What do you think?
Rate this book


296 pages, Kindle Edition
First published April 3, 2018
After the catastrophes of Nazi rule, it has often been argued that Hindenburg had no choice but to appoint Hitler. Testifying at Nuremberg after the war, Hitler’s finance minister, Count Lutz Schwerin von Krosigk, said that “no one, not even the strongest opponent of Hitler, has yet told me what possibility there was in 1933 other than calling on the leader of the strongest party, since the parliament could not itself produce an administration.” Meissner quoted these words approvingly in his memoirs, but this claim obscures how much responsibility conservative politicians such as Krosigk and Meisnner themselves bore for what happened. Hermann Muller’s government in 1928-30 had had a stable majority. Heinrich Bruning had won a confidence vote in the Reichstag just days before Hindenburg sacked him. There was no need to call an election in 1932. The crisis and the deadlock of 1932 and early 1933, to which Hitler appeared as the only solution, was manufactured by a political right wing that wanted to exclude more than half the population from political representation and refused even the mildest compromise. To this end, a succession of conservative politicians (Hugenberg, Bruning, Papen and Hindenberg) courted the Nazis as the only way to retain power on terms congenial to them. Hitler’s regime was the result. (181-182)
Autarky [economic independence or self-sufficiency; see also "Germany first" or "America first"] was central to the Nazis’ political campaigns, and the theme of freeing Germany from its dependence on a hostile world clearly struck a chord with voters. The canny party propagandist Joseph Goebbels wrote in 1932 that a nation that couldn’t manage to get control over the “necessary space, natural forces and natural resources for its material life” would inevitably “fall into dependence on foreign countries and lose its freedom.” The outcome of the First World War and the nature of the postwar world had proven this clearly, he claimed. “Thus a thick wall around Germany?” he asked. “Certainly we want to build a wall, a protective wall.”(109)
The best explanation of Nazism that [Peter] Drucker had ever encountered came from a Nazi agitator “whom, many years ago, I heard proclaim to a wildly cheering peasants’ meeting: ‘We don't want lower bread prices, we don't want higher bread prices, we don't want unchanged bread prices—we want National Socialist bread prices.’” Since their logically inconsistent rage and hatred could never deliver any satisfactory social progress, the Nazis’ only recourse was this kind of irrationality: Nazism could only “accomplish its task through a miracle.” Higher bread prices, lower bread prices, and unchanged bread prices, “have all failed. The only hope lies in a kind of bread price which is none of these, which nobody has ever seen before, and which belies the evidence of one's reason.” (197)
The cynical dishonesty of the Nazis' propaganda received a significant boost from the cult or irrationality that drove their followers: the contempt for, indeed the revolution against, Enlightenment rationality. (194)
Hitler pulled all this together—the deliberate dishonesty, the concern with public personality, and yet also the desire to revel in this irrationality. The Nazis’ emphasis on race as the key to history, and racial thinking as the answer to all problems, grew out of both prewar irrationality and wartime violence. Nazi racial thinking was consciously anti-intellectual; “thinking with the blood” was its watchword. (196)
Right at the beginning we find one of those points of uncertainty with significant implications. Hitler’s father [Alois] was born out of wedlock. Extensive research has never brought full clarity on the identity of Alois’s father. His mother was Maria Anna Schicklgruber, and Alois bore the name Schicklgruber until he was thirty-nine. The most likely candidate for his father is one of the Hiedler brothers, Johann Georg and Johann Nepomuk. Johann Georg married Maria Anna after Alois’s birth, but never gave him name to his wife’s child. It was only after Johann Georg’s death that Johann Nepomuk arranged for Alois to be legally declared Johann Georg’s son, and only then did Alois change his name to Hiedler, though he spelled it “Hitler.” Such spelling variations were common in rural Austria in those days....
Hitler said later that his father’s change of name was the biggest favor Alois had ever done him. It is hard to imagine rapturous crowds yelling “Heil Schicklgruber”—at least outside of a satire like Charlie Chaplin’s film The Great Dictator. (42-43)
În 1933 puțini germani își puteau închipui Treblinka sau Auschwitz, execuțiile în masă de la Babi Iar sau marșurile morții din ultimele luni ale celui de-al Doilea Război Mondial. Este greu să-i învinovățim că nu au anticipat ceea ce era de neconceput. Cu toate acestea, inocența le-a jucat feste și s-au înșelat catastrofal în privința viitorului lor. Noi, care trăim într-o epocă ulterioară, avem un singur avantaj față de ei: avem exemplul lor înaintea ochilor. (p. 220)
Puțini dintre membrii grupurilor insurgente din Republica de la Weimar voiau o dictatură fără legi și barbară, condusă de cineva ca Hitler. Ei pur și simplu își doreau cele mai rapide și mai ușoare soluții la propriile probleme și nu voiau să facă niciun compromis cu adversarii lor. Când naziștii s-au dovedit a fi politicienii cei mai pricepuți la captarea resentimentelor celor nemulțumiți, în special ale protestanților din mediul rural, ecuația politică s-a schimbat. După 1929 nu a mai existat nicio coaliție antidemocratică viabilă care să nu-i includă pe Hitler și pe naziști. (p. 219)
Naziștii ar fi fost de neconceput fără Primul Război Mondial, și aici, chiar la începutul poveștii, vedem altceva: trauma înfrângerii i-a făcut pe milioane de germani să creadă o anumită poveste despre război nu pentru că era un adevăr demonstrabil, ci pentru că era necesar din punct de vedere emoțional. Națiunea trăise gloria unității sub soarele din august 1914 – sau cel puțin așa credeau majoritatea germanilor. Dar, sub ploaia rece din noiembrie 1918, trădarea și lașitatea din țară – „cuțitul în spate” – aduseseră înfrângerea pe câmpul de luptă. Nicio parte a acestei povești nu era exactă, dar contrastul constant dintre august și noiembrie le-a permis naziștilor să promită c�� vor readuce unitatea din august după ce vor învinge trădarea din noiembrie. Ceea ce crede un popor despre trecutul său este cel puțin la fel de important ca și ceea ce s-a întâmplat de fapt în acest trecut. (pp. 217-8)
Când naziștii au înregistrat prima lor victorie, în 1930, prim-ministrul Prusiei, Otto Braun, a declarat că nu ideea de democrație a eșuat. Eșecul era mai degrabă al „unei părți considerabile a poporului german”, care nu s-a dovedit a fi la înălțimea „responsabilității aflate deodată pe umerii săi”. La începutul anului 1933, veteranul avocat și politician social-democrat Wolfgang Heine îi scria prietenului său Carl Severing: „Mi se pare că nici clasa muncitoare nu era încă suficient de matură pentru a-și exprima voința democratică”. Severing a răspuns că „era de la sine înțeles” că e de acord. El a adăugat că nu Constituția de la Weimar era de vină pentru rezultate. Problema o constituiau „oamenii care erau lipsiți de educație politică și care nu știau cum să folosească corect drepturile ce le fuseseră acordate”. Socialistul revoluționar Ernst Toller a atins aceeași coardă în sumbra autobiografie pe care a terminat-o după ce a plecat în exil în 1933: „Oamenii s-au săturat de rațiune, s-au săturat de gândire și de reflecție. Ei se întreabă ce a făcut rațiunea în ultimii ani, ce bine ne-au făcut înțelegerea și cunoașterea”. (p. 188)
Pentru naziști, statutul de evreu avea prea puțină legătură cu religia. Un om care era definit drept evreu nu își putea schimba statutul prin convertire. Evreii germani, indiferent de câtă vreme se aflau familiile lor în Germania, oricât de asimilate erau, indiferent dacă se convertiseră la creștinism, indiferent dacă fuseră în armată și își vărsaseră sângele în tranșeele Marelui Război, nu puteau fi cetățeni ai unui Reich nazist. (p. 102)
„Gloatele sunt leneșe și lașe”, scrie el [Hitler] în Mein Kampf. Nu are niciun rost să încerci să le convingi prin mesaje sofisticate despre tarife sau niveluri de taxare ori detalii despre tratate externe. Greșeala politicienilor „burghezi” (liberali din clasa mijlocie) era că încercau să facă asta, să țină prelegeri savante și anoste despre politică. Oamenii obișnuiți nu pot înțelege asemenea lucruri și nici nu au chef să încerce. Pentru a fi înțeles de mintea oamenilor obișnuiți, un mesaj trebuie să fie simplu. Trebuie să fie emoțional – ura funcționează bine –, nu intelectual. Și trebuie repetat la nesfârșit. (p. 49)
În Reichstag, în februarie 1932, Goebbels a stârnit indignare în rândul social-democraților spunând că sunt „partidul dezertorilor”. Deputați din toate partidele s-au ridicat să-1 apostrofeze. [...] Răspunsul cel mai direct și mai colorat a venit din partea lui Kurt Schumacher, un social-democrat din Prusia Occidentală, care va deveni faimos în calitate de lider curajos și carismatic al social-democraților în primii ani de după al Doilea Război Mondial. Și Schumacher luptase în război și fusese rănit. Nu avea rost să se protesteze oficial împotriva felului în care se comportase Goebbels, a afirmat el. „Toată agitația asta național-socialistă”, a continuat, „este un apel constant la porcinele din interiorul ființelor umane. Dacă e să recunoaștem vreun merit național-socialismului, este faptul că a reușit pentru prima dată în politica germană să mobilizeze complet prostia umană”. Cu o desconsiderație nimicitoare, el a conchis că naziștii pot „face tot ce le place, dar niciodată nu vor egala disprețul nostru față de ei”. (p. 126)
Intelectualul conservator Edgar Julius Jung și redactorul Rudolf Pechel urmăresc procesiunea [o paradă] împreună, dezgustați. În cele din urmă, Jung se întoarce către Pechel și spune: „Nu e îngrozitor cât de singuri suntem în acest popor german, pe care îl iubim atât de mult?”. Reacția cea mai plină de miez vine de la marele pictor impresionist Max Liebermann, în timp ce urmărește marșul de la fereastra apartamentului său de pe bulevardul Unter den Linden: „Nu pot mânca pe cât de mult aș vrea să vomit”.
Este 30 ianuarie 1933.
Dimineață, președintele Reichului, Paul von Hindenburg, l-a învestit pe Adolf Hitler în funcția de cancelar al Reichului. (p. 158)
"[Drucker thought that] Nazi and fascist doctrines had evolved in a general climate of a loss of belief -- not only in capitalism but in socialism as well. Since there were no positive answers to any social problems, Nazism could only be against everything, even against inconsistent things: it was antiliberal and anticonservative, antireligious and anti-atheist, anticapitalist and antisocialist, and most of all antisemitic...Clearly, [Drucker] concluded, 'nobody would have been a Nazi if rational belief in the Nazi promises had been a prerequisite.'
The best explanation of Nazism that Drucker had ever encountered came from a Nazi agitator 'whom, many years ago, I heard proclaim to a wildly cheering peasants' meeting: "We don't want lower bread prices, we don't want higher bread prices, we don't want unchanged bread prices -- we want National Socialist bread prices."' [...] Higher bread prices, lower bread prices, and unchanged bread prices 'have all failed. The only hope lies in a kind of bread price which is none of these, which nobody has ever seen before, and which belies the evidence of one's reason.'"