What do you think?
Rate this book
poame divine
bianca ela scoate la iveală de sub structurile opresive ale artei, viețile femeilor, caligrafia, chipurile, corpurile, limbajul și vocile lor, a căror viață „a fost/ și/ pentru ca noi să putem vorbi deslușit.” În linii sigure, în culori cînd vii, cînd plumburii, frenetic și în cadență, bianca ela construiește o geneză a celor aflate „la Frontieră,/ acolo unde scriu poetele/ luptătoare/ un spin de cactus ne crește din palmă/ și sapă tot mai adânc.” poame divine este un volum incantatoriu, tulburător și transformator, o artă poetică care lasă semne, „dimineața, prin neguri/ și pentru altele.” (Medeea IANCU)
A scrie de pe o poziție marginală, din care actul însuși de a scrie este limitat și limitativ, face ca vocea ta să se audă cu greu printre zumzetele a ceea ce a fost deja legitimat. O voce ștearsă mai degrabă prin neînțelegere chiar din partea celor pentru care vorbește – alte poziții marginale și voci acoperite. Pentru ele totuși există o singură șansă, să devină conștiente de acest loc și de această imposibilitate de a scrie. Momentul neașteptatei descoperiri nu numai că le va da posibilitatea de a se asculta unele pe altele, dar va duce totodată și la închiderea unei răni lăsate acolo de violența celor care au avut controlul asupra lor. Scrisul va deveni astfel un spațiu de întâlnire, nu de separare. O asemenea lucrare clădește și bianca ela prin această carte, un gest de revoltă și un pharmakon, în același timp. Dacă vrem să ne vindecăm, putem începe de aici. (Iulia MILITARU)
A scrie de pe o poziție marginală, din care actul însuși de a scrie este limitat și limitativ, face ca vocea ta să se audă cu greu printre zumzetele a ceea ce a fost deja legitimat. O voce ștearsă mai degrabă prin neînțelegere chiar din partea celor pentru care vorbește – alte poziții marginale și voci acoperite. Pentru ele totuși există o singură șansă, să devină conștiente de acest loc și de această imposibilitate de a scrie. Momentul neașteptatei descoperiri nu numai că le va da posibilitatea de a se asculta unele pe altele, dar va duce totodată și la închiderea unei răni lăsate acolo de violența celor care au avut controlul asupra lor. Scrisul va deveni astfel un spațiu de întâlnire, nu de separare. O asemenea lucrare clădește și bianca ela prin această carte, un gest de revoltă și un pharmakon, în același timp. Dacă vrem să ne vindecăm, putem începe de aici. (Iulia MILITARU)
108 pages, Paperback
Published January 1, 2021
1 person is currently reading
139 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 27 of 27 reviews
September 7, 2022
Dac-aș fi poet
(cu tot ce înseamnă cuvântul în limba
pe care se-ntâmplă s-o vorbesc)
aș copia, de la un cap la altul,
versurile acelui iubit poet
al iernii
[...]
Aș copia toată zăpada, de la un capăt la altul,
aș lăsa-o să se aștearnă
cuvânt cu cuvânt
pe caietele mele
cum dai paginile unei cărți
într-o seară de ianuarie
și m-aș gândi, în timp ce se adună tot mai multă,
una peste alta,
la norocul pe care trebuie să-l aibă
ființele care-și pot transforma
așa de ușor
bulgării grei ai trăirii în fulgi
delicați, asemănători
ființele care sunt lăsate să se exprime
dincolo de reguli, dincolo de rime,
printr-o fericită (pentru ei) încrengătură de împrejurări
care face în așa fel încât
cuvintele lor să cadă firesc
în pagini, sub lumina scăzută a după-amiezelor singuratice
să ia tot felul de forme bizare
dar recognoscibile
când se adună țurțuri pe la streșini
să șoptească noaptea, când viscolește
sau să ți se pară că au șoptit.
Mă gândesc cum și în mine se lasă
un cerc al singurătății
cum cercul ăsta, dacă îl desenez aici
o să pară prea copilăresc pentru un poet o persoană femeie de vârsta mea
(cu uter neproductiv, că n-am născut pe nimeni)
și-atunci mai bine mă străduiesc să-i dau altă formă
dar când încep să mă joc cu forma lui, el dispare
ca urmele din zăpada cea mai proaspătă
când pășești, dezorientat(ă?), înapoi, peste ele. [...]
(cu tot ce înseamnă cuvântul în limba
pe care se-ntâmplă s-o vorbesc)
aș copia, de la un cap la altul,
versurile acelui iubit poet
al iernii
[...]
Aș copia toată zăpada, de la un capăt la altul,
aș lăsa-o să se aștearnă
cuvânt cu cuvânt
pe caietele mele
cum dai paginile unei cărți
într-o seară de ianuarie
și m-aș gândi, în timp ce se adună tot mai multă,
una peste alta,
la norocul pe care trebuie să-l aibă
ființele care-și pot transforma
așa de ușor
bulgării grei ai trăirii în fulgi
delicați, asemănători
ființele care sunt lăsate să se exprime
dincolo de reguli, dincolo de rime,
printr-o fericită (pentru ei) încrengătură de împrejurări
care face în așa fel încât
cuvintele lor să cadă firesc
în pagini, sub lumina scăzută a după-amiezelor singuratice
să ia tot felul de forme bizare
dar recognoscibile
când se adună țurțuri pe la streșini
să șoptească noaptea, când viscolește
sau să ți se pară că au șoptit.
Mă gândesc cum și în mine se lasă
un cerc al singurătății
cum cercul ăsta, dacă îl desenez aici
o să pară prea copilăresc pentru un poet o persoană femeie de vârsta mea
(cu uter neproductiv, că n-am născut pe nimeni)
și-atunci mai bine mă străduiesc să-i dau altă formă
dar când încep să mă joc cu forma lui, el dispare
ca urmele din zăpada cea mai proaspătă
când pășești, dezorientat(ă?), înapoi, peste ele. [...]
April 11, 2022
nu există timp separat de spațiu
și de gravitație
iubirea e gravitație
dă-ți voie să te prăbușești
și de gravitație
iubirea e gravitație
dă-ți voie să te prăbușești
March 7, 2022
nu știu dacă mai putem respira vreodată
împreună
ca la început;
dacă putem reface, restrânge, reveni;
dacă putem îmbrățișa iarăși
tot întunericul dintre noi
împreună
ca la început;
dacă putem reface, restrânge, reveni;
dacă putem îmbrățișa iarăși
tot întunericul dintre noi
February 2, 2025
"nu știu dacă mai putem respira vreodată
împreună
ca la început;
dacă putem reface, restrânge, reveni;
dacă putem îmbrățișa iarăși
tot întunericul dintre noi."
"Eu n-am vrut să fiu mâlul, n-am vrut să fiu pământul,
am vrut să fiu aerul și apa, curentul care
străbate, nevăzut, vâlcele și luncă-."
împreună
ca la început;
dacă putem reface, restrânge, reveni;
dacă putem îmbrățișa iarăși
tot întunericul dintre noi."
"Eu n-am vrut să fiu mâlul, n-am vrut să fiu pământul,
am vrut să fiu aerul și apa, curentul care
străbate, nevăzut, vâlcele și luncă-."
September 13, 2022
Am scris despre cartea asta minunată la Revista Psyche și nu știu cum să vă spun mai bine că am adorat-o. ❤️
Aici: https://revistapsyche.ro/2022/09/13/c...
“Am vrut să spun mai multe despre cât de vindecătoare mi s-a părut cartea, cât de bine mi-a prins feminismul din ea și ce plăcere a fost să dau peste paginile groase, rezistente, în opoziție directă cu foile subțiri pe care a scris prima oară fetița: “așa se făcea pe atunci hârtia/ subțire ca frunzulițele care coboară în vârtej.” Am vrut să scriu despre cât de bine și util explorează ideea de femeie ca purtătoare de uter și responsabilă de reproducere – despre toxicitatea acestei culturi și importanța alegerii personale, despre cum se răsfrânge această educație și presiune asupra individualității. Și cât de necesar devine atunci un discurs care manipulează instanțele trecutului cu cele ale prezentului, care încearcă să împace parcursul personal anevoios și să-și declare autonomia. Sunt multe lucruri despre care aș fi vrut să scriu, dar spațiul s-a terminat, așa că rămâne o carte pe care nu o pot recomanda suficient.”
Aici: https://revistapsyche.ro/2022/09/13/c...
“Am vrut să spun mai multe despre cât de vindecătoare mi s-a părut cartea, cât de bine mi-a prins feminismul din ea și ce plăcere a fost să dau peste paginile groase, rezistente, în opoziție directă cu foile subțiri pe care a scris prima oară fetița: “așa se făcea pe atunci hârtia/ subțire ca frunzulițele care coboară în vârtej.” Am vrut să scriu despre cât de bine și util explorează ideea de femeie ca purtătoare de uter și responsabilă de reproducere – despre toxicitatea acestei culturi și importanța alegerii personale, despre cum se răsfrânge această educație și presiune asupra individualității. Și cât de necesar devine atunci un discurs care manipulează instanțele trecutului cu cele ale prezentului, care încearcă să împace parcursul personal anevoios și să-și declare autonomia. Sunt multe lucruri despre care aș fi vrut să scriu, dar spațiul s-a terminat, așa că rămâne o carte pe care nu o pot recomanda suficient.”
April 26, 2023
Revolutia poeziei românesti
January 11, 2023
Prima parte a fost absolut superba! La a doua am început sa zone out but idk if just me.
Iubesc referințele la intersectionalitate când sunt menționate în poezie exp: persoanele fără adăpost, sărace (chiar dacă din comparația cu o femeie - nu prea am știut sa interpretez ce a vrut sa spună comparația)
Am proiectat puțin refernitele la dezacorduri și a scoate perle pe gura pentru ca am dislexie și ma bucur sa vad criticat
a scrie correct = inteligenta sau
educație = inteligenta
Iubesc și adresare directa către cititor
"și scrisul meu
și scrisul tău"
și anticiparea unei poezii pentru cei care se întreabă "ce-i aia bianca ela?" - nu am văzut niciodată un autor (o autoare cum probabil se prefera din carte) care să-și adreseze direct în carte pseudonimul și am fost plăcut surprinsă.
în poemul despre gendered words poet/poeta. am păreri diferite dar versul
"poetul care putea să-mi fie sora" merge super indiferent!
sunt de părere ca, dacă cuvântul ți se potrivește alege ce gen vrei, dacă masculinul se simte neutru go for it. writer in English suits me better than poetă . si sincer poeta cred ca imi da un gender crisis ne-necesar, sa trebuiască sa îmi leg serviciul de gen.
Nu am interpretat ca un afront la a fi trans sau NB pt ca din câte înțeleg se refera la o femeie identificata ca femeie care prefera apelativul poet.
Nu critic pentru ca indiferent de părerile mele bianca ela aduce în discuție niște idee cu totul noi în poezia românească
Felicitări, pentru o poezie curajoasă in generația noastră! 🤍
Iubesc referințele la intersectionalitate când sunt menționate în poezie exp: persoanele fără adăpost, sărace (chiar dacă din comparația cu o femeie - nu prea am știut sa interpretez ce a vrut sa spună comparația)
Am proiectat puțin refernitele la dezacorduri și a scoate perle pe gura pentru ca am dislexie și ma bucur sa vad criticat
a scrie correct = inteligenta sau
educație = inteligenta
Iubesc și adresare directa către cititor
"și scrisul meu
și scrisul tău"
și anticiparea unei poezii pentru cei care se întreabă "ce-i aia bianca ela?" - nu am văzut niciodată un autor (o autoare cum probabil se prefera din carte) care să-și adreseze direct în carte pseudonimul și am fost plăcut surprinsă.
în poemul despre gendered words poet/poeta. am păreri diferite dar versul
"poetul care putea să-mi fie sora" merge super indiferent!
sunt de părere ca, dacă cuvântul ți se potrivește alege ce gen vrei, dacă masculinul se simte neutru go for it. writer in English suits me better than poetă . si sincer poeta cred ca imi da un gender crisis ne-necesar, sa trebuiască sa îmi leg serviciul de gen.
Nu am interpretat ca un afront la a fi trans sau NB pt ca din câte înțeleg se refera la o femeie identificata ca femeie care prefera apelativul poet.
Nu critic pentru ca indiferent de părerile mele bianca ela aduce în discuție niște idee cu totul noi în poezia românească
Felicitări, pentru o poezie curajoasă in generația noastră! 🤍
Read
December 13, 2021Superb, I shall re-read it soon.
January 25, 2023
Am scris aici mai multe despre volum✨:
https://citestema.ro/poezia-ca-safe-h...
https://citestema.ro/poezia-ca-safe-h...
August 28, 2024
,,nu există timp separat de spațiu
și de gravitație
iubirea e gravitație
dă-ți voie să te prăbușești"
,, (...)Mulți ani
când mi-aminteam de tine sufletul
mi se strângea ca o carne
apa îmi umplea urechile
N-a fost prietena mea, îmi spuneam,
n-a fost o prietenă adevărată
mincinoasa și trădătoarea.
Și chiar m-ai mințit,
nu-mi iau niciun cuvânt
înapoi.
Dar și eu te-am iubit pe tine ca un copil
fără să știu să aleg
fără să știu să pun limitele
fără să știu să te caut
exact acolo unde mă poți vindeca,
fără să știu că iubirea
aia care crește din cunoaștere
transformă toți termenii.
Fără să știu că adevărata iubire
e o iubire egală
Fără să știu că poți și tu
să mă iubești înapoi
exact
așa
cum
sunt."
,,Prietenă,
pe-atunci
ningea blând:
la Caru’ cu bere, printre coloane,
trupa cânta pentru noi
fără bani.
Salatele bulgărești veneau fără șuncă
cartofii prăjiți fără friptură
și chelnerii știau c-or să rămână
și-n seara aia
fără bacșiș.
Iar tu, fără o formă
croită din țesutul inimii noastre,
dar atât de prețioasă și gravă,
și disociată
cântai și tu,
tare frumos.
prea multe-am pierdut
în serile în care cântai
fără să știi să ne spui
că durerea noastră contează,
că visele noastre contează.
fără să știi să ne spui:
nu căuta aprobarea lui;
când te jignește, ridică-te,
când te hărțuiește, revoltă-te,
când vrea să te umilească, nu-l lăsa,
când te întrerupe, întrerupe-l,
când te lovește,
asta nu e iubire.
Fără să știi să ne spui
Că suntem libere
Să strigăm adevărul
Și-apoi să plecăm de la masă."
și de gravitație
iubirea e gravitație
dă-ți voie să te prăbușești"
,, (...)Mulți ani
când mi-aminteam de tine sufletul
mi se strângea ca o carne
apa îmi umplea urechile
N-a fost prietena mea, îmi spuneam,
n-a fost o prietenă adevărată
mincinoasa și trădătoarea.
Și chiar m-ai mințit,
nu-mi iau niciun cuvânt
înapoi.
Dar și eu te-am iubit pe tine ca un copil
fără să știu să aleg
fără să știu să pun limitele
fără să știu să te caut
exact acolo unde mă poți vindeca,
fără să știu că iubirea
aia care crește din cunoaștere
transformă toți termenii.
Fără să știu că adevărata iubire
e o iubire egală
Fără să știu că poți și tu
să mă iubești înapoi
exact
așa
cum
sunt."
,,Prietenă,
pe-atunci
ningea blând:
la Caru’ cu bere, printre coloane,
trupa cânta pentru noi
fără bani.
Salatele bulgărești veneau fără șuncă
cartofii prăjiți fără friptură
și chelnerii știau c-or să rămână
și-n seara aia
fără bacșiș.
Iar tu, fără o formă
croită din țesutul inimii noastre,
dar atât de prețioasă și gravă,
și disociată
cântai și tu,
tare frumos.
prea multe-am pierdut
în serile în care cântai
fără să știi să ne spui
că durerea noastră contează,
că visele noastre contează.
fără să știi să ne spui:
nu căuta aprobarea lui;
când te jignește, ridică-te,
când te hărțuiește, revoltă-te,
când vrea să te umilească, nu-l lăsa,
când te întrerupe, întrerupe-l,
când te lovește,
asta nu e iubire.
Fără să știi să ne spui
Că suntem libere
Să strigăm adevărul
Și-apoi să plecăm de la masă."
July 25, 2022
nu există anotimpuri, nu există copilărie, nu există diferența cea
mare
dintre viață și moarte
există doar mai multe organizări și ierarhiile dintre ele
există doar tensiunea dintre aceste fragmente
creând iluzia că ne mișcăm
că stau lucruri înaintea noastră
sau în trecut
că ne așteaptă cineva
să ne întoarcem
și că vom pleca într-adevăr undeva
când va fi să plecăm
[hecceitate (jurnalul albastru)]
mare
dintre viață și moarte
există doar mai multe organizări și ierarhiile dintre ele
există doar tensiunea dintre aceste fragmente
creând iluzia că ne mișcăm
că stau lucruri înaintea noastră
sau în trecut
că ne așteaptă cineva
să ne întoarcem
și că vom pleca într-adevăr undeva
când va fi să plecăm
[hecceitate (jurnalul albastru)]
January 2, 2024
Ai apucat semnul și
ai încuiat.
ușa a rămas între noi
cu tine pe scară
și cu mine în partea
închisă,
- te-ai uitat la ușă
și n-ai auzit cum mă zbat - sau ți-a fost frică?
Oare chiar n-ai auzit sau ți-a fost frică?
Ai rămas cu fața la ușă
April 30, 2023
"n-o sa ma las copleșită de milă
și iată-mă copleșită de milă
pentru tot ce e
vechi și uitat
exclus și demonizat
separat și aruncat
scos și îndepărtat
când nimeni nu mai depinde de tine
când s-au rupt
toate firele"
și iată-mă copleșită de milă
pentru tot ce e
vechi și uitat
exclus și demonizat
separat și aruncat
scos și îndepărtat
când nimeni nu mai depinde de tine
când s-au rupt
toate firele"
November 17, 2025
Dac-aș fi poet
(cu tot ce înseamnă cuvântul în limba
pe care se-ntâmplă s-o vorbesc)
aș copia, de la un cap la altul,
versurile acelui iubit
poet al iernii
aș copia lumina cu tăceri moi de zăpadă
care te așteaptă liniștită în ferestre când te trezești
zăpada murdară cum e zăpada în orașele mari
topindu-se încet în jurul canalelor
ninsoarea imaginară în timp ce înnoptezi
într-o cameră plină cu cărți
și orașul în care am fost și eu în copilărie
când marea se deschidea, la capătul străzilor
ca ochii albaștri ai iubitei
din viitor.
(…)
Aș copia toată zăpada, de la un capăt la altul,
aș lăsa-o să se aștearnă
cuvânt cu cuvânt
pe caietele mele
cum dai paginile unei cărți
într-o seară de ianuarie
și m-aș gândi, în timp ce se adună tot mai multă,
una peste alta,
la norocul pe care trebuie să-l aibă
ființele care-și pot transforma
așa de ușor
bulgării grei ai trăirii în fulgi
delicați, asemănători
ființele care sunt lăsate să se exprime
dincolo de reguli, dincolo de rime,
printr-o fericită (pentru ei) încrengătură de împrejurări
care face în așa fel încât
cuvintele lor să cadă firesc
în pagini, sub lumina scăzută a după-amiezelor singuratice
să ia tot felul de forme bizare
dar recognoscibile
când se adună în țurțuri pe la streșini
să șoptească noaptea, când viscolește
sau să ți se pară că au șoptit.
Mă gândesc cum și în mine se lasă
un cerc al singurătății
cum cercul ăsta, dacă îl desenez aici
o să pară prea copilăresc pentru un poet o persoană femeie de vârsta mea
(…)
Așa că mai bine nu mai fac nimic
mă uit pe fereastră și gândurile se despart ca nămeții
pufoși, dimineața
mai bine nu fac nimic și ascult
freamătul duminicii și aștept să apară femeia bătrână
cu vreascuri în spinare
ca o femeie bătrână dintr-o poveste.
Numai că vezi tu, chestia este
că noi nu trăim în povești
femeia are carne și oase
pentru ea, gerul nu-i o metaforă
nu s-a putut spăla de câteva luni pe corpul întreg
pielea îi e roșie, iritată pe sub hainele umede
(…)
a stat și la cămin
într-o iarnă
dar acolo aveai ore fixe,
oamenii morți zăceau pe culoare
și personalul te trata ca pe o ființă aducătoare
de boală
vezi tu, lemnele din spatele ei
adunate cine știe de unde
ard mai bine ca placajele dulapurilor vechi
pentru ea gerul e suferință
și-n loc să copiez, cuvânt cu cuvânt, poemele poetului iernii
mi-aduc aminte, și gândurile aleargă la vale,
că lumea e un loc în care cuvintele au multe puteri
și cel mai greu e să descoperi puterile care
topesc crusta nedreptății
din iarna asta care ne omoară.
(pp. 23-26)
Dați-mi mie cuvintele
care nu vă mai trebuie
tot ce tăiați
dați-mi clișeele
(…)
dați-mi livrescul, pomposul, artificialul, de „neam-prost”-ul,
care apare – speriat să nu facă figură urâtă – la crăvățică și cu pantofi noi
când toți ceilalți, cunoscătorii, se prezintă într-o ținută lejeră.
primesc cu lăcomie livrescul; o să servesc, dimineața,
cafeaua din el ca dintr-o ceașcă
din porțelan fin
cum n-a avut nimeni din familia mea.
vitrinele femeilor de la noi de pe scară gemeau
pline cu servicii de doișpe persoane
de la fabrica din alba-iulia
(…)
și eu o să vă dau la schimb, jur,
numai valoare!
numai arta
în care cineva în care ar trebui să mă recunosc
vorbește puțin, cu glăscior resemnat.
o să vă dau aroma care vă place vouă,
de piele naturală și de tabac.
o să vă livrez structuri de mare impact
făcute sută la sută din cuvinte active
care se prefac că arată în timp ce ascund
(…)
structurile ca parfumurile care acoperă mirosul de corp
mai ales femeile trebuie să-și acopere mirosul de corp
să nu ți le poți imagina
pe femei
pe masa ginecologului că se face farmecul praf
(…)
femeile trebuie să poarte în public
tot felul de structuri de mare rafinament
să nu se afișeze în lumea
literară
așa, fiștecum, necoafate,
să nu scrie titluri ridicole pe cărțile de poezii
că râde lumea
literară
de ele
(…)
femeile sunt datoare să-și confecționeze
și apoi să înghită
structurile ca prescurile
care slujesc
sacra și intangibila
formă
a artei
de-adevăratelea
persoanele queer trebuie să se împărtășească
din dreapta și adevărata viață a familiei și/sau a corporației
pot să aleagă liber între astea două
și or să vadă ce bine o să le meargă apoi!
chiar venisem să vă dau arta voastră la schimb
numai că uitați, am cam bușit-o pe drum
nu-mi cer scuze, nu-s eu de vină.
a fost pur și simplu faptul
că era o artă mult prea subțire
iar bocancii mei,
mult prea muncitorești.
în plus,
urla adevărul în arta voastră ca nebunul
arta era mama și adevărul era copilul,
între ei existând
se știe
o legătură biologică
adică sfântă!
ce icoană!
haideți, dați-mi-o mie
și uitați-vă ce fac cu ea
(pp. 27-30)
bianca ela
cine mai e și asta?
nici nume de
familie nu are
nici litere mari, cum se pun
la început de nume
cum, ce este un nume?
cum adică? ce întrebare!
un nume e un nume un nume
e o lume
orice om ca lumea
are un nume ca lumea
scriitorul
– dacă te bate gândul și te
încumeți
să aspiri
la a fi scriitor
deși, acum, serios…
mă rog, în fine
oricine poate să încerce
e libertate
sunt șanse egale
nu te împiedică absolut
nimeni – nimic.
scriitorul
doar nu e o foaie albă
și un gen obscur
un gen neclar, un stil neclar
o jumătate
ceva neterminat nu putem trece în procesul verbal
procesul verbal e pur și simplu blocat
pentru că această, această
– nici nu putem să pronunțăm –
entitate
nu dorește să facă bine
să se boteze
în dreapta și adevărata
și unica și sfânta
rostire
ce-i aia bianca ela?
(pp. 31-32)
dac-aș fi poet (2)
(cu tot ce înseamnă cuvântul
în limba pe care se întâmplă s-o vorbesc)
(adică inclusiv cu
ă-ul din coadă, mut,
rușinos)
aș copia cât aș putea de bine
cuvintele acelui celebru poet al singurătății
care obosise de atâta iubire pentru cuvintele frumoase.
aș repeta după ea
alfabetul cel nou
în care fiecare literă să ne inventeze sângele.
Ascultați! aș striga și eu.
Ascultați!
Aceasta este o femeie care a venit, periculos, tot mai aproape de sine.
Și-a contemplat tinerețea.
A deschis dulapurile, a spart oglinzile, a hotărât de una singură.
S-a iubit, stând cuminte și dulce, într-o băltoacă de cuvinte.
Și-a îmbătrânit când evenimentele o ocoleau cu o precizie dubioasă.
Ascultați! această femeie spunea că-și dorește
o nevroză ca o mătase
după care să fie și mai iubită
și după care
fluxul feminității ei să asalteze lumea
să o vindece (să o vindece)
comoară
enigmă
și vomă
Ascultați!
Pentru că
acesta este un poem distrus
pentru moment,
eu sunt distrusă
ace(a)st(ă) poet(ă) putea să-mi fie soră
sunt versuri de-ale (ei)lui în timpul cărora
visez că ne rostogolim împreună
pe străzi
ca un animal s/fe/e/ric/it
și încă
netăiat.
gândul (ei) îmi pătrunde în oase
văd o oglindă
și-o rochie albă, cu volane și cu cordon
și broască
și grădină de trandafir.
și-apoi
sunt versuri de-ale (ei)lui după care
îmi vine să
scutur energic cearșafurile, să deschid ferestrele
și din gura mea să zboare cuvintele, cu tot cu oraș:
să locuiești azi în apartamentul tău
de la orice etaj intermediar
dintr-un cartier proletar
se cheamă privilegiu.
apartamentul e o comoară
în văzul tuturor
Nevroza nevestelor
nu-i abur, nu e mătase.
Nevroza nevestelor e suferința nevestelor
și suferința nu vreau s-o mai îndes în șifonier, printre eșarfe.
Nu există femei comune și femeie excepțională
așa cum
există bărbați și bărbat bun
bărbatul bun e un pic sau mai mult femeie
și nu se teme deloc de el însuși din cauza asta.
tremurul vocii
gesturile moi
grija de a nu răni
îndoiala: poate nu-s îndeajuns de bun ca să creez
poate n-am corpul potrivit
poate că nu voi fi ales de bărbat
poate că nu voi fi lăsat să vorbesc
și nu voi scrie.
Și:
Dacă voi fi sfâșiat?
Bărbatul bun și-a îmbrățișat prietenii
s-a cuibărit la pieptul lor
s-a lăsat mângâiat măcar o dată de alți
bărbați buni
fără să urască pe nimeni.
Dar când femeia excepțională
nu vrea să fie decât „poet”
într-o lume în care „poetă”
încă mai sună ridicol
femeia excepțională nu face nimic nou.
aici e numai patriarhat
îmi vine
să las să curgă numai cuvinte urâte
aici e numai misoginie
introiectată
aici e numai reproducere monotonă: e numai moștenire
iată un alfabet care arată că
sângele
unora ca mine
nu e cerneala potrivită
pentru poezie
cum se făcea ea pe vremuri.
Astea fiind zise,
mai plâng,
nu vreau s-o întrerup și s-o tulbur.
Dac-aș fi poetă, i-aș copia cântecul
notă cu notă
recunoscătoare și mulțumită.
Vreau s-o primesc
pe poetul singurătății
în camera mea
de la etajul 1, dintr-un bloc proletar
nu-i neg suferința
nu-i anulez experiența
pașii mei acrobatici
tot mai experți
pe sârma dintre epoci
aș vrea
să plutesc ușor
între vremuri
și să spun și adevărul meu
în timp ce mângâi în palmă
cuvintele ei,
ale poetului care putea să-mi fie soră.
(pp. 33-38)
Prietenă,
pe-atunci
ningea blând:
la Caru’ cu bere, printre coloane,
trupa cânta pentru noi
fără bani.
Salatele bulgărești veneau fără șuncă
cartofii prăjiți fără friptură
și chelnerii știau c-or să rămână
și-n seara aia
fără bacșiș.
Iar tu, fără o formă
croită din țesutul inimii noastre,
dar atât de prețioasă și gravă,
și disociată
cântai și tu,
tare frumos.
(…)
Fără să știi să ne spui
Că suntem libere
Să strigăm adevărul
Și-apoi să plecăm de la masă.
*
(În seara asta,
pe viscol, treci pe lângă * * * Caru cu bere * * *
unde plutesc sarmale chiftele și coaste de porc
printre dansatorii profesioniști
și clienți eleganți.
Ninge din belșug și ninsoarea ți-e și azi
bogăția
când treci
pe lângă vitrinele luminate
de la * * * Caru cu bere * * *
când treci
acum – mai adevărată
și cu corpul mai gros,
te-ai îngrășat, ți s-ar spune,
ocupi cam mult loc
nu mai ești tânără;
ce s-o fi întâmplat cu tine
de nu mai ești tânără?)
*
Prietenă,
pe-atunci
numele tău era Nea Paris.
clinchete sparte și saxofoane
becuri roșii și verzi
oameni de treizeci de ani
care-și strecurau corpurile printre mese,
manechine vechi, în drum spre depozit.
și râsetele noastre:
ne dați vă rugăm niște pahare mai mari
să punem narcisele astea în apă?
(…)
*
Prietenă,
pe-atunci
numele tău era Marea Neagră
numele tău era 2 Mai
și era Vară
în grădini cu roșii umflate pe vrejuri
pisici roșcovane și piei arse de soare
pescăruși cu burțile ovale ca piatra de râu
numele tău era Plajă
și macarale la orizont
numele tău era Borges
era Cortázar
era La umbra fetelor în floare
și era Guturai în mijloc de august,
aspirină și paracetamol și ceai de fructe
și frunze de tei, dimineața, pe aleiuță.
(…)
*
Prietenă,
numele tău era Muzeul literaturii române.
Acolo se serveau, în octombrie,
ciorbițele cele mai bune, sub copacii frumoși.
Raze de aur jucau printre frunze
Și noi, poleite, citeam cărți cu copertele tari
furate din librării.
(…)
*
nici nu mai știu cum
ne-am despărțit.
S-a întâmplat treptat?
S-a întâmplat dintr-odată?
se făcuse noiembrie
lună de pus capcane pentru lupoaice
dinții tăi
ascuțiți râdeau odată cu mine
râdeam împreună de tot ce-mi lipsea
ce slabă eram, ce amuzant
și ce plăcut se simțea
să râdem împreună
de mine.
(…)
Numele tău era rânjet
scobind în torsul celor doborâte
făcându-și cuib
în piepturile noastre
care săltau de-atâta hohot.
Numele tău era autoironie.
Și Joc.
Cadavru delicios.
(…)
De unde știm ce e bun pentru noi?
Cine ne-nvață?
*
eu n-am știut ce să fac
să mă vindec
În pustiu toamna se termina
nici frunze nu mai erau, să se scuture
nici aur din cer
rămăsesem doar crustă
și aer.
numele tău era dispreț
nu mai vorbeai despre mine
cu nimeni
nu mai aveam umor
începusem să mă iau prea în serios
și la tine, acolo, în centru,
odată cu noul an universitar,
apăreau noi provocări.
(…)
femeile din estul europei îmbătrânesc urât
mi-a spus cândva un francez pentru care lucram
avea apartament pe coasta de azur
și exploata femei din est
„păcat de voi că îmbătrâniți așa urât”.
(…)
în tăcere
am luat buretele și găleata
din burete a picurat apă murdară
apa murdară s-a împrăștiat pe tabla neagră
praful s-a luat
praful s-a ales
tabla a rămas goală
și umedă
iată – ai în față o tablă curată
nu ai nicio prietenă
nicio amintire
nimic nu te leagă
poți s-o iei de la capăt,
mi-am zis.
*
Și mi-am văzut de drum
alt drum
alte drumuri – devastate, mizere –
prin partea mea de oraș,
prin cartierul sărac
pe care o să refuz mereu să-l exotizez.
Mulți ani
când mi-aminteam de tine sufletul
mi se strângea ca o carne
apa îmi umplea urechile
N-a fost prietena mea, îmi spuneam,
n-a fost o prietenă adevărată
mincinoasa și trădătoarea.
Și chiar m-ai mințit,
nu-mi iau niciun cuvânt
înapoi.
Dar și eu te-am iubit pe tine ca un copil
fără să știu să aleg
fără să știu să pun limitele
fără să știu să te caut
exact acolo unde mă poți vindeca,
fără să știu că iubirea
aia care crește din cunoaștere
transformă toți termenii.
Fără să știu că adevărata iubire
e o iubire egală
Fără să știu că poți și tu
să mă iubești înapoi
exact
așa
cum
sunt.
Iată-mă.
Ia-mă de la capăt. Cite��te-mă.
Acum vreau în sfârșit să fiu citită.
Învață-mă pe dinăuntru.
Rostește-mă.
Spune-mă!
că nu mi-e frică
și nu mi-e rușine de nimic.
Dă-mi mâna,
Din relația noastră niciun bărbat nu iese mai puternic,
mai știutor
al locurilor spre care ne îndreptăm.
Dă-mi mâna
Să ne rătăcim împreună
(…)
numele tău
e și al nostru de-acum.
(pp. 39-48)
hecceitate
(jurnalul albastru)
azi:
m-am oprit și am stat cu fața la mare
am văzut pescăruși. am văzut orizontul.
am simțit curentul sub brațe,
ridicându-mă, ajutându-mă
colți negri și rupți răsăriți ici și colo
timpul a sfărâmat lucrurile în acest hal
ca să ne întindem noi pe ce-a mai rămas
și să răsfoim liniștite vreo carte;
numai arsură și hărțuire
în pozițiile despre care se spune că sunt plăcute
și pe care le tot reluăm din inerție;
nici să vindecăm nu se poate;
și nici să uităm nu-i acceptabil;
azi
am lovit, înainte și înapoi, nisipul pietros
cu corpul meu
în aceeași cadență cu tine, mareo;
am trăit un început vechi și inaccesibil
șters de memorie în scopul supraviețuirii;
m-am oprit când am vrut
am virat
m-am plimbat printre lucrurile traduse de furtună
și am înțeles câtă nevoie aveam iarăși
de tine.
*
deleuze vorbește despre el la persoana a treia
și spune că deleuze definește hecceitatea ca pe individuație
dar nu a unui om sau a unui obiect
așa cum făcea bărbatul medieval duns scotus de la care a furat termenul,
ci a unui eveniment: soare, vânt, orice oră a zilei;
și oamenii sunt o colecție de hecceități
de accidente care li s-au întâmplat de-a lungul vieții
și conceptele sunt ca oamenii
tot colecții.
forțele care acționează la nivel virtual
fac ele singure tot
ființa vorbește cu o singură voce
de colecție
iar hecceitățile nu pot fi descrise prin științele pozitiviste
pentru că sunt esențe nomade
continuumuri de intensitate.
*
ieri, din microbuz, am văzut un măgăruș alergând pe marginea drumului
căruța plină cu iarbă pe care-o trăgea după el dădea să se răstoarne
călătorii au râs
de necazul animalului.
doamna de lângă mine a sunat-o pe Leana și a rugat-o să-i facă un 3 în 1.
nici la Poștă n-am ajuns, ai timp, a zis ea.
ia mai spune-mi, deleuze,
cum se-mpletesc cleștii noștri
pe-același platou
cum am fiert tox în aceeași oală
(și cu guattari)
în urmă, în Port, macaralele trimiteau umbre lungi
de păsări preistorice, de păsări steampunk.
nu există anotimpuri, nu există copilărie, nu există diferența cea
mare
dintre viață și moarte
există doar mai multe organizări și ierarhiile dintre ele
există doar tensiunea dintre aceste fragmente
creând iluzia că ne mișcăm
că stau lucruri înaintea noastră
sau în trecut
că ne așteaptă cineva
să ne întoarcem
și că vom pleca într-adevăr undeva
când va fi să plecăm
*
în timpul iernii locul ăsta e făcut dintr-un milion de săgeți care străbat oblic aerul
vântul umflă opritoarele de plastic ca pe niște obraji
pustietatea; pustiul
pe digul spart, o singură siluetă cu pelerină de cauciuc
ce fel de om iese la mare într-o astfel de vreme?
cuvintele mele
sapă sub povestea prea complicată.
dar uite că un spectator tocmai coboară și se așază la locul său.
îmi dreg vocea și zic:
pelerina e aici ca să afle unde au dispărut cei trei bărbați
plecați acum juma de an pe mare.
s-a vorbit mult – zvonul cel mai longeviv, că au fost luați ostatici de un echipaj de pirați.
o mașină se leagănă în jos, spre plajă și face semne din faruri.
pelerina ezită și-apoi se îndreaptă, împotriva vântului, spre ea.
spun cum e în mașină
și cine conduce
descriu relația dintre șofer și pelerină
dintre momentul zilei și starea de spirit,
și dintre cei trei,
unde unul era șeful celorlalți.
se întrevede un deznodământ.
iarna de aici e batjocoritoare
povestea e tristă,
oamenii se întorc, în sfârșit, dar în formă de
particule care se amestecă acum cu nisipul
fiorul pe care ți-l dădea scrisul, la început, venea din așteptările altora
o legătură pierdută
așa cum se pierd legăturile noaptea, prin frig
*
azi
scrisul de mână încetinește timpul, te macină mai lent;
nu mai am nimic de păstrat, vă dau tot
în timp ce fac modele din cerneală așa cum face condensul modele pe paharul cu vin
– de culoarea citrinului sau a vreunui diamant rar, verzui, auriu –
modelul seamănă cu un labirint pe suprafața planetei diamantine.
bătrânul a hotărât să se mute la canapele
trece pe lângă mine ducându-și halba cu grijă, pași mici,
picioarele apropiate, spatele țeapăn
e mai comod acolo, bănuiesc
și te văd chelnerii mai repede
n-o să mă las copleșită de milă
și iată-mă copleșită de milă
pentru tot ce e
vechi și uitat
exclus și demonizat
separat și aruncat
scos și îndepărtat
când nimeni nu mai depinde de tine
când s-au rupt
toate firele
mai devreme, la masa asta au stat o femeie și fetița ei adoptată
urmărindu-le de la distanță
am vrut să le înghit
m-am trezit cu o energie care m-a speriat,
hulpavă, efectiv, și plină de furie
m-am zbuciumat, dezblânzită,
am plâns și am clocotit
am vuit și am fulgerat
m-am scobit până când vârtejurile au ridicat
toate fiarele scufundate prin mine
m-am bătut iar cu demonii, cu legănarea incontrolabilă, cu înălțimea
am urlat iar de singurătate, apoi mi-am dorit cu ardoare singurătatea
am făcut foamea și pe urmă am mâncat prea mult
am băut o sticlă întreagă de una singură și apoi, nici de o picătură nu m-am mai atins
am scris enorm și pe urmă – n-am mai scris nimic
am lăsat lucruri – case, oameni, animale, vapoare și drumuri – nespuse.
pe masa care mi-a rămas
se plimbă aceste furnici
cu antene și piciorușe
steampunk, preistorice
se risipesc și se adună
cum s-a risipit și s-a adunat și curajul
furnicile umblă disperate pe masă
în căutare de ceva –
ceva care nu mai e acolo demult,
bete și disperate de dor.
(pp. 72-77)
(cu tot ce înseamnă cuvântul în limba
pe care se-ntâmplă s-o vorbesc)
aș copia, de la un cap la altul,
versurile acelui iubit
poet al iernii
aș copia lumina cu tăceri moi de zăpadă
care te așteaptă liniștită în ferestre când te trezești
zăpada murdară cum e zăpada în orașele mari
topindu-se încet în jurul canalelor
ninsoarea imaginară în timp ce înnoptezi
într-o cameră plină cu cărți
și orașul în care am fost și eu în copilărie
când marea se deschidea, la capătul străzilor
ca ochii albaștri ai iubitei
din viitor.
(…)
Aș copia toată zăpada, de la un capăt la altul,
aș lăsa-o să se aștearnă
cuvânt cu cuvânt
pe caietele mele
cum dai paginile unei cărți
într-o seară de ianuarie
și m-aș gândi, în timp ce se adună tot mai multă,
una peste alta,
la norocul pe care trebuie să-l aibă
ființele care-și pot transforma
așa de ușor
bulgării grei ai trăirii în fulgi
delicați, asemănători
ființele care sunt lăsate să se exprime
dincolo de reguli, dincolo de rime,
printr-o fericită (pentru ei) încrengătură de împrejurări
care face în așa fel încât
cuvintele lor să cadă firesc
în pagini, sub lumina scăzută a după-amiezelor singuratice
să ia tot felul de forme bizare
dar recognoscibile
când se adună în țurțuri pe la streșini
să șoptească noaptea, când viscolește
sau să ți se pară că au șoptit.
Mă gândesc cum și în mine se lasă
un cerc al singurătății
cum cercul ăsta, dacă îl desenez aici
o să pară prea copilăresc pentru un poet o persoană femeie de vârsta mea
(…)
Așa că mai bine nu mai fac nimic
mă uit pe fereastră și gândurile se despart ca nămeții
pufoși, dimineața
mai bine nu fac nimic și ascult
freamătul duminicii și aștept să apară femeia bătrână
cu vreascuri în spinare
ca o femeie bătrână dintr-o poveste.
Numai că vezi tu, chestia este
că noi nu trăim în povești
femeia are carne și oase
pentru ea, gerul nu-i o metaforă
nu s-a putut spăla de câteva luni pe corpul întreg
pielea îi e roșie, iritată pe sub hainele umede
(…)
a stat și la cămin
într-o iarnă
dar acolo aveai ore fixe,
oamenii morți zăceau pe culoare
și personalul te trata ca pe o ființă aducătoare
de boală
vezi tu, lemnele din spatele ei
adunate cine știe de unde
ard mai bine ca placajele dulapurilor vechi
pentru ea gerul e suferință
și-n loc să copiez, cuvânt cu cuvânt, poemele poetului iernii
mi-aduc aminte, și gândurile aleargă la vale,
că lumea e un loc în care cuvintele au multe puteri
și cel mai greu e să descoperi puterile care
topesc crusta nedreptății
din iarna asta care ne omoară.
(pp. 23-26)
Dați-mi mie cuvintele
care nu vă mai trebuie
tot ce tăiați
dați-mi clișeele
(…)
dați-mi livrescul, pomposul, artificialul, de „neam-prost”-ul,
care apare – speriat să nu facă figură urâtă – la crăvățică și cu pantofi noi
când toți ceilalți, cunoscătorii, se prezintă într-o ținută lejeră.
primesc cu lăcomie livrescul; o să servesc, dimineața,
cafeaua din el ca dintr-o ceașcă
din porțelan fin
cum n-a avut nimeni din familia mea.
vitrinele femeilor de la noi de pe scară gemeau
pline cu servicii de doișpe persoane
de la fabrica din alba-iulia
(…)
și eu o să vă dau la schimb, jur,
numai valoare!
numai arta
în care cineva în care ar trebui să mă recunosc
vorbește puțin, cu glăscior resemnat.
o să vă dau aroma care vă place vouă,
de piele naturală și de tabac.
o să vă livrez structuri de mare impact
făcute sută la sută din cuvinte active
care se prefac că arată în timp ce ascund
(…)
structurile ca parfumurile care acoperă mirosul de corp
mai ales femeile trebuie să-și acopere mirosul de corp
să nu ți le poți imagina
pe femei
pe masa ginecologului că se face farmecul praf
(…)
femeile trebuie să poarte în public
tot felul de structuri de mare rafinament
să nu se afișeze în lumea
literară
așa, fiștecum, necoafate,
să nu scrie titluri ridicole pe cărțile de poezii
că râde lumea
literară
de ele
(…)
femeile sunt datoare să-și confecționeze
și apoi să înghită
structurile ca prescurile
care slujesc
sacra și intangibila
formă
a artei
de-adevăratelea
persoanele queer trebuie să se împărtășească
din dreapta și adevărata viață a familiei și/sau a corporației
pot să aleagă liber între astea două
și or să vadă ce bine o să le meargă apoi!
chiar venisem să vă dau arta voastră la schimb
numai că uitați, am cam bușit-o pe drum
nu-mi cer scuze, nu-s eu de vină.
a fost pur și simplu faptul
că era o artă mult prea subțire
iar bocancii mei,
mult prea muncitorești.
în plus,
urla adevărul în arta voastră ca nebunul
arta era mama și adevărul era copilul,
între ei existând
se știe
o legătură biologică
adică sfântă!
ce icoană!
haideți, dați-mi-o mie
și uitați-vă ce fac cu ea
(pp. 27-30)
bianca ela
cine mai e și asta?
nici nume de
familie nu are
nici litere mari, cum se pun
la început de nume
cum, ce este un nume?
cum adică? ce întrebare!
un nume e un nume un nume
e o lume
orice om ca lumea
are un nume ca lumea
scriitorul
– dacă te bate gândul și te
încumeți
să aspiri
la a fi scriitor
deși, acum, serios…
mă rog, în fine
oricine poate să încerce
e libertate
sunt șanse egale
nu te împiedică absolut
nimeni – nimic.
scriitorul
doar nu e o foaie albă
și un gen obscur
un gen neclar, un stil neclar
o jumătate
ceva neterminat nu putem trece în procesul verbal
procesul verbal e pur și simplu blocat
pentru că această, această
– nici nu putem să pronunțăm –
entitate
nu dorește să facă bine
să se boteze
în dreapta și adevărata
și unica și sfânta
rostire
ce-i aia bianca ela?
(pp. 31-32)
dac-aș fi poet (2)
(cu tot ce înseamnă cuvântul
în limba pe care se întâmplă s-o vorbesc)
(adică inclusiv cu
ă-ul din coadă, mut,
rușinos)
aș copia cât aș putea de bine
cuvintele acelui celebru poet al singurătății
care obosise de atâta iubire pentru cuvintele frumoase.
aș repeta după ea
alfabetul cel nou
în care fiecare literă să ne inventeze sângele.
Ascultați! aș striga și eu.
Ascultați!
Aceasta este o femeie care a venit, periculos, tot mai aproape de sine.
Și-a contemplat tinerețea.
A deschis dulapurile, a spart oglinzile, a hotărât de una singură.
S-a iubit, stând cuminte și dulce, într-o băltoacă de cuvinte.
Și-a îmbătrânit când evenimentele o ocoleau cu o precizie dubioasă.
Ascultați! această femeie spunea că-și dorește
o nevroză ca o mătase
după care să fie și mai iubită
și după care
fluxul feminității ei să asalteze lumea
să o vindece (să o vindece)
comoară
enigmă
și vomă
Ascultați!
Pentru că
acesta este un poem distrus
pentru moment,
eu sunt distrusă
ace(a)st(ă) poet(ă) putea să-mi fie soră
sunt versuri de-ale (ei)lui în timpul cărora
visez că ne rostogolim împreună
pe străzi
ca un animal s/fe/e/ric/it
și încă
netăiat.
gândul (ei) îmi pătrunde în oase
văd o oglindă
și-o rochie albă, cu volane și cu cordon
și broască
și grădină de trandafir.
și-apoi
sunt versuri de-ale (ei)lui după care
îmi vine să
scutur energic cearșafurile, să deschid ferestrele
și din gura mea să zboare cuvintele, cu tot cu oraș:
să locuiești azi în apartamentul tău
de la orice etaj intermediar
dintr-un cartier proletar
se cheamă privilegiu.
apartamentul e o comoară
în văzul tuturor
Nevroza nevestelor
nu-i abur, nu e mătase.
Nevroza nevestelor e suferința nevestelor
și suferința nu vreau s-o mai îndes în șifonier, printre eșarfe.
Nu există femei comune și femeie excepțională
așa cum
există bărbați și bărbat bun
bărbatul bun e un pic sau mai mult femeie
și nu se teme deloc de el însuși din cauza asta.
tremurul vocii
gesturile moi
grija de a nu răni
îndoiala: poate nu-s îndeajuns de bun ca să creez
poate n-am corpul potrivit
poate că nu voi fi ales de bărbat
poate că nu voi fi lăsat să vorbesc
și nu voi scrie.
Și:
Dacă voi fi sfâșiat?
Bărbatul bun și-a îmbrățișat prietenii
s-a cuibărit la pieptul lor
s-a lăsat mângâiat măcar o dată de alți
bărbați buni
fără să urască pe nimeni.
Dar când femeia excepțională
nu vrea să fie decât „poet”
într-o lume în care „poetă”
încă mai sună ridicol
femeia excepțională nu face nimic nou.
aici e numai patriarhat
îmi vine
să las să curgă numai cuvinte urâte
aici e numai misoginie
introiectată
aici e numai reproducere monotonă: e numai moștenire
iată un alfabet care arată că
sângele
unora ca mine
nu e cerneala potrivită
pentru poezie
cum se făcea ea pe vremuri.
Astea fiind zise,
mai plâng,
nu vreau s-o întrerup și s-o tulbur.
Dac-aș fi poetă, i-aș copia cântecul
notă cu notă
recunoscătoare și mulțumită.
Vreau s-o primesc
pe poetul singurătății
în camera mea
de la etajul 1, dintr-un bloc proletar
nu-i neg suferința
nu-i anulez experiența
pașii mei acrobatici
tot mai experți
pe sârma dintre epoci
aș vrea
să plutesc ușor
între vremuri
și să spun și adevărul meu
în timp ce mângâi în palmă
cuvintele ei,
ale poetului care putea să-mi fie soră.
(pp. 33-38)
Prietenă,
pe-atunci
ningea blând:
la Caru’ cu bere, printre coloane,
trupa cânta pentru noi
fără bani.
Salatele bulgărești veneau fără șuncă
cartofii prăjiți fără friptură
și chelnerii știau c-or să rămână
și-n seara aia
fără bacșiș.
Iar tu, fără o formă
croită din țesutul inimii noastre,
dar atât de prețioasă și gravă,
și disociată
cântai și tu,
tare frumos.
(…)
Fără să știi să ne spui
Că suntem libere
Să strigăm adevărul
Și-apoi să plecăm de la masă.
*
(În seara asta,
pe viscol, treci pe lângă * * * Caru cu bere * * *
unde plutesc sarmale chiftele și coaste de porc
printre dansatorii profesioniști
și clienți eleganți.
Ninge din belșug și ninsoarea ți-e și azi
bogăția
când treci
pe lângă vitrinele luminate
de la * * * Caru cu bere * * *
când treci
acum – mai adevărată
și cu corpul mai gros,
te-ai îngrășat, ți s-ar spune,
ocupi cam mult loc
nu mai ești tânără;
ce s-o fi întâmplat cu tine
de nu mai ești tânără?)
*
Prietenă,
pe-atunci
numele tău era Nea Paris.
clinchete sparte și saxofoane
becuri roșii și verzi
oameni de treizeci de ani
care-și strecurau corpurile printre mese,
manechine vechi, în drum spre depozit.
și râsetele noastre:
ne dați vă rugăm niște pahare mai mari
să punem narcisele astea în apă?
(…)
*
Prietenă,
pe-atunci
numele tău era Marea Neagră
numele tău era 2 Mai
și era Vară
în grădini cu roșii umflate pe vrejuri
pisici roșcovane și piei arse de soare
pescăruși cu burțile ovale ca piatra de râu
numele tău era Plajă
și macarale la orizont
numele tău era Borges
era Cortázar
era La umbra fetelor în floare
și era Guturai în mijloc de august,
aspirină și paracetamol și ceai de fructe
și frunze de tei, dimineața, pe aleiuță.
(…)
*
Prietenă,
numele tău era Muzeul literaturii române.
Acolo se serveau, în octombrie,
ciorbițele cele mai bune, sub copacii frumoși.
Raze de aur jucau printre frunze
Și noi, poleite, citeam cărți cu copertele tari
furate din librării.
(…)
*
nici nu mai știu cum
ne-am despărțit.
S-a întâmplat treptat?
S-a întâmplat dintr-odată?
se făcuse noiembrie
lună de pus capcane pentru lupoaice
dinții tăi
ascuțiți râdeau odată cu mine
râdeam împreună de tot ce-mi lipsea
ce slabă eram, ce amuzant
și ce plăcut se simțea
să râdem împreună
de mine.
(…)
Numele tău era rânjet
scobind în torsul celor doborâte
făcându-și cuib
în piepturile noastre
care săltau de-atâta hohot.
Numele tău era autoironie.
Și Joc.
Cadavru delicios.
(…)
De unde știm ce e bun pentru noi?
Cine ne-nvață?
*
eu n-am știut ce să fac
să mă vindec
În pustiu toamna se termina
nici frunze nu mai erau, să se scuture
nici aur din cer
rămăsesem doar crustă
și aer.
numele tău era dispreț
nu mai vorbeai despre mine
cu nimeni
nu mai aveam umor
începusem să mă iau prea în serios
și la tine, acolo, în centru,
odată cu noul an universitar,
apăreau noi provocări.
(…)
femeile din estul europei îmbătrânesc urât
mi-a spus cândva un francez pentru care lucram
avea apartament pe coasta de azur
și exploata femei din est
„păcat de voi că îmbătrâniți așa urât”.
(…)
în tăcere
am luat buretele și găleata
din burete a picurat apă murdară
apa murdară s-a împrăștiat pe tabla neagră
praful s-a luat
praful s-a ales
tabla a rămas goală
și umedă
iată – ai în față o tablă curată
nu ai nicio prietenă
nicio amintire
nimic nu te leagă
poți s-o iei de la capăt,
mi-am zis.
*
Și mi-am văzut de drum
alt drum
alte drumuri – devastate, mizere –
prin partea mea de oraș,
prin cartierul sărac
pe care o să refuz mereu să-l exotizez.
Mulți ani
când mi-aminteam de tine sufletul
mi se strângea ca o carne
apa îmi umplea urechile
N-a fost prietena mea, îmi spuneam,
n-a fost o prietenă adevărată
mincinoasa și trădătoarea.
Și chiar m-ai mințit,
nu-mi iau niciun cuvânt
înapoi.
Dar și eu te-am iubit pe tine ca un copil
fără să știu să aleg
fără să știu să pun limitele
fără să știu să te caut
exact acolo unde mă poți vindeca,
fără să știu că iubirea
aia care crește din cunoaștere
transformă toți termenii.
Fără să știu că adevărata iubire
e o iubire egală
Fără să știu că poți și tu
să mă iubești înapoi
exact
așa
cum
sunt.
Iată-mă.
Ia-mă de la capăt. Cite��te-mă.
Acum vreau în sfârșit să fiu citită.
Învață-mă pe dinăuntru.
Rostește-mă.
Spune-mă!
că nu mi-e frică
și nu mi-e rușine de nimic.
Dă-mi mâna,
Din relația noastră niciun bărbat nu iese mai puternic,
mai știutor
al locurilor spre care ne îndreptăm.
Dă-mi mâna
Să ne rătăcim împreună
(…)
numele tău
e și al nostru de-acum.
(pp. 39-48)
hecceitate
(jurnalul albastru)
azi:
m-am oprit și am stat cu fața la mare
am văzut pescăruși. am văzut orizontul.
am simțit curentul sub brațe,
ridicându-mă, ajutându-mă
colți negri și rupți răsăriți ici și colo
timpul a sfărâmat lucrurile în acest hal
ca să ne întindem noi pe ce-a mai rămas
și să răsfoim liniștite vreo carte;
numai arsură și hărțuire
în pozițiile despre care se spune că sunt plăcute
și pe care le tot reluăm din inerție;
nici să vindecăm nu se poate;
și nici să uităm nu-i acceptabil;
azi
am lovit, înainte și înapoi, nisipul pietros
cu corpul meu
în aceeași cadență cu tine, mareo;
am trăit un început vechi și inaccesibil
șters de memorie în scopul supraviețuirii;
m-am oprit când am vrut
am virat
m-am plimbat printre lucrurile traduse de furtună
și am înțeles câtă nevoie aveam iarăși
de tine.
*
deleuze vorbește despre el la persoana a treia
și spune că deleuze definește hecceitatea ca pe individuație
dar nu a unui om sau a unui obiect
așa cum făcea bărbatul medieval duns scotus de la care a furat termenul,
ci a unui eveniment: soare, vânt, orice oră a zilei;
și oamenii sunt o colecție de hecceități
de accidente care li s-au întâmplat de-a lungul vieții
și conceptele sunt ca oamenii
tot colecții.
forțele care acționează la nivel virtual
fac ele singure tot
ființa vorbește cu o singură voce
de colecție
iar hecceitățile nu pot fi descrise prin științele pozitiviste
pentru că sunt esențe nomade
continuumuri de intensitate.
*
ieri, din microbuz, am văzut un măgăruș alergând pe marginea drumului
căruța plină cu iarbă pe care-o trăgea după el dădea să se răstoarne
călătorii au râs
de necazul animalului.
doamna de lângă mine a sunat-o pe Leana și a rugat-o să-i facă un 3 în 1.
nici la Poștă n-am ajuns, ai timp, a zis ea.
ia mai spune-mi, deleuze,
cum se-mpletesc cleștii noștri
pe-același platou
cum am fiert tox în aceeași oală
(și cu guattari)
în urmă, în Port, macaralele trimiteau umbre lungi
de păsări preistorice, de păsări steampunk.
nu există anotimpuri, nu există copilărie, nu există diferența cea
mare
dintre viață și moarte
există doar mai multe organizări și ierarhiile dintre ele
există doar tensiunea dintre aceste fragmente
creând iluzia că ne mișcăm
că stau lucruri înaintea noastră
sau în trecut
că ne așteaptă cineva
să ne întoarcem
și că vom pleca într-adevăr undeva
când va fi să plecăm
*
în timpul iernii locul ăsta e făcut dintr-un milion de săgeți care străbat oblic aerul
vântul umflă opritoarele de plastic ca pe niște obraji
pustietatea; pustiul
pe digul spart, o singură siluetă cu pelerină de cauciuc
ce fel de om iese la mare într-o astfel de vreme?
cuvintele mele
sapă sub povestea prea complicată.
dar uite că un spectator tocmai coboară și se așază la locul său.
îmi dreg vocea și zic:
pelerina e aici ca să afle unde au dispărut cei trei bărbați
plecați acum juma de an pe mare.
s-a vorbit mult – zvonul cel mai longeviv, că au fost luați ostatici de un echipaj de pirați.
o mașină se leagănă în jos, spre plajă și face semne din faruri.
pelerina ezită și-apoi se îndreaptă, împotriva vântului, spre ea.
spun cum e în mașină
și cine conduce
descriu relația dintre șofer și pelerină
dintre momentul zilei și starea de spirit,
și dintre cei trei,
unde unul era șeful celorlalți.
se întrevede un deznodământ.
iarna de aici e batjocoritoare
povestea e tristă,
oamenii se întorc, în sfârșit, dar în formă de
particule care se amestecă acum cu nisipul
fiorul pe care ți-l dădea scrisul, la început, venea din așteptările altora
o legătură pierdută
așa cum se pierd legăturile noaptea, prin frig
*
azi
scrisul de mână încetinește timpul, te macină mai lent;
nu mai am nimic de păstrat, vă dau tot
în timp ce fac modele din cerneală așa cum face condensul modele pe paharul cu vin
– de culoarea citrinului sau a vreunui diamant rar, verzui, auriu –
modelul seamănă cu un labirint pe suprafața planetei diamantine.
bătrânul a hotărât să se mute la canapele
trece pe lângă mine ducându-și halba cu grijă, pași mici,
picioarele apropiate, spatele țeapăn
e mai comod acolo, bănuiesc
și te văd chelnerii mai repede
n-o să mă las copleșită de milă
și iată-mă copleșită de milă
pentru tot ce e
vechi și uitat
exclus și demonizat
separat și aruncat
scos și îndepărtat
când nimeni nu mai depinde de tine
când s-au rupt
toate firele
mai devreme, la masa asta au stat o femeie și fetița ei adoptată
urmărindu-le de la distanță
am vrut să le înghit
m-am trezit cu o energie care m-a speriat,
hulpavă, efectiv, și plină de furie
m-am zbuciumat, dezblânzită,
am plâns și am clocotit
am vuit și am fulgerat
m-am scobit până când vârtejurile au ridicat
toate fiarele scufundate prin mine
m-am bătut iar cu demonii, cu legănarea incontrolabilă, cu înălțimea
am urlat iar de singurătate, apoi mi-am dorit cu ardoare singurătatea
am făcut foamea și pe urmă am mâncat prea mult
am băut o sticlă întreagă de una singură și apoi, nici de o picătură nu m-am mai atins
am scris enorm și pe urmă – n-am mai scris nimic
am lăsat lucruri – case, oameni, animale, vapoare și drumuri – nespuse.
pe masa care mi-a rămas
se plimbă aceste furnici
cu antene și piciorușe
steampunk, preistorice
se risipesc și se adună
cum s-a risipit și s-a adunat și curajul
furnicile umblă disperate pe masă
în căutare de ceva –
ceva care nu mai e acolo demult,
bete și disperate de dor.
(pp. 72-77)
April 2, 2022
Întreg volumul este o artă poetică, care se așază pe multe straturi lirico-teoretice:
- E revoltă împotriva Artei cu A mare, a Artei care limitează, separă, exclude, invizibilizează, ignoră o sumedenie de oameni și experiențe, a Artei care menține și alimentează discursiv niște ierarhii preexistente, care laudă implicit sau explicit puterea și discursurile dominante; o revoltă lirică împotriva Artei făcută dintr-o marginalitate, o poziție de frontieră, marginalitate care e resemnificată și transformată dintr-un fost spațiu al izgonirii și limitării în unul al revoltei, emancipării, vindecării.
- Conține un sistem de gândire, un sistem filozofic de percepție macro și micro asupra lumii, sublimat în poezie.
- E un spațiu poetic queer – pentru că pune sub semnul întrebării tot ce e „dat”, „esență”, tot ce pare „natural” (de exemplu familia), toate structurile normative; scrie despre reguli, norme și ierarhii literare, și nu doar literare, ci și sociale, cele două dimensiuni fiind adesea îmbinate în poemele ei (de ex. poemul „Dac-aș fi poet (1)”, unde autoarea face o călătorie proiectivă în poziția Poetului și a scrisului despre Frumos, despre iarnă, la o realitate cruntă, și anume injustiția locativă, a cum e iarna pentru o femeie evacuată; contrastul celor două dimensiuni ne lasă inevitabil cu întrebarea despre scopurile Artei, despre ce este Frumosul, sensibilul, cine și despre ce îl scrie, cine și la ce tip de Frumos are acces, cum și cui se distribuie resursele și cine e lăsatx pe dinafară.
- Tot volumul conține un dozaj ff bun de afecte, imagini, experimente cu limbajul și de idei politico-filosofice, cum nu mai cred că există în limba română.
- Are niște poeme vrăjitorești, cu efect transformator, niște incantații.
- Și poate cel mai important: „poame divine” este medicament pentru toatx artistx cărora nu li s-a dat voie să vorbească, să se exprime (fie acasă, la școală, fie în literatură); sau au fost redusx la tăcere subtil/aproape imperceptibil/printr-o serie de micro-violențe hiper normalizate. bianca ela construiește un spațiu de vindecare, o chemare înapoi acasă, spre literatură/spre scris, pentru cex care s-au simțit izgonitx, dar îl visează și doresc mereu.
- E revoltă împotriva Artei cu A mare, a Artei care limitează, separă, exclude, invizibilizează, ignoră o sumedenie de oameni și experiențe, a Artei care menține și alimentează discursiv niște ierarhii preexistente, care laudă implicit sau explicit puterea și discursurile dominante; o revoltă lirică împotriva Artei făcută dintr-o marginalitate, o poziție de frontieră, marginalitate care e resemnificată și transformată dintr-un fost spațiu al izgonirii și limitării în unul al revoltei, emancipării, vindecării.
- Conține un sistem de gândire, un sistem filozofic de percepție macro și micro asupra lumii, sublimat în poezie.
- E un spațiu poetic queer – pentru că pune sub semnul întrebării tot ce e „dat”, „esență”, tot ce pare „natural” (de exemplu familia), toate structurile normative; scrie despre reguli, norme și ierarhii literare, și nu doar literare, ci și sociale, cele două dimensiuni fiind adesea îmbinate în poemele ei (de ex. poemul „Dac-aș fi poet (1)”, unde autoarea face o călătorie proiectivă în poziția Poetului și a scrisului despre Frumos, despre iarnă, la o realitate cruntă, și anume injustiția locativă, a cum e iarna pentru o femeie evacuată; contrastul celor două dimensiuni ne lasă inevitabil cu întrebarea despre scopurile Artei, despre ce este Frumosul, sensibilul, cine și despre ce îl scrie, cine și la ce tip de Frumos are acces, cum și cui se distribuie resursele și cine e lăsatx pe dinafară.
- Tot volumul conține un dozaj ff bun de afecte, imagini, experimente cu limbajul și de idei politico-filosofice, cum nu mai cred că există în limba română.
- Are niște poeme vrăjitorești, cu efect transformator, niște incantații.
- Și poate cel mai important: „poame divine” este medicament pentru toatx artistx cărora nu li s-a dat voie să vorbească, să se exprime (fie acasă, la școală, fie în literatură); sau au fost redusx la tăcere subtil/aproape imperceptibil/printr-o serie de micro-violențe hiper normalizate. bianca ela construiește un spațiu de vindecare, o chemare înapoi acasă, spre literatură/spre scris, pentru cex care s-au simțit izgonitx, dar îl visează și doresc mereu.
January 12, 2026
Continuumul poetic al biancăi ela vindecă și revendică deopotrivă, regenerând răni transgeneraționale a căror cicatrizare e constant împiedicată de noi și noi rupturi apărute pe parcursul procesului de vindecare.
poți să-i dai voie
energiei tale
să apară, să schimbe
să spargă și să lipească la loc
Este un ecofeminism transpus atât de palpabil la nivel vizual, încât acuratețea secvențelor și a decupajelor poetice te înduioșează și te lovește în moalele capului în același timp. Volumul funcționează foarte bine și la nivel metafizic conceptual, sugerând depersonalizări și micro-deportări individuale în lanț, rupturi care generează mai departe seisme violente.
fiorul pe care ți-l dădea scrisul, la început, venea din
așteptările altora
o legătură pierdută
așa cum se pierd legăturile noaptea, prin frig
Prin scris (chinuit, marginalizat, ultragiat, recuperat, salvat) se revendică spații uitate și abandonate, vulnerabilități îngropate:
Dă-mi mâna,
Din relația noastră niciun bărbat nu iese mai puternic,
mai știutor
al locurilor spre care ne îndreptăm.
Dă-mi mâna
Să ne rătăcim împreună
Cu poalele suflecate
cu picioarele urzicate
cu brațele zgâriate
dar să știm că am făcut potecuță
dimineața, prin neguri
și că lăsăm semne
și pentru altele.
o să ne ținem partea
o să luptăm altfel
tu bagă briceagul ăsta în buzunar
și eu o să țin cheile în mână.
numele tău
e și al nostru de-acum
bianca ela problematizează, prin artă și frumos, nedreptatea și urâțenia lumii (și da, se poate). Se poate face foarte bine, natural, organic.
legăturile vechi se dizolvă
și altele noi se compun
la început mici de tot
inimărgele
de clară iubire
nu există timp separat de spațiu
și de gravitație
iubirea e gravitație
dă-ți voie să te prăbușești
poți să-i dai voie
energiei tale
să apară, să schimbe
să spargă și să lipească la loc
Este un ecofeminism transpus atât de palpabil la nivel vizual, încât acuratețea secvențelor și a decupajelor poetice te înduioșează și te lovește în moalele capului în același timp. Volumul funcționează foarte bine și la nivel metafizic conceptual, sugerând depersonalizări și micro-deportări individuale în lanț, rupturi care generează mai departe seisme violente.
fiorul pe care ți-l dădea scrisul, la început, venea din
așteptările altora
o legătură pierdută
așa cum se pierd legăturile noaptea, prin frig
Prin scris (chinuit, marginalizat, ultragiat, recuperat, salvat) se revendică spații uitate și abandonate, vulnerabilități îngropate:
Dă-mi mâna,
Din relația noastră niciun bărbat nu iese mai puternic,
mai știutor
al locurilor spre care ne îndreptăm.
Dă-mi mâna
Să ne rătăcim împreună
Cu poalele suflecate
cu picioarele urzicate
cu brațele zgâriate
dar să știm că am făcut potecuță
dimineața, prin neguri
și că lăsăm semne
și pentru altele.
o să ne ținem partea
o să luptăm altfel
tu bagă briceagul ăsta în buzunar
și eu o să țin cheile în mână.
numele tău
e și al nostru de-acum
bianca ela problematizează, prin artă și frumos, nedreptatea și urâțenia lumii (și da, se poate). Se poate face foarte bine, natural, organic.
legăturile vechi se dizolvă
și altele noi se compun
la început mici de tot
inimărgele
de clară iubire
nu există timp separat de spațiu
și de gravitație
iubirea e gravitație
dă-ți voie să te prăbușești
March 27, 2023
m-am oprit şi am stat cu fața la mare am văzut pescăruşi. am văzut orizontul. am simțit curentul sub brațe, ridicându-mă, ajutându-mă
colți negri şi rupți răsăriți ici şi colo timpul a sfărâmat lucrurile în acest hal ca să ne întindem noi pe ce-a mai rămas şi să răsfoim liniştite vreo carte; numai arsură şi hărțuire
în pozițiile despre care se spune că sunt plăcute şi pe care le tot reluăm din inerție;
nici să vindecăm nu se poate;
şi nici să uităm nu-i acceptabil;
azi
am lovit, înainte și înapoi, nisipul pietros cu corpul meu
în aceeași cadență cu tine, mareo;
am trăit un început vechi și inaccesibil şters de memorie în scopul supraviețuirii;
m-am oprit când am vrut am virat
m-am plimbat printre lucrurile traduse de furtună şi am înțeles câtă nevoie aveam iarăși
de tine.
colți negri şi rupți răsăriți ici şi colo timpul a sfărâmat lucrurile în acest hal ca să ne întindem noi pe ce-a mai rămas şi să răsfoim liniştite vreo carte; numai arsură şi hărțuire
în pozițiile despre care se spune că sunt plăcute şi pe care le tot reluăm din inerție;
nici să vindecăm nu se poate;
şi nici să uităm nu-i acceptabil;
azi
am lovit, înainte și înapoi, nisipul pietros cu corpul meu
în aceeași cadență cu tine, mareo;
am trăit un început vechi și inaccesibil şters de memorie în scopul supraviețuirii;
m-am oprit când am vrut am virat
m-am plimbat printre lucrurile traduse de furtună şi am înțeles câtă nevoie aveam iarăși
de tine.
June 8, 2022
Am găsit ocazional fragmente de care m am îndrăgostit. O carte bună overall.
I love myself a good political poem<3
Poemul meu preferat din acest volum este "dac-aș fi poet (2)" probabil pentru că a rezonat cel mai mult cu ce căutam eu acum într-o carte de poezii. Sunt o fire nehotărâtă, don't take my word for granted că e cel mai bun poem din carte, you might love another one and thats totally okay.
"iubirea e gravitație
dă-ți voie să te prăbușești"
I love myself a good political poem<3
Poemul meu preferat din acest volum este "dac-aș fi poet (2)" probabil pentru că a rezonat cel mai mult cu ce căutam eu acum într-o carte de poezii. Sunt o fire nehotărâtă, don't take my word for granted că e cel mai bun poem din carte, you might love another one and thats totally okay.
"iubirea e gravitație
dă-ți voie să te prăbușești"
April 17, 2023
chiar mi-a placut cartea, i-am interpretat poezia ca fiind o eliberare de prejudecatile lumii de autor, o invocatie a femeilor din trecut, in special din familia ei si o speranta pentru pentru cei din viitor ce ii va citi cartea.
sunt imbibate intr-o licoare dulce - acrisoara, mare parte dintre ele contin atat momente dragut, versuri delicate, cat si clipe serioase, pasaje realiste.
sunt imbibate intr-o licoare dulce - acrisoara, mare parte dintre ele contin atat momente dragut, versuri delicate, cat si clipe serioase, pasaje realiste.
October 26, 2022
Am avut un impuls să cumpăr aceasta carte, foarte spontan și fără să cunosc autoarea , atunci când i-am răsfoit paginile în librărie. Nu mă așteptam să dau peste o poezie atât de sensibilă și bine construită. Definitiv un 5 stele.
January 2, 2024
"un fluture galben sta pe umerii tai
o aripă galbenă pe umărul stâng
și-o aripă galbenă pe umărul drept
și o trompă finuț injectată în șira spinării
de unde fluturele suge
măduva cea bună
- așa se spune printre reprezentanții acestei specii
măduvivore
aripile sale
aripile tale
presară lumină"
o aripă galbenă pe umărul stâng
și-o aripă galbenă pe umărul drept
și o trompă finuț injectată în șira spinării
de unde fluturele suge
măduva cea bună
- așa se spune printre reprezentanții acestei specii
măduvivore
aripile sale
aripile tale
presară lumină"
June 1, 2022
nu m-am ridicat de pe banca asta din parc până nu am terminat-o. nu am cuvinte, a avut scriitoarea destule.
January 7, 2023
❝mă joc cu Spiritul lumii
în timp ce "eu" îmi schimb forma,
,,noi" ne schimbăm forma
şi Lumea îşi schimbă forma❞
𝙥𝙤𝙚𝙢 𝙘𝙪 ș𝙞 𝙥𝙚𝙣𝙩𝙧𝙪 𝙂𝙡𝙤𝙧𝙞𝙖 𝙀.
în timp ce "eu" îmi schimb forma,
,,noi" ne schimbăm forma
şi Lumea îşi schimbă forma❞
𝙥𝙤𝙚𝙢 𝙘𝙪 ș𝙞 𝙥𝙚𝙣𝙩𝙧𝙪 𝙂𝙡𝙤𝙧𝙞𝙖 𝙀.
July 24, 2023
vaiiii ce carte!!
bianca ela a creionat treptat un întreg ecosistem, pornind de la sine până la univers.
Fiecare poem mi-a plăcut. Toate se coagulează într-o lucrare complexă cu multe straturi nuanțate. Abia aștept să percep, poate, puțin altfel textele la o a doua lectură.
Tonul biancăi ela mi se pare atât de limpede, onest și intim și prin el fiecare experiență traumatică devine una vindecătoare.
Am trăit niște clipe atât de frumoase, citind din volum în stația de tramvai și în tramvai 💫💫💫
Este timpul pentru câteva citate!!
(fragm. din ,,Poem cu și pentru Gloria E.)
(fragm. din ek-staza (jurnalul trezirii))
bianca ela a creionat treptat un întreg ecosistem, pornind de la sine până la univers.
Fiecare poem mi-a plăcut. Toate se coagulează într-o lucrare complexă cu multe straturi nuanțate. Abia aștept să percep, poate, puțin altfel textele la o a doua lectură.
Tonul biancăi ela mi se pare atât de limpede, onest și intim și prin el fiecare experiență traumatică devine una vindecătoare.
Am trăit niște clipe atât de frumoase, citind din volum în stația de tramvai și în tramvai 💫💫💫
Este timpul pentru câteva citate!!
mă joc cu Spiritul lumii
în timp ce ,,eu’’ îmi schimb forma,
,,noi’’ ne schimbăm forma
și Lumea își schimbă forma
scriu mitul așa cum vreau să-l devin
(fragm. din ,,Poem cu și pentru Gloria E.)
cuvinte iuți
ca fulgerul
traversează conștiințele noastre
o singură conștiință
o singură suflare
dacă am inspira și am expira simultan
la ora cutare, în ziua cutare
s-ar zgudui din temelii puterea celor câțiva
care-au distrus lumea;
(fragm. din ek-staza (jurnalul trezirii))
Displaying 1 - 27 of 27 reviews