbește despre ea oriunde? Pur și simplu citiți-o.
,,Dar ea nu e nebună – fiindcă trebuie să fii nebun să protestezi, să ieși în piață să-ți dai foc, mai bine vorbim în metafore și ni se pare că spunem ceva despre noi"
,, -Așa, că într-o zi, mai devreme sau mai târziu, o să scriu despre ce se întâmplă acum, aici, în camera asta, la cafeaua asta, în clădirea asta, în camerele astea cu uși metalice, în subsol, în orașul și în țara asta - chiar nu ți-e frica de asta? Ar trebui să tremuri, să te gândești că odată și-odată, ◌am să te scriu◌. Și o să afle toata lumea de ce sunteți în stare. "
March 19, 2021
“Ea vrea ca lumea să spună ce gândeşte sau să tacă şi gata – atunci n-ar mai trebui să ne prefacem.
— Să nu zici ce gândeşti e tot o formă de prefăcătorie – şi ea tace – vezi, de ce nu zici ce gândeşti? Ea vrea reguli – păi reguli sunt. Nu, ea vrea reguli cinstite, na, poftim, aici m-ai pierdut, cum adică cinstite, păi există deja cele zece porunci şi la ce bun? Distracţia e să le ocoleşti, să le interpretezi.
— Tu şi interpretarea ta.
— De fapt, zice Nana, ce, tu eşti în stare să spui adevărul? Nu să taci. Adevărul. Eşti? În stare.
— Eu cred că da.
— Juri?
— Ce naiba, am zis că da. Întreabă-mă.
— Bine. Dar vreau adevărul. De ce nu mai scrii?
De asta. Pentru că nu mai poate fi liberă în limba asta de unde i-au plecat toate cuvintele, nu mai găseşte camera secretă în care colecţiona toate lucrurile uitate, le desprăfuia din când în când şi le punea pe urmă bine la loc. Toate experienţele prezentului ei din trecut erau acolo, fiecare gest al tuturor oamenilor pe care-i cunoscuse, fiecare sunet şi faţă pe care le-a auzit, le-a văzut sau şi le-a imaginat. Dar nu poţi fi liber decât dacă eşti în siguranţă, iar popatraian, violatorul, n-a intrat numai în garsoniera ei de opt metri pătraţi cu veceu şi duş din Gheorgheni, nu. De realitatea acelui viol a ştiut să se apere. Mult mai grav a fost violul care i-a necinstit camera secretă, a făcut-o să dispară, i-a demonstrat că n-are cum să se ascundă, că nu era în siguranţă nicăieri. Şi-atunci nu era liberă.
— Adevărul, cere implacabilă Nana.
Lupta cu popatraian din realitate putea fi câştigată în imaginaţie, dar, după ce el i-a violat imaginaţia, trebuie să se confrunte cu el în realitatea asta. În care trebuie să spună adevărul.
Şi acum a sosit momentul ca ea să înveţe ceva în plus despre dragoste. Crede că dragostea rezistă, că nu pune întrebări, că înţelege şi iartă. Poate că dragostea şi iertarea sunt acelaşi lucru, fiindcă dragostea nu te înjumătăţeşte, ea te îmbogăţeşte, că doar de-aia aduce daruri. Iar darul Cristinei, pe care-l dă pentru prima dată, o costă aproape la fel de mult ca un cuţit în stomac, e un dar otrăvit, suferă şi cea care dăruieşte, şi cea care primeşte. Dragostea poate ucide, nu intră în combinaţie cu adevărul, sunt ca materia şi antimateria. Adevărul e mai puternic decât dragostea, o picătură de adevăr ajunge într-o mare de dragoste. Nimic bun nu poate să iasă de-aici”.
— Să nu zici ce gândeşti e tot o formă de prefăcătorie – şi ea tace – vezi, de ce nu zici ce gândeşti? Ea vrea reguli – păi reguli sunt. Nu, ea vrea reguli cinstite, na, poftim, aici m-ai pierdut, cum adică cinstite, păi există deja cele zece porunci şi la ce bun? Distracţia e să le ocoleşti, să le interpretezi.
— Tu şi interpretarea ta.
— De fapt, zice Nana, ce, tu eşti în stare să spui adevărul? Nu să taci. Adevărul. Eşti? În stare.
— Eu cred că da.
— Juri?
— Ce naiba, am zis că da. Întreabă-mă.
— Bine. Dar vreau adevărul. De ce nu mai scrii?
De asta. Pentru că nu mai poate fi liberă în limba asta de unde i-au plecat toate cuvintele, nu mai găseşte camera secretă în care colecţiona toate lucrurile uitate, le desprăfuia din când în când şi le punea pe urmă bine la loc. Toate experienţele prezentului ei din trecut erau acolo, fiecare gest al tuturor oamenilor pe care-i cunoscuse, fiecare sunet şi faţă pe care le-a auzit, le-a văzut sau şi le-a imaginat. Dar nu poţi fi liber decât dacă eşti în siguranţă, iar popatraian, violatorul, n-a intrat numai în garsoniera ei de opt metri pătraţi cu veceu şi duş din Gheorgheni, nu. De realitatea acelui viol a ştiut să se apere. Mult mai grav a fost violul care i-a necinstit camera secretă, a făcut-o să dispară, i-a demonstrat că n-are cum să se ascundă, că nu era în siguranţă nicăieri. Şi-atunci nu era liberă.
— Adevărul, cere implacabilă Nana.
Lupta cu popatraian din realitate putea fi câştigată în imaginaţie, dar, după ce el i-a violat imaginaţia, trebuie să se confrunte cu el în realitatea asta. În care trebuie să spună adevărul.
Şi acum a sosit momentul ca ea să înveţe ceva în plus despre dragoste. Crede că dragostea rezistă, că nu pune întrebări, că înţelege şi iartă. Poate că dragostea şi iertarea sunt acelaşi lucru, fiindcă dragostea nu te înjumătăţeşte, ea te îmbogăţeşte, că doar de-aia aduce daruri. Iar darul Cristinei, pe care-l dă pentru prima dată, o costă aproape la fel de mult ca un cuţit în stomac, e un dar otrăvit, suferă şi cea care dăruieşte, şi cea care primeşte. Dragostea poate ucide, nu intră în combinaţie cu adevărul, sunt ca materia şi antimateria. Adevărul e mai puternic decât dragostea, o picătură de adevăr ajunge într-o mare de dragoste. Nimic bun nu poate să iasă de-aici”.
December 12, 2021
Cutremuratoare, fara a fi socanta. In acelasi timp vulnerabila si puternica. Autentica.
November 22, 2020
E greu să explic ce te face cartea asta să simți. Toate sentimentele din lume. Toate. Fără excepții.
,,Emoțiile sunt pentru a fi controlate"
Nu știu cine e Alina Nelega. Nu am mai citit nimic de la dumneai până acum câteva zile, și anume cartea asta, care nu m-a dat pe spate la început. O comparam oarecum cu ,,Travesti" a lui Cărtărescu. Dar nu era cazul. Bineînțeles, aș putea să povestesc acțiunea cărții, dar nu am de ce. Să rămână un mister. ,,Despre ce e vorba în carte?" Nu știu. Despre tot. Despre toți. E o carte pe care o citești , musai, pe nerăsuflate, deși acțiunea nu te ține cu sufletul la gură. Îmi doresc să n-o fi citit, doar ca să o pot citi altcândva, când voi avea și mai mare nevoie de avalanșa asta de sentimente. Nu credeam că poate să-ți lipsească o carte, dar îmi lipsește enorm. O carte-om. Intră în topul cărților mele favorite, fără dar și poate. Toată cartea e perfectă. Personajele sunt de-a dreptul mizerabile, dar n-ai cum să nu le iubești, să nu suferi când suferă ele, să te bucuri când se bucură ele. Sunt umane. Nu sunt exagerate, nu sunt fardate sau puse într-o lumină bună. N-ai personaje pozitive, n-ai personaje negative. Indiferent cine ești, te regăsești în cartea asta. Pe scurt: vorbele-s de prisos, nu-ți poți controla sentimentele.
La un moment dat, nici nu mai lași semne prin carte.
Totul e important de reținut. Fiecare cuvânt, fiecare stare, fiecare lacrimă, fiecare frustrare, tot. Totul e așa bine descris, ai zice că ți se întâmplă ție. Acum, fără să intru-n prea multe detalii: feminitate, patriarhie, maternitate,homosexualitate, durere, frustrare, eșecuri, iubire, timp. Toate se regăsesc, negreșit, în fiecare pagină. Și deseori ți se rupe sufletul. Dar asta-i viața. Toate sunt așezate cu grijă de către Alina Nelega încât să-ți fie dor de durerea pe care ți-o cauzau. Traiul e complicat, mereu a fost. Dar nu cumva e mai complicat pentru unii decât pentru alții?
,,It takes one to know one"
Ăsta da subiect. Nu vorbim despre asta în cărți. Adică vorbim, dar rar, și pe ascunzișuri. Nu vorbim. Ne e frică. Normal că ne e , doar e greșit, și o să fim pedepsiți odată și-odată. Și nu știi când te lovește. A început ușor, și inocent , și nu credeam că va evolua. Dar când e pe bune, e pe bune, rezistă în timp. Dar a fost pe bune? Poate nu a fost. Lipsea curajul. Și pe bună dreptate, doar e de înțeles de ce. Nu-i greu să te prinzi. Măritată, chiar cu frate-tu. Și femeie. Anormal. De lepădat. Dar o iubește, și o iubește dinaintea lui frate-su. Cu mult. El i-a furat-o, pentru că el poate să se bucure de atenția, de dragostea ei aparentă, și e chiar lăudat pentru asta. Și nu e corect. Dar e ok, dacă nu recunoști, nu s-a întâmplat.
,,Ultima poveste pentru Ștefan"
Cel mai dureros capitol dintre toate. Sfărșitul. Nu se termină cum voiai. Plângi, pentru că sperai să fie bine. Dar aici vezi ce contează: sunt doar ei doi, de fapt. Ea n-a fost mama perfectă, el merita mai mult. Dar ea va lupta ca să fie mai bună. Și va tot greșii, ca până acum, dar o sa răzbească ea cumva. Pentru el. Pentru ei doi. Cealaltă ea i-a părăsit, au fost doar ei doi de la început. Rămân doar ei. Ei, un trecut greu de explicat, ascuns undeva într-un colț, și muuulte povești. Dar poate e mai bine să nu le împărtășești. Poate e mai bine să rămănă la tine. Dacă nu povestești, nu s-a întâmplat. Mergem mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
O recomand oricui. Oricând. Dar uneori vei avea nevoie mai mare de ea decât ,,oricând". S-o recitești atunci. Un manifest tăcut. Un protest mut.
,,Emoțiile sunt pentru a fi controlate"
Nu știu cine e Alina Nelega. Nu am mai citit nimic de la dumneai până acum câteva zile, și anume cartea asta, care nu m-a dat pe spate la început. O comparam oarecum cu ,,Travesti" a lui Cărtărescu. Dar nu era cazul. Bineînțeles, aș putea să povestesc acțiunea cărții, dar nu am de ce. Să rămână un mister. ,,Despre ce e vorba în carte?" Nu știu. Despre tot. Despre toți. E o carte pe care o citești , musai, pe nerăsuflate, deși acțiunea nu te ține cu sufletul la gură. Îmi doresc să n-o fi citit, doar ca să o pot citi altcândva, când voi avea și mai mare nevoie de avalanșa asta de sentimente. Nu credeam că poate să-ți lipsească o carte, dar îmi lipsește enorm. O carte-om. Intră în topul cărților mele favorite, fără dar și poate. Toată cartea e perfectă. Personajele sunt de-a dreptul mizerabile, dar n-ai cum să nu le iubești, să nu suferi când suferă ele, să te bucuri când se bucură ele. Sunt umane. Nu sunt exagerate, nu sunt fardate sau puse într-o lumină bună. N-ai personaje pozitive, n-ai personaje negative. Indiferent cine ești, te regăsești în cartea asta. Pe scurt: vorbele-s de prisos, nu-ți poți controla sentimentele.
La un moment dat, nici nu mai lași semne prin carte.
Totul e important de reținut. Fiecare cuvânt, fiecare stare, fiecare lacrimă, fiecare frustrare, tot. Totul e așa bine descris, ai zice că ți se întâmplă ție. Acum, fără să intru-n prea multe detalii: feminitate, patriarhie, maternitate,homosexualitate, durere, frustrare, eșecuri, iubire, timp. Toate se regăsesc, negreșit, în fiecare pagină. Și deseori ți se rupe sufletul. Dar asta-i viața. Toate sunt așezate cu grijă de către Alina Nelega încât să-ți fie dor de durerea pe care ți-o cauzau. Traiul e complicat, mereu a fost. Dar nu cumva e mai complicat pentru unii decât pentru alții?
,,It takes one to know one"
Ăsta da subiect. Nu vorbim despre asta în cărți. Adică vorbim, dar rar, și pe ascunzișuri. Nu vorbim. Ne e frică. Normal că ne e , doar e greșit, și o să fim pedepsiți odată și-odată. Și nu știi când te lovește. A început ușor, și inocent , și nu credeam că va evolua. Dar când e pe bune, e pe bune, rezistă în timp. Dar a fost pe bune? Poate nu a fost. Lipsea curajul. Și pe bună dreptate, doar e de înțeles de ce. Nu-i greu să te prinzi. Măritată, chiar cu frate-tu. Și femeie. Anormal. De lepădat. Dar o iubește, și o iubește dinaintea lui frate-su. Cu mult. El i-a furat-o, pentru că el poate să se bucure de atenția, de dragostea ei aparentă, și e chiar lăudat pentru asta. Și nu e corect. Dar e ok, dacă nu recunoști, nu s-a întâmplat.
,,Ultima poveste pentru Ștefan"
Cel mai dureros capitol dintre toate. Sfărșitul. Nu se termină cum voiai. Plângi, pentru că sperai să fie bine. Dar aici vezi ce contează: sunt doar ei doi, de fapt. Ea n-a fost mama perfectă, el merita mai mult. Dar ea va lupta ca să fie mai bună. Și va tot greșii, ca până acum, dar o sa răzbească ea cumva. Pentru el. Pentru ei doi. Cealaltă ea i-a părăsit, au fost doar ei doi de la început. Rămân doar ei. Ei, un trecut greu de explicat, ascuns undeva într-un colț, și muuulte povești. Dar poate e mai bine să nu le împărtășești. Poate e mai bine să rămănă la tine. Dacă nu povestești, nu s-a întâmplat. Mergem mai departe, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
O recomand oricui. Oricând. Dar uneori vei avea nevoie mai mare de ea decât ,,oricând". S-o recitești atunci. Un manifest tăcut. Un protest mut.
March 6, 2021
Inițial am crezut că va fi un roman despre un cuplu gay în comunism (ceea ce oricum era un subiect mai mult decât tabu), dar este mai degrabă un roman despre condiția umană în comunism, mai exact lipsa umanității, teroarea, felul în care oamenii erau tratați ca niște simple verigi în lanțul socialist.
Am citit multe cărți cu mărturii din vremea comunismului, cam toate mi-au lăsat o amprentă dureroasă, dar niciuna nu se compară cu romanul Alinei Nelega. Scriitura atât de sinceră, vulnerabilă și vividă parcă mușcă din tine, anumite scene descrise până la cel mai mic detaliu îți vor rămâne lipite de creier ca pe o hârtie de prins muște.
Mai jos un citat care îmi face pielea de găină:
"Teroarea nu e ce-și imaginează ei. Nu e un monstru care te atacă și cu care te lupți, dacă mori frumos, posteritatea îți face o statuie în piață și turiștii se fotografiază cu tine [...]. Teroarea nu e deloc așa. E mai degrabă o ceață ușoară care se instalează treptat, nevăzută și ușoară la început, ca o pânză de pâianjen, întâi într-un colț și nu-i dai atenție, pe urmă crește cu fiecare clipă, nebăgată în seamă. La început dispar în ceață lucrurile neimportante, că doar alea stau prin colțuri, nici nu le vezi, n-ai neapărat nevoie de revistele străine, de exemplu. Care sunt în fiecare zi tot mai puține, și-așa nu se prea cumpără. Să nu aruncăm banii pe lucruri inutile, cine are nevoie de Pif și The Economist? Avem și noi Arici Pogonici și Era socialistă, pe astea să le cumpărați, că sunt ale noastre. Urmează un discurs din care aflăm că ceața nu e ceață, e suflul nou al viitorului, pe urmă mai vine un congres după care nu mai găsești nici cărți, dar biblioteca ți-e plină, citește literatură clasică, ce naiba, doar e validată, e calitate. Citește mai rar și nu mai bea cafea în ritualuri decadente intelectual-burgheze, n-au nevoie de lux, bem ceai rusesc, dar nici din asta nu mai găsești, nu importăm de la ruși. Să fim serioși, cine face o revoluție pentru ceai? Nu suntem americani. Ceața crește – te sufoci? Nu e ceață, tu nu știi să respiri, economisește aerul, dacă nu faci nimic respiri mai rar. S-a demonstrat științific, rezultatele au fost validate de încă un congres. Și-atunci nu respira, nu face, nu călători, asta ia energie, or, noi economisim energia. Și nu mai primești pașaport decât la cerere și aștepți luni de zile, respiri tot mai rar, din ce în ce mai rar, e drept, n-avem aer, dar trebuie să ne descurcăm cu ce-avem, că doar nu putem importa aer. Nu mai importăm nimic, suntem complet independenți, alt discurs, alt congres, cine-i ca noi? Între timp, ți-ai pierdut în ceața mândriei naționale săpunul și șamponul, dar, dacă nu te miști și nu respiri, nici nu transpiri. Întinde-te cât ți-e plapuma. Băgați-vă sub plapumă, un pluover în plus înseamnă cinci grade în minus, un alt discurs, un alt congres. Ceața se întețește – da, e ceață, acum putem s-o spunem, dar nu e a noastră, vine de la ruși și de la unguri, de la sârbi și de la polonezi, ba chiar de mai departe, din Occidentul pierdut în târfe și droguri , dar nu-ți face griji, pe tine te călăuzește prin ceață partidul și îți spune ce să vezi, iar tu vezi ce ți se spune. Lumină? Da, lumină avem, facem termocentrale pe șișturi bituminoase, ce dacă puterea calorică e de căcat? Și căcatul arde, s-a demonstrat științific. Tot la ultimul congres. Nu prea dă lumină, dar și-așa n-aveți ce să citiți, consumul de lumină e nejustificat, așa că se ia și lumina, la început o oră, noaptea, dacă tot dormi, ce-ți pasă? Pe urmă două – trei, cinci – șase, după o lună se ia și în timpul zilei, dar ziua e oricum lumină, iar seara mai aprinzi o lumânare, facem economie și ne plătim datoriile externe sub formă de tractoare și mâncare, că voi, popor gras ce sunteți, de-aia muriți pe capete, fiindcă mâncați prea mult – și asta s-a demonstrat științific, tot la un congres. Trebuie să slăbiți ca să fiți sănătoși, să circulați pe jos și să mâncați mai puțin. E greu? Da, firește că e greu, pentru că nu aveți educație, nu sunteți disciplinați, or, disciplina e cheia succesului. Dar lasă că vă facem noi educație, vă spunem noi când să vă treziți, ce să mâncați, cum să gândiți, că nu știți să gândiți decât după capul vostru de proști, voi nu vă cunoașteți nevoile, or, libertatea e necesitate asumată, lasă că vă arătăm noi necesitatea într-un alt discurs, la un alt congres: iată, acestea sunt necesitățile poporului, când poporul o să și le asume, poporul o să fie liber, cu adevărat liber. Ceața e deja un ecran gros, pe care se proiectează imaginea unui viitor luminos. Acolo mergem, drumul e lung, voi poate muriți pe drum, dar copiii voștri vor trăi fericiți. Nu e frumos să te vaieți pentru o lingură de ciorbă, ce, ciorba te face liber? Nici dacii, nici romanii nu cunoșteau ciorba, ia să ne respectăm strămoșii, că ei ne-au dat tot ce avem și ce nu ne-au dat punem noi de la noi, avem arheologii noștri, ce? Și voi trebuie să dați tot ce-aveți, că pentru copiii voștri dați, ei o să fie oamenii noi ai viitorului luminos, pentru care noi economisim acum lumina, dar o s-o primească ei înapoi însutit, înmiit. Și cu ce vă deranjează cartela de pâine și zahar, nu e ca-n război, că doar nu vă împuscă nimeni în stradă, femeile nu sunt violate pe capete, e pace. Și nu uitați să mulțumiți pentru asta în fiecare zi, iubituluiconducător, tovarășeideviață, partiduluicomunistromân, patrieiceleimaifrumoasedinlume, și iar mulțumiți, cu capul spre răsărit, dimineața, la amiază și seara. Cine nu mulțumește va fi aspru pedepsit.”
Am citit multe cărți cu mărturii din vremea comunismului, cam toate mi-au lăsat o amprentă dureroasă, dar niciuna nu se compară cu romanul Alinei Nelega. Scriitura atât de sinceră, vulnerabilă și vividă parcă mușcă din tine, anumite scene descrise până la cel mai mic detaliu îți vor rămâne lipite de creier ca pe o hârtie de prins muște.
Mai jos un citat care îmi face pielea de găină:
"Teroarea nu e ce-și imaginează ei. Nu e un monstru care te atacă și cu care te lupți, dacă mori frumos, posteritatea îți face o statuie în piață și turiștii se fotografiază cu tine [...]. Teroarea nu e deloc așa. E mai degrabă o ceață ușoară care se instalează treptat, nevăzută și ușoară la început, ca o pânză de pâianjen, întâi într-un colț și nu-i dai atenție, pe urmă crește cu fiecare clipă, nebăgată în seamă. La început dispar în ceață lucrurile neimportante, că doar alea stau prin colțuri, nici nu le vezi, n-ai neapărat nevoie de revistele străine, de exemplu. Care sunt în fiecare zi tot mai puține, și-așa nu se prea cumpără. Să nu aruncăm banii pe lucruri inutile, cine are nevoie de Pif și The Economist? Avem și noi Arici Pogonici și Era socialistă, pe astea să le cumpărați, că sunt ale noastre. Urmează un discurs din care aflăm că ceața nu e ceață, e suflul nou al viitorului, pe urmă mai vine un congres după care nu mai găsești nici cărți, dar biblioteca ți-e plină, citește literatură clasică, ce naiba, doar e validată, e calitate. Citește mai rar și nu mai bea cafea în ritualuri decadente intelectual-burgheze, n-au nevoie de lux, bem ceai rusesc, dar nici din asta nu mai găsești, nu importăm de la ruși. Să fim serioși, cine face o revoluție pentru ceai? Nu suntem americani. Ceața crește – te sufoci? Nu e ceață, tu nu știi să respiri, economisește aerul, dacă nu faci nimic respiri mai rar. S-a demonstrat științific, rezultatele au fost validate de încă un congres. Și-atunci nu respira, nu face, nu călători, asta ia energie, or, noi economisim energia. Și nu mai primești pașaport decât la cerere și aștepți luni de zile, respiri tot mai rar, din ce în ce mai rar, e drept, n-avem aer, dar trebuie să ne descurcăm cu ce-avem, că doar nu putem importa aer. Nu mai importăm nimic, suntem complet independenți, alt discurs, alt congres, cine-i ca noi? Între timp, ți-ai pierdut în ceața mândriei naționale săpunul și șamponul, dar, dacă nu te miști și nu respiri, nici nu transpiri. Întinde-te cât ți-e plapuma. Băgați-vă sub plapumă, un pluover în plus înseamnă cinci grade în minus, un alt discurs, un alt congres. Ceața se întețește – da, e ceață, acum putem s-o spunem, dar nu e a noastră, vine de la ruși și de la unguri, de la sârbi și de la polonezi, ba chiar de mai departe, din Occidentul pierdut în târfe și droguri , dar nu-ți face griji, pe tine te călăuzește prin ceață partidul și îți spune ce să vezi, iar tu vezi ce ți se spune. Lumină? Da, lumină avem, facem termocentrale pe șișturi bituminoase, ce dacă puterea calorică e de căcat? Și căcatul arde, s-a demonstrat științific. Tot la ultimul congres. Nu prea dă lumină, dar și-așa n-aveți ce să citiți, consumul de lumină e nejustificat, așa că se ia și lumina, la început o oră, noaptea, dacă tot dormi, ce-ți pasă? Pe urmă două – trei, cinci – șase, după o lună se ia și în timpul zilei, dar ziua e oricum lumină, iar seara mai aprinzi o lumânare, facem economie și ne plătim datoriile externe sub formă de tractoare și mâncare, că voi, popor gras ce sunteți, de-aia muriți pe capete, fiindcă mâncați prea mult – și asta s-a demonstrat științific, tot la un congres. Trebuie să slăbiți ca să fiți sănătoși, să circulați pe jos și să mâncați mai puțin. E greu? Da, firește că e greu, pentru că nu aveți educație, nu sunteți disciplinați, or, disciplina e cheia succesului. Dar lasă că vă facem noi educație, vă spunem noi când să vă treziți, ce să mâncați, cum să gândiți, că nu știți să gândiți decât după capul vostru de proști, voi nu vă cunoașteți nevoile, or, libertatea e necesitate asumată, lasă că vă arătăm noi necesitatea într-un alt discurs, la un alt congres: iată, acestea sunt necesitățile poporului, când poporul o să și le asume, poporul o să fie liber, cu adevărat liber. Ceața e deja un ecran gros, pe care se proiectează imaginea unui viitor luminos. Acolo mergem, drumul e lung, voi poate muriți pe drum, dar copiii voștri vor trăi fericiți. Nu e frumos să te vaieți pentru o lingură de ciorbă, ce, ciorba te face liber? Nici dacii, nici romanii nu cunoșteau ciorba, ia să ne respectăm strămoșii, că ei ne-au dat tot ce avem și ce nu ne-au dat punem noi de la noi, avem arheologii noștri, ce? Și voi trebuie să dați tot ce-aveți, că pentru copiii voștri dați, ei o să fie oamenii noi ai viitorului luminos, pentru care noi economisim acum lumina, dar o s-o primească ei înapoi însutit, înmiit. Și cu ce vă deranjează cartela de pâine și zahar, nu e ca-n război, că doar nu vă împuscă nimeni în stradă, femeile nu sunt violate pe capete, e pace. Și nu uitați să mulțumiți pentru asta în fiecare zi, iubituluiconducător, tovarășeideviață, partiduluicomunistromân, patrieiceleimaifrumoasedinlume, și iar mulțumiți, cu capul spre răsărit, dimineața, la amiază și seara. Cine nu mulțumește va fi aspru pedepsit.”
January 29, 2023
okay imma be quick.
nu cred că s-a mai scris vreodată o asemenea carte în literatura română. nici nu cred că se va mai scrie. căci nimeni nu va mai avea vreodată curajul să descrie comunismul prin lentile feministe și queer. and to that i say preach. pe lângă asta, a fost neașteptat de filosofică, existențialistă și atât de... românească. ar fi imposibil să o citești în traducere, s-ar pierde efectiv toată nuanța.
„În lumea asta oamenii se iubesc, merg la petreceri, fac muzică, se nasc, se bucură și se ucid, se despart de cerul înstelat, scriu cărți și semnează tratate, decid soarta popoarelor și cred că ei susțin universul, dar habar n-au că de fapt tot cerul ăsta greu și înstelat se sprijină pe privirile celor ca ea, altfel s-ar prăbuși peste noi și praf ne-ar face.”
atât de frumos scrisă, ireplicabilă 👏
nu cred că s-a mai scris vreodată o asemenea carte în literatura română. nici nu cred că se va mai scrie. căci nimeni nu va mai avea vreodată curajul să descrie comunismul prin lentile feministe și queer. and to that i say preach. pe lângă asta, a fost neașteptat de filosofică, existențialistă și atât de... românească. ar fi imposibil să o citești în traducere, s-ar pierde efectiv toată nuanța.
„În lumea asta oamenii se iubesc, merg la petreceri, fac muzică, se nasc, se bucură și se ucid, se despart de cerul înstelat, scriu cărți și semnează tratate, decid soarta popoarelor și cred că ei susțin universul, dar habar n-au că de fapt tot cerul ăsta greu și înstelat se sprijină pe privirile celor ca ea, altfel s-ar prăbuși peste noi și praf ne-ar face.”
atât de frumos scrisă, ireplicabilă 👏
June 26, 2021
cel mai bun review pe care pot să-l scot din mine acum sunt mesajele astea pe care le-am trimis cuiva cât citeam:
nimic de aici nu e drăguț fiindcă nimic din perioada aia nu era drăguț. e genul ăla de roman care nu are fir narativ specific unei povesti cu intriga punct culminant întâmplări de situație care vin la fix. e cum este viața, care nu-ți dă răspunsuri, nu e cum te aștepți să fie, you don't get closure, you do what you can with the cards you've been dealt.
nimic de aici nu e drăguț fiindcă nimic din perioada aia nu era drăguț. e genul ăla de roman care nu are fir narativ specific unei povesti cu intriga punct culminant întâmplări de situație care vin la fix. e cum este viața, care nu-ți dă răspunsuri, nu e cum te aștepți să fie, you don't get closure, you do what you can with the cards you've been dealt.
May 14, 2019
o carte imposibildeuitat, fiecare capitol e o rotire a unui caledoiscop in care cioburile soioase ale comunismului tarziu genereaza sacadat scene de o brutalitatecomica atat de reusita incat ai senzatia ca iti citesti si retraiesti propriile amintiri.
Displaying 1 - 30 of 284 reviews