Impudoare: despre „eu“ va fi vorba

by Gabriel Liiceanu

„Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o «panglică de măsurat fără semne pe ea». Am o viaţă. Iată, iau părţi din ea şi, povestindu-le, le pun în vitrină. Scoţându-le în lume, pun semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gândul că, astfel «însemnată», viaţa mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură.
Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urâtă decât a mea. Dacă are mai multe suişuri şi coborâşuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urâm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe faţă mai degrabă la fel sau neasemănător.“

Genres: Philosophy

368 pages, Paperback

First published November 1, 2021

About the author

Gabriel Liiceanu este un filozof, interpret și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.

După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.

Reviews

[Cristian Sirb · Rating 4 out of 5]

Ei bine, nu e așa tonic ca a-l citi pe Cioran, nici nu ieși - la finalul lecturii - atât de plăcut “scandalizat”, ca după lectura Caietelor; e puțin mai căznit, mai lucrat, mai lustruit, mai artificial, mai baroc - Liiceanu nu izbutește să taie suficient din frază, cât să ajungă la precizia diamantină a lui Cioran. Dar poate că nici nu avea acest scop, dorindu-și să fie el însuși, original. Nimic de blamat în asta. Liiceanu nu-i Cioran.

N-am scăpat însă de senzația ușor dulceagă de déjà lu. Firesc - textele, în majoritate, au mai fost publicate, risipite prin diverse scrieri liicene.

Cred că volumul ăsta e perfect pentru cineva, cititor, care abia acum își face “debutul” în opera lui G.L. Un fel de vizită selectivă, rapidă, prin bibliografia autorului, manipulat-ghidat de autorul însuși, nu de exegeți.

LATER EDIT: Ciudat este, pentru mine, că simt o anumită (întristătoare) liiceano-saturație, în urma lecturii acestei recente cărți din seria de autor G.L. Am devorat “Isus al meu” și mi-am zis atunci că mai vreau, iar acum, după “Impudoare”, simt - din păcate - că vreau o pauză. Așa că, “Scrisori către fiul meu” & “Despre destin” vor mai aștepta o vreme în raft.

[Sebastian · Rating 5 out of 5]

Inainte sa citesc cartea am urmarit mai multe interviuri (inclusiv lansarea) in care Liiceanu a vorbit despre temele abordate, asa ca am stiut la ce sa ma astept.

Uneori acest lucru ia putin din placerea descoperirii cartii respective, dar nu a fost si cazul de fata, Impudoare dovedindu-se a fi o noua, mica, placere literara.

Prin doua citate, unul din "Charmides" de Platon, al doilea din "Insemnari din Subterana" de Dostoievski suntem introdusi in tema ce urmeaza a fi explorata, cunoasterea "eului".

Si cum "despre eu este vorba", pot spune ca pe toata durata lecturii am avut in spatele gandurilor un alt citat, din Fratii Karamazov, care cred ca se potriveste chiar mai bine in contextul subiectului:

„Nu te minţi singur. Cel care se minte pe sine şi-şi pleacă urechea la propriile sale minciuni ajunge să nu mai deosebească adevărul nici în el, nici în jurul lui şi să nu mai aibă respect nici pentru sine, nici pentru lumea cealaltă.
Iar dacă nu respectă pe nimeni, nici nu poate iubi pe cineva, şi astfel, neiubind pe nimeni, ca să se afle în treabă sau ca să-şi omoare urâtul, se lasă în voia patimilor şi ispitelor trupeşti, şi, stăpânit cum e de metehne, ce deosebire mai poate fi între el şi un animal?”

Cum spunea chiar Liiceanu, intr-unul din interviurile la care am facut referire mai sus, lucrul care ne deosebeste de animale este capacitatea noastra de a privi inlauntrul nostru, de a ne autoanaliza si, deci, a dezvolta constiinta de sine.

Or, doar printr-o analiza sincera si neincetata a propriului "eu" poti ajunge, nu doar sa te cunosti pe tine, ci si "eu-urile" altor oameni, iar, mai apoi, poti tinde la cunoasterea "eu-ului" uman. Lucru catre care cred ca tinde si autorul si cred ca ar trebui si noi, restul.

De altfel, doar printr-o astfel de autoanaliza dureroasa, adeseori, (sau poate o simpla revelatie?) au reusit Dostoievski, dar si ceilalti mari scriitori, sa cuprinda "omul" in opera lor.

In final, vreau sa mai adaug ca prin cartea asta Liiceanu reuseste, ca toti marii ganditori, sa articuleze idei si intuitii, pe care multi dintre noi le avem, dar nu avem capacitatea de a le da o forma clara si concisa, lucru de care ganditorul, pe care as indrazni sa-l numesc al nostru, este constient, cugetand la pag. 120 urmatoarele:

"Un intelectual este cineva care poate sistematiza si exprima limpede ceea ce in mintea altora este confuz".

Cititi!

[Luiza · Rating 5 out of 5]

"Ce ar fi să ne imaginăm o clipă că există o dezbrăcare și o impudoare mai profunde decât dezgolirea unui trup? Oricât de lentă, dezbrăcarea unui trup ajunge de îndată la limită, și limita e trupul gol însuşi. Dar dezbrăcarea unui suflet? Unde e limita lui? Doar punându-ne întrebarea asta s-ar putea să ne dăm seama cât de „îmbrăcați“ suntem și cum nici o viață, oricât de lungă, nu ne-ar fi de ajuns pentru a ne dezbrăca, până la capăt, sufletul. Nimeni nu și-a văzut vreodată „sufletul gol“ și nimeni nu a ajuns să-i contemple cuiva sufletul în toată goliciunea lui."

A fost a treia carte de Gabriel Liiceanu pe care am citit-o, știam la ce să mă aștept (mă refer la construcția cărții, la viziunea autorului asupra lucrurilor etc.) și acord cele cinci stele din tot sufletul. De ce?

În cazul meu, "dezbrăcarea" sufletului a avut loc încă din primele pagini. Am rămas uimită! Cu cât citeam mai mult, cu atât îmi dădeam seama că empatizez total cu autorul (sau el cu mine?!) și că argumentele prezentate în carte se potrivesc situației mele actuale. M-au impresionat, cu precădere, capitolele "Eul și necunoscutul din mine", capitolul "Cuvintele" cu toate cele trei părți ale sale, "Prietenia" și "Iubirea".

O carte din care am învățat lucruri noi despre viață, despre autor și despre mine. Liiceanu îi propune cititorului "să se dezbrace de caracter" și să încerce să răspundă la întrebarea "Cine sunt eu?". Cititorul are la rândul său de-a face cu un autor mai mult decât dornic "de a-și dezvălui" sufletul și astfel se realizează o conexiune puternică între cei doi.

Cartea reprezintă un prilej de introspecție și vei rămâne surprins căte lucruri vei descoperi, de fapt, despre tine însuți în timpul lecturii.

A se citi cu creionul în mână și a se însemna pe carte citatele/pasajele favorite! Pe unele dintre ele nu le vei uita niciodată, atât de tare îți dau de gândit!

[Robert · Rating 4 out of 5]

,,Ce generoși suntem cu timpul nostru! Cât de boierește ne purtăm dându-l în dreapta și-n stânga, ca și cum am avea la dispoziție un sac fără fund: doar întindem mâna și mai înhățăm încă o bucată de timp, după cum ne îndeamnă inima, și nevoia, și alții.’’

Pag. 32

,,Învățatul singurătații a fost una dintre cele mai grele încercări prin care am trecut. A-ți asuma singurătatea este una dintre faptele eroice ale vieții și, odată dobândită, ea va fi trăită când ca glorie, când ca eșec.’’

Pag. 47

,, ,,Principiul jurnalului’’ este unul al spovedaniei (ajung la mine mărturisindu-mă) combinat cu descoperirea de sine a celui care îmi citește mărturisirea (te ajut să ajungi la tine prin mine). ‘’

Pag. 79

,,S-a tot spus: cultura e uitarea surselor. Așa e. Absorbi, prin ani, ideile care-ți convin, cu care pactizezi, care te fac să vibrezi, care-ți intră în metabolism, și uiți ale cui sunt. Pe scurt, îți iei hrana de pe vasta pășune a spiritului. Rumegi. ‘’

Pag. 88

,,Un intelectual este cineva care poate sistematiza și exprima limpede ceea ce în mintea altora este confuz.’’

Pag. 120

,,În orice dragoste adevărată, iubita este divinizată și madonizată.’’

Pag. 171

,,În toate prieteniile unul dă mai mult și suferă mai mult.’’

Pag. 231

,,A citi o carte subliniată e ca și cum te-ai uita pe gaura cheii în mintea cuiva.’’

Pag. 302

4.5/5

[I · Rating 5 out of 5]

Citind această carte am rămas plăcut surprins de vastitatea subiectelor abordate de către autor. Încă din primul capitol, autorul ne îndeamnă la cunoașterea de sine și prezentând anumite trăsături îi dă ocazia cititorului sa se regăsească în ele.
În cursul cărții sunt discutate diferite subiecte precum prietenie, iubire, filosofie, trecerea timpului, moarte, etică. Într-un pasaj Liiceanu ne spune că a deveni cititor înseamnă "să crești fără să se vadă", veracitatea acestei relatări este dovedită de cărți precum "Impudoare", cărți care nu ne oferă doar o lectură plăcută ci ne dezvoltă fără ca noi să realizăm acest lucru.

[Raluca · Rating 4 out of 5]

O carte cu adevărat deosebita. Greu pe urmărit pe alocuri, dar are un mesaj important de transmis!

[Cristian · Rating 5 out of 5]

Am fost indulgent ca profesorul ăla care are drag de elevu’ ce învață bine mai tot timpul și chiar dacă vede că mai are scăpări îi dă 9.5 la teză ca să nu-i strice media. Așadar, îi offer burghezului Liiceanu și impudorilor lui cinci aștri cerești ca să-l încurajez să mai scrie. Mă rog, ar fi mai interesant dacă nu ar face colaje din cărți vechi cu titluri noi, dar fie, să admitem că temele tratate și-au găsit rostul împreună în tipăritura asta.

Pe final pe-acolo mă cam necăji cu ideea lui de moralitate care s-a plămădit din religia hristică și s-a copt în iluminism ca să ne naștem noi azi frumoși, civilizați și deștepți. Bine bine, om fi noi azi toate astea, da’ ce facem dom’le cu toate miliardele alea de înaintași care n-au cunoscut nici religia creștină, nici iluminismul, nici pe nen’tu Søren Kierkegaard, și care au trăit și ei pe-aci prin ogradă? Păi cum vine asta, șefu’, îi ștergem de pe răboj c-un dos de palmă?

Înțeleg că e ateu, dar totuși mă mir cum poate să afirme așa vehement că e supi pe moraliștii creștini care îndosariază divinul și-l așază pe căprării când, printre altele, cu asta s-a ocupat și Andrei Pleșu, chiar dacă a făcut-o într-un mod sublim și didactico-practic. Dar, ținând cont de stofa lor înaltă și de mărimea scaunelor pe care le poartă pe creștet, sper ca cei doi să își fi tranșat diferențele astea și să nu-și fi dat la gioale în pauzele dintre dialogurile lor dumincale. Până la urmă nu trebuie să ai prieteni trași la xerox cu tine.

M-a dezamăgit și pasajul reluat la adresa lui Mircea Dinescu nu neapărat pentru cuvintele adresate lui, ci pentru că l-a reluat. Nu cred că era cazul să-l dea aici exemplu și să-l boscorodească iar. Mai ales cu niște prostii puerile că bagă ăla sfeclă în umplutura de cârnați sau că toarnă suc de portocale peste tocăniță. Ho bre nea’ Liicene, ce te spariași așa, că nu-ți fură nimeni gastronomia tradițională! E loc pentru toată lumea în bucătăria lui Zamolxe.

Dar, în general o carte pertinentă, cu pasaje chiar înduioșătoare, ca atunci când îl îngrijea la pat și îi spăla proteza lui Noica la chiuvetă, cu confesiuni din viața personală despre frici, moarte și încercări de a ieși pe malul celălalt al vieții cât mai puțin plin de mâlul în care te pot scufunda propria-ți fire și societatea.

[Claudia Șerbănescu]

Volumul reunește mai multe gânduri recurente în proza confesiv-scrutativă publicată în ultimii ani de Gabriel Liiceanu, grupate pe teme.

[Gabriel · Rating 5 out of 5]

,,Nu suntem niciodată atât de diferiți încât să încetăm să fim asemănători”

,,Învățatul singurătății a fost una dintre cele mai grele încercări prin care am trecut.A-ți asuma singurătatea este una dintre faptele eroice ale vieții.”

,,Cel mai frumos lucru care ți se poate întâmpla este să asiști la propria ta coacere.Să trăiești momentul în care începi să înțelegi și, astfel, să te exprimi pornind de la tine însuți.E ca și cum, după ce o viață întreagă ai mers pe jos, dintr-odată îți iei zborul.”

,,Încrederea în sine însuși e motorul oricărei isprăvi personale.De aceea există riscul ca timiditatea excesivă de ,,bun-simț” în fața provocărilor vieții, punerea permanentă în cumpănă a propriei persoane să termine prin a te livra unui ,,prea târziu”, exact în clipa în care ai ajuns să-nțelegi că ești făcut dintr-un aluat mai bun decât alții.”

,,am trăit, aproape cinci decenii, în cea mai spurcată perioadă a istoriei poporului meu:comunismul”

,,Încerc să fiu (și uneori chiar cred că sunt) modest.Dar cu măsură.Căci modestia practicată cu măsură este un orgoliu de bun-gust.”

,,S-a tot spus:cultura e uitarea surselor.Așa e.Absorbi, prin ani, ideile care-ți convin, cu care pactizezi, care te fac să vibrezi, care-ți intră în metabolism, și uiți ale cui sunt.Pe scurt, îți iei hrana de pe vasta pășune a spiritului.Rumegi.”

,,te înveți scriind; adică, pe măsură ce scrii, afli lucruri pe care nu le știai înainte de a începe să scrii.Ele erau ,,undeva” în tine (unde?), însă doar apucându-te să scrii le scoți la lumină.Și-apoi rămâi uimit de ce-ai aflat.Asta înseamnă că nu poți să înțelegi lumea decât (de) scriind(-o).”

,,Când a apărut, ,,gânditorul” era unul singur și, gândind altfel decât toți, a deranjat, căci tulbura apele limpezi ale gândirii comune.Căutând alte explicații decât cele mitologice, deschizând subiecte considerate de toți închise, el a devenit incomod, a trezit suspiciuni și a terminat prin a deveni ,,dușmanul cetății”.

,,Ar trebui inventată o pedeapsă pentru ,,fals de profunzime” și schilodirea, în consecință, a limbii.Ce măgărie, să manipulezi mințile inocente ale tinerilor de la nivelul autorității unei catedre!”

,,A gândi liber înseamnă cel mai adesea să ai curajul să jignești, lezând prejudecățile în care se înfășoară fiecare dintre noi.Dar nu vei deveni gânditor decât dacă o faci cu stil.”

,,Când nu gândești pe cont propriu trăiești ca și cum ai locui pe un maidan al minții:printre vorbe de împrumut nerumegate, printre sintagme folosite în exces și ajunse ca ghetele cu talpa scâlcită.”

,,Sunt tot mai înclinat să cred că ,,oamenii răi”, cei care îndeobște se îndeletnicesc cu chinuirea semenilor lor, sunt în general fie oameni care nu au citit, fie care nu au citit când trebuia, nu au citit ce trebuia sau au citit prost.”

,,Citeam ore și ore în șir, uitând să mă scol din pat dimineața, să mă spăl, să mănânc.Important era că puteam să fug ,,de aici”.Plecam de-acasă zile și zile în șir și, când veneam înapoi, eram, fără să îmi dau seama, ,,mai mare”.Creșteam pe nesimțite.Cred că a deveni ,,cititor” asta înseamnă:să crești fără să se vadă.”

,,Este curios cum cele mai înalte înzestrări intelectuale coexistă uneori cu incapacitatea de a pricepe anumite realități simple, de care își poate da seama și un imbecil.”

,,Ceea ce spune Noica în cronica lui este că un geniu care devine o mediocritate din clipa în care se pronunță în alt domeniu decât cel al competenței sale e un spectacol trist.”

,,Cei mai idioți dintre idioți, și cei mai periculoși, sunt idioții inteligenți.Și asta pentru că ei dau autoritate prin inteligența (sau chiar geniul lor) idioțeniilor pe care le-au spus.”

,,Sursa planetară a prostiei este ideologia.Devenim proști când, în locul unei concluzii obținute prin judecarea personală a lucrurilor, îmbrățișăm una pe care ne-o dă de-a gata gândirea de împrumut, gândirea la care se ajunge prin aderare.”

,,Măsor cu această vorbă a lui Cioran - ,,Cu cât facem mai multe progrese interioare, cu atât scade numărul celor cu care putem într-adevăr comunica!” - progresul interior realizat de mine.Spectaculos! În jurul meu e aproape pustiu.”

,,Moartea nu are măreție decât dacă survine în plină detentă a vieții.Numai atunci nu se umilește și nu ne umilește.În rest, ea nu face decât operă de ecarisaj:se mulțumește să evacueze epava care suntem.Se mulțumește cu rolul de simplu gunoier al vieții.”

[Luminita Teodorescu]

Iubirea ca o investiție sigură
de Luminița Teodorescu
Deși ne spunem că trăim într-o lume pragmatică, termenii afectivității se definesc la fel.
Lecturile - ca cele de aici- ne oferă, în mod privilegiat, prietenia marilor spirite care ne educă felul de a fi; învățăm că iubim ceea ce ne dă încredere și ne oferă siguranța unei investiții sigure.
Învățăm despre iubirea care ne dă nemurirea și ne aduce un gând greu de mulțumit: de ce e greu să scrii despre cei pe care îi iubim? Cine ne dă menirea de a fi părinte? Iubirea fără rest, întreagă, vine instinctiv din modalitatea de a fi părinte? Cine ne-a educat astfel, de a fi părinți?
În cărțile lui Gabriel Liiceanu, găsim aceste lecții revelatoare despre iubirea din noi, despre cum o gestionăm rațional și instinctiv, despre cum o primim și cum o oferim; în aceste pagini, descoperim modalități de a defini sentimentul uman – iubirea – și prin relația dintre părinte și copil, ceea ce îi dă textului statutul paradigmatic, prin complexitatea observației ce decurge dintr-o aparent simplă poveste de viață.
Cel mai greu este să scrii despre cei pe care îi iubim. Și mai greu este să scrii despre cei pe care îi iubești, dar nu mai sunt. Aceia au plecat, s-au mutat într-o stea, cum ar spune Seneca, dar sunt cu noi, fie prin lumina de lângă/din noi, fie că sunt în fibra noastră, astfel că putem spune că s-au mutat în noi. Așa ne mângâie gândul că cei plecați definitiv departe de noi s-au așezat în vatra casei, ca Larii și Penații și ne veghează, ne sfătuiesc cum să facem, ce drum să alegem, chiar și numai când îi privim într-o fotografie din album.
Aș alege două fragmente ilustrative din opera lui Gabriel Liiceanu care ne definesc raportul dintre om și ceilalți, prin legătura afectivă supremă.
Primul dintre ele deschide capitolul despre Iubire, reluat în volumul Impudoare:
Fiecare om își alcătuiește de-a lungul vieții un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistența acestui edificiu, de mâna aceea de oameni – ei nu pot fi mulți – pe care i-a preluat în el și i-a iubit fără rest, fără umbră, și împotriva cărora spiritul lui critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Acești oameni puțini, care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem, reprezintă, chit că o știm sau nu, stratul de protecție care ne ajută să trecem prin viață. Fiecare om „face față” la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de ființe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu în viață), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur și simplu în viață. Dacă ura celorlalți - covârșitoare uneori! -, invidia lor, mârșăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câțiva oameni pe care îi iubim până la capăt.
Am avut șansa să întâlnesc – și să recunosc – câțiva oameni a căror frumusețe a făcut ca lumea „să țină” și să dăinuie. La un moment dat, pe măsură ce plecau de aici și îi pierdeam unul câte unul, am început să mă gândesc că sunt printre noi ființe care n-ar trebui să moară. Apoi mi-am dat seama că ele continuă să facă parte din edificiul meu afectiv chiar și după ce au încetat să fie. Și atunci mi s-a părut că înțeleg și ce înseamnă de fapt a reînvia sau a nu mai muri: a fi purtat la nesfârșit în memoria celor care te-au integrat, ca să poată traversa viața, în edificiul lor afectiv. (pag. 163-164, Impudoare).
Așadar, ne definim ca individ ca un produs al mediului în care trăim, dar și al celor care ne iubesc. Investiția reciprocă nu poate da greș dacă le recunoaștem semnătura celor care au livrat în noi cărămizile de devotament, încredere și iubire căci ele ne-au format de-a lungul timpului.
Între timp, și noi ne-am mutat în alții; ne-am împrumutat pe noi copiilor noștri prin însăși nașterea lor; aceștia devin pe zi ce trece adulți responsabili, chiar și când viața îi fură și îi duce departe de noi, ca să aibă loc să-și dezvolte propria coroană de frunze, în anotimpurile lor benefice. Pentru asta, ei caută departe un sol fertil, liniștit și prielnic, cu soare, cu propriile iluzii, chiar foarte departe de casă. Când se întorc la noi, par rupți de timpul nostru, nu-și mai găsesc locul. Ei aparțin deja altui spațiu, altui timp, de parcă s-ar fi născut acolo; nu i-a alungat nimeni, dar i-a altoit acolo nevoia lor, aspirația spre mai bine. Plecarea lor departe e justificată cu argumente socio-profesionale, dar pentru noi, părinții, această schimbare e parcă nedreaptă, simțită dureros, deși o argumentăm rațional impecabil în fața cuiva care ne cere o confesiune.
Aceste considerente ne duc la cel de-al doilea fragment al autorului care relatează un moment paradigmatic pentru relația dintre tată și fiu, coreferențial cu primul, pentru a justifica o reflecție chinuitoare a autorului, aflat acum pe patul de spital și relatată în Scrisori către fiul meu: /.../ a trăi înseamnă a fi neliber prin iubire/.../
Încercam să adorm, dar, de fiecare dată când aveam senzația că pastila înghițită își face efectul, o nouă scenă care se petrecuse cândva între noi îmi apărea în fața ochilor. Ultima a fost cea din iarnă, când ai venit pentru zece zile la București. Îți lăsasem dormitorul meu, iar eu dormeam pe o saltea pusă în living. Mai aveai o zi până să te întorci la Tokio. Ai venit acasă către două noaptea. Credeai că dorm, pentru că lumina era stinsă peste tot. Mă amuza să anticipez fiecare gest al tău din clipa în care am auzit, afară, mașina oprindu-se și apoi să-l fac, odată cu tine, în minte, din nou. A trecut o vreme până să aud ușa de jos deschizându-se. Am înțeles că te-ai oprit să fumezi o ultimă țigară. Afară era frig și, ca o mamă panicată ce sunt, am avut pornirea să deschid geamul și să te rog să fumezi în casă. Dar știam că te enervează grijile și angoasele mele. Am stat cuminte și am fumat în gând, odată cu tine. Apoi am auzit ușa de jos, te-am văzut cum scoteai cheia din buzunarul drept al paltonului, am auzit apoi ușa de la intrare deschizându-se cu precauție, am preîntâmpinat destul scoaterii ghetelor în vestiar și am surâs amintindu-mi indignarea japoneză cu care vituperezi orice intrare în casă încălțat /.../, te-am urmărit intrând în baie, am deslușit în imaginație zgomotul periuței de dinți, te-am auzit apoi ieșind, apoi intrând în dormitor și m-am pregătit să adorm odată cu tine.
Și atunci s-a petrecut ceva neașteptat. Ai apărut, în vârful picioarelor și cu perna în mână, lângă salteaua mea. Dar n-ai pus-o pe saltea, deși alături de mine era loc destul, ci pe covor și te-ai ghemuit direct pe jos. Continuai pesemne să crezi că dorm. Te-am întrebat brusc, cu tonul unui om treaz – savurând, copilărește, efectul surprizei – ce se întâmplă. Ai bombănit ceva de genul „Ce să se întâmple, mai am de stat doar o zi cu tine și pe urmă, iarăși, cine știe câtă vreme n-am să te mai văd...”, iar apoi m-ai lăsat să înțeleg că nu mai vrei comentarii și că, gata, te-ai culcat. M-ai luat de mână și ai adormit. Și atunci, când valul care a pornit din piept s-a oprit într-un zâmbet uimit pe care, în întunericul camerei, nu-l adresam nimănui, am simțit , vorba Sfântului Augustin, cât de vaste sunt încăperile inimii noastre.(pag. 63-64, Scrisori către fiul meu)
Textul acesta ne arată nevoia de a sta lângă cei pe care îi iubim. Până la urmă, iubirea ne dă măsura propriei umanități, ne relevă cât de larg ne este sufletul, ce potențial purtăm și ce uriași suntem cu adevărat, prin sinele interior; când fiul își arată în mod reciproc nevoia de propriul părinte, inima se dezvoltă ca un mecanism supradimensionat în care încape infinit mai multe și mai complexe sentimente.
Altfel spus, astfel de întâmplări ne demonstrează că existăm în măsura în care facem dovada că simțim valul acela uriaș când suntem provocați de iubirea celui pe care îl așteptăm. Ne depășim în astfel de momente finitudinea organicului, condiția finită și intrăm în infinitezimalul organic unde ne revărsăm iubirea spre celălalt. Cămările noastre devin mai largi, mai încăpătoare, uriașe chiar, pentru a primi ceea ce ni se oferă: încrederea că investiția noastră afectivă nu a dat greș, că acolo ne așteaptă cineva, care ne dă sens și putere de a merge mai departe.
Cel de-al doilea text îl confirmă pe primul și îl ilustrează: rădăcinile afectivității ne țin în viață prin sentimentele primite astăzi de la cei în care avem încrederea că am făcut o investiție sigură, că nu ne vor dezamăgi, spunându-ne: nu trebuia să te bazezi pe mine. Tatăl, angoasat de perspectiva plecării departe a fiului îi caută urmele cu asiduitate, pentru că fiecare gest contează ca o dovadă că el există acolo și că prezența lui înseamnă o dovadă de iubire. Întregul text arată statul lucid la pândă al părintelui care însetează după prezența fiului. Acesta, oriunde s-ar duce, poartă povara sufletească a celuilalt, reflexul să ofere dovada că face parte din edificiul sufletesc al tatălui, că e din el, la fel de organic ca sângele și carnea din care s-a născut.
Astfel, departele care separă copilul de părinte este asumat interior și acesta devine din nou al nostru, un proces neștiut de nimeni, dar bănuit de fiecare.
Iubirea este o dovadă de încredere, dar și de iluzia omnipotenței, că prin iubire suntem capabili să strângem departele într-un aproape.

[catinca.ciornei · Rating 4 out of 5]

Dl. Liiceanu are o viata interioara culturala extraordinar de variata; gradina gandurilor sale e plantata inca din tinerete cu scrierile cele 'mari' are literaturii si filosofiei, la care tot revine - e, cum se zice anglicizat, "a heavy weight". Mi-a placut cartea sa, in primul rand pentru ca m-a pus la munca, care a rodit; nu e usor de parcurs, nu e placuta decat in masura in care ajungi la idei cu care te identifici (sau, invers, pe care nu le accepti deloc) si emanezi ca da, "uite de aia"; sau din contra, 'fix asa nu!'. E o carte de vignete, pasaje scurte de idei, aforisme, de filosofie personala, un pseudo-jurnal al temelor care l-au preocupat pe autor. Tind sa cred (fara sa-l fi citit pe dl Liiceanu decat poate in una sau doua alte instante, deci practic opinia mea are o fundatie doar imediat reactiva, sentimentala, si ca atare precara) ca dansul are un ego mare mare - dar asta nu vine in detrimentul acestei carti. E totdeaun fascinant sa intri putin in mintea unui om citit si inteligent; te bucuri, te sperii si te minunezi de ce gasesti acolo.
In plus, am crescut un mare entuziasm pentru modul in care dl. autor foloseste limba romana. Scoate din dansa lucruri mari. Am citit constant cu impresia ca 'ne ia usor', ca ne da sansa, prin cuvintele simple si frazarea minimala, sa intelegem.

[Sanda · Rating 5 out of 5]

Vulnerabilă, înțeleaptă & tonică! Mi-a plăcut mult!

[Ionescu Bogdan · Rating 2 out of 5]

Deci...
nu prea am mai citit filozofie înainte, dar adevărurile m-au luminat dacă aș spune asta. Deși am dat de un citat care m-a atacat personal:

,,Cuvintele au cel mai mic efect tocmai acolo unde sunt cel mai bine spuse: în scris, adevărul este că în scris nu se poate țipa. Orice scriitor este condamnat la cordonul de tăcere al propriilor sale cuvinte. Cele mai sublime, mai dramatice, mai cutremurătoare vorbe se împotmolesc din capul locului în tăcerea apriorică a paginii. În scris, până și urletul rămâne confidențial. El circulă între muțenia celui care l-a pus în pagină și a celui care, de partea cealaltă, îl percepe în solitudinea lecturii. Pentru că se adresează de fiecare dată unui singur cititor, scrisul poate aspira cel mult la un scandal în intimitate. Omenii se vor mobiliza oricând în jurul unui cântec, al unei lozinci, al unui discurs dar niciodată al unei pagini scrise. Marii mărturisitori sf��rșesc prin a fii îngropați de înseși cuvintele care trebuiau să-i exprime. Poți să scrii ,, pagini care ar face până și pietrele să plângă''; contemporanii tăi se vor uita la televizor.''

Nu e ok ce am găsit, asta ar descuraja mulți scriitori, pentru că adevărul acestor cuvinte este inevitabil, nu poți să îți ei ochii de la ele. Având în vedere situația din zilele noastre. este culmea, adică ce folos mai avem noii scriitori ?

[Maria-Dimitra · Rating 5 out of 5]

O carte absolut superba pe care o sa o continui sa o recitesc toata viata. Invataminte de la oameni care stiu sa puna in cuvinte experiente umane care ne afecteaza profund si pe care nu oricune poate sa le explice. O carte care te face sa simti ca stii mai mult decat crezi despre viata, dar in acelasi timp nu stii nimic. A devenit cu usurinta cartea mea preferata datorita emotiilor pe care le starneste in mine. Mi-au dat lacrimile de mai multe ori. Abia astept sa citesc mai multe carti ale domnului Liiceanu. Sunt foarte norocoasa si fericita ca am descoperit aceasta minune de carte.

[Mugur Ioniță · Rating 4 out of 5]

"Minţile luminate discută idei, minţile mediocre discută evenimente, iar minţile mici discută oamenii" spunea cineva odată.
Cartea ar fi putut primi 5 stele de la mine pentru ideile puse în discuție, dar punerea pe tapet a unor frustrări personale legate de unele evenimente sau răfuielile cu diverse personaje (precum Dinescu, deși nu-i dă numele în clar) nu fac decât să-i scadă valoarea. 4 stele cu indulgență.

[Simona Ruxandra · Rating 4 out of 5]

Interesat, dar nu am inteles ce rost a avut spre sfarsit acea caracterizarea negativa a unei persoane publice, nu isi avea locul in aceasta carte. Clar nu este o carte pentru un cititor experimentat de filosofie, este o carte pentru cineva la inceput de drum si care isi poate scoate unele referinte de aici pe care sa le aprofundeze, iar un bun inceput il reprezinta filosofii stoici.

[Razvan Nita · Rating 4 out of 5]

"Sursa planetară a prostiei este ideologia. Devenim proști când, în locul unei concluzii obținute prin judecarea personală a lucurilor, îmbrățișăm una pe care ne-o dă gata gândirea de împrumut, gândirea la care se ajunge prin aderare."

[Alisu' · Rating 4 out of 5]

"Vine o vreme cînd vîrsta amenință să-ți ia tot: bucuriile, interesul celorlalți pentru tine, interesul tău pentru lume. Cum anume trebuie să trăiești pentru ca viața, bătrînețea și perspectiva morții să nu te jefuiască de tot?"

[Marian Pînzariu · Rating 5 out of 5]

O carte plina de convingeri legate de societate, prietenii, familie si mai ales despre proria persoan. M-a facut sa ma pun pe ganduri de ce ne comportam ca maimutele si nu vrem sa intelegem mai mult de modul in care traim, gandim si simtim.

[Catalin · Rating 5 out of 5]

Cu "Impudoare" Gabriel Liiceanu face o călătorie către centrul lumii lui, sperând că pe-acolo pe undeva să mă găsească pe mine, cititorul lui, și mai sperând că și eu voi fi acolo, gata sa îl înțeleg mai bine. Pentru mine, incercarea domnului Liiceanu a avut un succes cutremurător.

[Claudiu Valentin · Rating 4 out of 5]

4 pentru că autorul pare incontinuu preocupat de cum va rămâne în memoria colectivă.

[Olivian Breda · Rating 4 out of 5]

Este posibil ca în carte să nu fie vorba despre eu-ul autorului, ci despre eu-ul cititorului.

[Dana Gabriela · Rating 3 out of 5]

*Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o „panglică de măsurat fără semne pe ea“.*

[Ana · Rating 5 out of 5]

Autorul sufletului meu. Când am o perioada în care mă simt ruptă de sinele meu, îl citesc pe Liiceanu ca să mă întâlnesc din nou cu mine.

[Razvan Ciobanu · Rating 4 out of 5]

Cel mai mult mi-a plăcut finalul.