Andreea spune despre acest volum că este o "autotraducere", din americana ei de baștină în limba română. Ceea ce mi se pare straniu, pentru că multe dintre poezii au făcut ca madeleina lui Proust și m-au dus în cele mai familiare locuri, cum ar fi lângă poarta grădinii, în curtea bisericii sau în Bucureștiul îmbâcsit. Adică sunt de un înduioșător românism (în cel mai bun sens al cuvântului).
Cumva, din poeziile ei se simt și suflarea tradiției, și vântul modern, și România, și Florida, și Oxford. E o combinație de elemente culturale care par că nu ar merge împreună, dar care cumva sunt cuprinse într-o poveste fluidă.
Aurora zicea la un moment dat că ea nu-și explică niciodată versurile în interviuri, ca să permită oricui să le simtă cum vrea. Așa și cu poeziile Andreei, au o tentă suprarealistă, se simt ca un vis, pe care la final, atunci când te trezești, îl interpretezi tu după modele familiare.
Andreea Iulia Scridon plonjează direct în amănuntele vieţii cotidiene din care extrage cu plăcere banalul. Elementul baladesc îi străbate cântecul insolit, mereu adaptat sau demontat, când elegie, când cântecel, când tânguire, când descântec sau invocaţie. Farmecul sau farmecele zicerii străbat spaţiul şi timpul conjugând într-o formulă sui-generis sacrul cu profanul şi iubirea cu moartea. Râsul şi dansul, dedublarea şi bucuria devin forţe complementare ale sufletului postmodern, trecut prin experienţa emigrării. Hotare oferă radiografia sufletului feminin atras în plasa de păianjen a însoritei Florida, ispitit mereu de vârtejul înălţimilor sau de abisul cel mai adânc. Un repertoriu din care nu lipsesc metamorfoza, pribegia, nostalgia, exilul.
„Te-aș iubi
dar inima mea e o plastelină uscată pe care ai uitat s-o pui la loc în borcan”