What do you think?
Rate this book
Un secol de ceață
„Aș plasa acest roman în categoria ficțiunilor istorice, deși toate bazele sale de plecare sunt reale; ele se hrănesc din evenimente trăite de propria mea familie, precum și de mine însumi în naveta mea culturală Est-Vest. Evident, orice asemănare cu persoane reale este întâmplătoare, dar sute de oameni vii se oglindesc în aceste pagini. Umbra lui Hitler și umbra lui Stalin planează deasupra multor capitole și nu întâmplător partea a doua a cărții se intitulează «Răul are întotdeauna un frate geamăn».
Am încercat să înțeleg eu însumi, scriind, de ce oamenii nu învață mai nimic din greșelile trecutului și mai ales de ce repetă erorile servituții voluntare. Ceața ideologică despre care vorbesc în carte nu s-a risipit în acest început de secol, iar pe alocuri mi se pare că se îndesește, chiar în multe minți subtile și în multe suflete generoase.
Îl invit pe cititor să se îmbarce în lectura acestei cărți pentru a-și face singur o părere despre dilemele secolului trecut și despre cele profilate la orizont. Cu acest avertisment tragic, lăsat nouă moștenire încă de la grecii antici: doar problemele au soluții, nu și dilemele…” (Matei Vișniec)
Am încercat să înțeleg eu însumi, scriind, de ce oamenii nu învață mai nimic din greșelile trecutului și mai ales de ce repetă erorile servituții voluntare. Ceața ideologică despre care vorbesc în carte nu s-a risipit în acest început de secol, iar pe alocuri mi se pare că se îndesește, chiar în multe minți subtile și în multe suflete generoase.
Îl invit pe cititor să se îmbarce în lectura acestei cărți pentru a-și face singur o părere despre dilemele secolului trecut și despre cele profilate la orizont. Cu acest avertisment tragic, lăsat nouă moștenire încă de la grecii antici: doar problemele au soluții, nu și dilemele…” (Matei Vișniec)
866 pages, Hardcover
First published November 1, 2021
7 people are currently reading
190 people want to read
About the author
Matei Vişniec
149 books418 followersFrom an early age, Matei Vişniec discovered literature as a space dedicated to freedom. He draws his strengths from Kafka, Dostoevsky, Poe, Lautréamont. He loves the Surrealists, the Dadaists, absurd and grotesque theatre, surrealist poetry, fantastic literature, magical realism, even the realist Anglo-Saxon theatre. He loves everything except Socialist Realism.
Vişniec studied philosophy at Bucharest University and became an active member of the so-called Eighties Generation, who left a clear stamp on the Romanian literature. He believes in cultural resistance, and in literature’s capacity to demolish totalitarianism. Above all, Matei Vişniec believes that theatre and poetry can denounce manipulation through "great ideas", as well as brainwashing through ideology.
Before 1987 Matei Vişniec had made a name for himself in Romania by his clear, lucid, bitter poetry. Starting with 1977, he wrote drama; the plays were much circulated in the literary milieus but were barred from staging. In September 1987, Vişniec left Romania for France, where he was granted political asylum. He started writing in French and began working for Radio France Internationale. At the present time, Vişniec has had many of his works staged in France, and some twenty of his plays written in French are published (Actes Sud-Papier, L'Harmattan, Lansman). His plays have been staged in more than 20 countries. In Romania, after the fall of Communism, Matei Vişniec has become one of the most frequently performed authors.
The work of Matei Vişniec has been represented in London by the performance "The Body of a Woman as a Battlefield in the Bosnian War", staged at the Young Vic Theatre, in November 2000. The play received rave reviews in the British newspapers and magazines, including The Guardian. "The Story of the Panda Bears told by a Saxophonist who has a Girlfriend in Frankfurt" has been performed at the Edinburgh Festival (August 2005). The production is by Rouge28 Theatre, London.
In Unites States, the work of Matei Vişniec has been represented in New York, Chicago, New Jersey and Hollywood.
Vişniec studied philosophy at Bucharest University and became an active member of the so-called Eighties Generation, who left a clear stamp on the Romanian literature. He believes in cultural resistance, and in literature’s capacity to demolish totalitarianism. Above all, Matei Vişniec believes that theatre and poetry can denounce manipulation through "great ideas", as well as brainwashing through ideology.
Before 1987 Matei Vişniec had made a name for himself in Romania by his clear, lucid, bitter poetry. Starting with 1977, he wrote drama; the plays were much circulated in the literary milieus but were barred from staging. In September 1987, Vişniec left Romania for France, where he was granted political asylum. He started writing in French and began working for Radio France Internationale. At the present time, Vişniec has had many of his works staged in France, and some twenty of his plays written in French are published (Actes Sud-Papier, L'Harmattan, Lansman). His plays have been staged in more than 20 countries. In Romania, after the fall of Communism, Matei Vişniec has become one of the most frequently performed authors.
The work of Matei Vişniec has been represented in London by the performance "The Body of a Woman as a Battlefield in the Bosnian War", staged at the Young Vic Theatre, in November 2000. The play received rave reviews in the British newspapers and magazines, including The Guardian. "The Story of the Panda Bears told by a Saxophonist who has a Girlfriend in Frankfurt" has been performed at the Edinburgh Festival (August 2005). The production is by Rouge28 Theatre, London.
In Unites States, the work of Matei Vişniec has been represented in New York, Chicago, New Jersey and Hollywood.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 10 of 10 reviews
January 17, 2022
Complex atât în formă cât și-n fond. Multitudinea de teme și multiplele unghiuri de abordare, personajele istorice, persoanele din anturajul familial și din cercul academic și artistic al scriitorului, surrealismul și oniricul, realismul cu acuratețe de bisturiu, polifonia, toate se dezvoltă concentric
în jurul răului și al ceții ideologice. Biografie, roman,eseu? Istorie a târgului bucovinean R dar și a Parisului. Politică, istorie dar și artă, divertisment și anecdotă. O carte mare...
în jurul răului și al ceții ideologice. Biografie, roman,eseu? Istorie a târgului bucovinean R dar și a Parisului. Politică, istorie dar și artă, divertisment și anecdotă. O carte mare...
May 7, 2024
Îmi place mult cum scrie Matei Vișniec. "Un secol de ceață" este un roman bun, ambițios.
July 30, 2022
Aș zice că noua carte a lui Matei Vișniec este și cea mai ambițioasă de până acum, dar nu și cea mai legată. Autorul încearcă să facă lumină, prin ficțiune, într-un secol de ceață ideologică. Suprapersonajul acestei cărți este comunismul și toate ororile sale. Nu e un roman, e o colecție de mai multe romane care se leagă oarecum în final, care pare destul de grăbit, autorul nu a stat să strângă toate firele.
Cea mai bună parte este prima, "Minodora", care cuprinde zeci de pagini extraordinare, personaje de care poți să te atașezi, anecdote. Și de aici mai putea fi mulsă niște ficțiune, dar în mare parte e bine închegat. A doua parte, "Răul are întotdeauna un frate geamăn" are și multe părți care nu se prea leagă, autorul face mai mult un lung eseu despre comunismul din toată lumea și pune lanterna pe "idioții utili", cei care din confortul unor cafenele din țări libere își permiteau să laude pe Stalin și pe alții. Capitolele cu Gică, cloșardul din Paris și cele cu G. sunt reușite, dar în final rămân fire epice neîncheiate, pagini lungi care par din alte cărți. Una peste alta este un volum în care am locuit cu imensă plăcere multe zile și ca întotdeauna stilul lui Matei Vișniec este caimacul.
Cea mai bună parte este prima, "Minodora", care cuprinde zeci de pagini extraordinare, personaje de care poți să te atașezi, anecdote. Și de aici mai putea fi mulsă niște ficțiune, dar în mare parte e bine închegat. A doua parte, "Răul are întotdeauna un frate geamăn" are și multe părți care nu se prea leagă, autorul face mai mult un lung eseu despre comunismul din toată lumea și pune lanterna pe "idioții utili", cei care din confortul unor cafenele din țări libere își permiteau să laude pe Stalin și pe alții. Capitolele cu Gică, cloșardul din Paris și cele cu G. sunt reușite, dar în final rămân fire epice neîncheiate, pagini lungi care par din alte cărți. Una peste alta este un volum în care am locuit cu imensă plăcere multe zile și ca întotdeauna stilul lui Matei Vișniec este caimacul.
December 2, 2022
Partea 1 - 5⭐
Partea 2 - 4.5⭐
"Un secol de ceață" e pentru mine top 3 cărți citite în ultimii câțiva ani! Nu vă lăsați intimidați de numărul paginilor! E realism magic, căldură, durere, umor, comunism, autobiografie - un pachet complet care lasă cititorului idei asupra cărora să reflecteze mult după terminarea lecturii.
Partea 2 - 4.5⭐
"Un secol de ceață" e pentru mine top 3 cărți citite în ultimii câțiva ani! Nu vă lăsați intimidați de numărul paginilor! E realism magic, căldură, durere, umor, comunism, autobiografie - un pachet complet care lasă cititorului idei asupra cărora să reflecteze mult după terminarea lecturii.
May 26, 2025
„Un secol de ceață” de Matei Vișniec (2021)
„Cu o mână de fier conducem umanitatea spre fericire!” spune un slogan bolșevic din cartea lui Vișniec, care ne prezintă perioada din anii ’30 până în timpul pandemiei – aproape un secol de ideologie toxică, întoarsă pe toate fețele. Intrăm în contact, în acest roman de aproape 900 de pagini, cu foarte multe personaje: locuitori ai unui mic sat din Bucovina, activiști de partid, torționari din centrele de „reeducare” românești – dar și figuri istorice precum Hitler, Stalin, Tristan Tzara sau Lenin. Vedem deportările din Dobrogea, munca la canal, „întovărășirile” și colectivizările forțate, asistăm la pătrunderea ideologiilor staliniste în toate colțurile societății: de la clasele de pedagogie și până la spitalele de psihiatrie.
”... va trebui ca bolnavii să participe, după posibilitățile lor, la elanul general de construire a lumii noi. De ce n-ar putea și ei să sărbătorească ziua de 23 August... de ce n-ar sărbători ziua de naștere a marelui far al gândirii revoluționare, tovarășul Iosif Vissarionovici Stalin? De ce să nu-i inițiem să scrie lozinci, să fabrice stegulețe, chiar și din hârtie creponată?”
Dacă prima parte a romanului aduce perspective despre stalinism și comunismul de până în anii ’50 în Bucovina, prezentând destine și personaje care par să își tragă seva din amintirile și istoria personală a autorului, partea a doua păstrează dimensiunea de autoficțiune: aflăm despre emigrarea naratorului la Paris în anii ’80 și despre felul în care tânărul intelectual, fugit din România, observă cum se vede comunismul din lumea liberă.
Reflectarea comunismului în Vest – mai ales în Franța – demonstrează cât de puțin înțelegeau vesticii despre viața esticilor. Vișniec povestește fără perdea despre „idioții utili”: intelectuali francezi și nu numai, oameni cu mare greutate care au susținut utopia comunistă, au crezut în Stalin și în Mao, le-au scuzat și justificat masacrele, le-au lăudat eforturile de „inventare a omului nou” și „salturile înainte”. Sartre, Rolland, Beauvoir, Éluard, chiar și Picasso sunt trecuți sub lupa necruțătoare a lui Vișniec.
Un poem elogios la adresa GPU, scris de Aragon, este folosit de autor ca exemplu pentru a demonstra gradul de letalitate al cuvintelor. Intelectualii au o responsabilitate morală cu privire la folosirea cuvintelor, căci „un cuvânt scris și publicat la Paris poate suprima viața unui om aflat la mii de kilometri distanță”. Vișniec îşi convinge cititorul că poemele de glorificare a lui Stalin scrise în Franța au reprezentat, de fapt, „un fel de autorizație acordată lui Stalin de a-i trimite pe oameni în Gulag, de a executa pe oricine crâcnea împotriva partidului, ba chiar și pe cei care nu crâcneau, dar a căror moarte era utilă pentru întreținerea fricii în societate. (...) Poemele cele mai letale sunt scrise de poeți din țările libere.”
Fără teama de a răni orgolii, Vișniec critică dur pozițiile intelectualilor care susțineau că marxismul și comunismul sunt sisteme bune în teorie, dar care au eșuat în practică. De fapt, el demonstrează că sistemul comunist este unul periculos atât în teorie, cât şi aplicat. Iar întreaga parte a doua a romanului, intitulată „Răul are întotdeauna un frate geamăn”, construiește treptat o argumentație a ideii că, deși suntem obișnuiți să judecăm nazismul ca fiind „mai rău” decât comunismul, în realitate cele două sisteme sunt la fel de periculoase. Ceața densă care a stat pe ochii Europei timp de un secol ar putea fi disipată dacă am înțelege limpede că „lumea cu un singur diavol nu e cea reală. Am creat noi o lume cu un singur diavol? Da, ați pus toate relele lumii pe seama unui singur diavol. Și unde am greșit? Diavolii sunt întotdeauna doi, răul are întotdeauna un frate geamăn.”
M-a impresionat acest roman prin curaj, prin complexitate, prin multiplele stiluri folosite – de la narațiunea care alternează perspective diferite, la interviu, la scrisori, până la relatări magice sau fantastice. Totul se așază într-o formulă dinamică și vie, care probabil se datorează faptului că Vișniec este nu doar romancier, ci şi dramaturg, poet și eseist, un autor care stăpânește arta comunicării cu publicul și știe cum să-l mențină conectat permanent la poveste.
„Un secol de ceață” este și un avertisment subtil cu privire la ideologiile periculoase din prezent, mult mai diluate decât în trecut, când erau clar asociate cu un centru sau cu o figură de autoritate. Astăzi, descentralizarea acestor ideologii, combinată cu ascensiunea tehnologiilor IA, poate crea furtuna perfectă pentru un nou scenariu apocaliptic – pe care Vișniec îl schițează în tușe fine de science fiction: un IA cu sarcini de guvernare a comunității decide brusc că toți cetățenii cu ochii verzi trebuie expulzați. Povestirea lasă cititorului senzația neliniștitoare că istoria nu s-a încheiat, ci doar și-a schimbat masca.
„Cu o mână de fier conducem umanitatea spre fericire!” spune un slogan bolșevic din cartea lui Vișniec, care ne prezintă perioada din anii ’30 până în timpul pandemiei – aproape un secol de ideologie toxică, întoarsă pe toate fețele. Intrăm în contact, în acest roman de aproape 900 de pagini, cu foarte multe personaje: locuitori ai unui mic sat din Bucovina, activiști de partid, torționari din centrele de „reeducare” românești – dar și figuri istorice precum Hitler, Stalin, Tristan Tzara sau Lenin. Vedem deportările din Dobrogea, munca la canal, „întovărășirile” și colectivizările forțate, asistăm la pătrunderea ideologiilor staliniste în toate colțurile societății: de la clasele de pedagogie și până la spitalele de psihiatrie.
”... va trebui ca bolnavii să participe, după posibilitățile lor, la elanul general de construire a lumii noi. De ce n-ar putea și ei să sărbătorească ziua de 23 August... de ce n-ar sărbători ziua de naștere a marelui far al gândirii revoluționare, tovarășul Iosif Vissarionovici Stalin? De ce să nu-i inițiem să scrie lozinci, să fabrice stegulețe, chiar și din hârtie creponată?”
Dacă prima parte a romanului aduce perspective despre stalinism și comunismul de până în anii ’50 în Bucovina, prezentând destine și personaje care par să își tragă seva din amintirile și istoria personală a autorului, partea a doua păstrează dimensiunea de autoficțiune: aflăm despre emigrarea naratorului la Paris în anii ’80 și despre felul în care tânărul intelectual, fugit din România, observă cum se vede comunismul din lumea liberă.
Reflectarea comunismului în Vest – mai ales în Franța – demonstrează cât de puțin înțelegeau vesticii despre viața esticilor. Vișniec povestește fără perdea despre „idioții utili”: intelectuali francezi și nu numai, oameni cu mare greutate care au susținut utopia comunistă, au crezut în Stalin și în Mao, le-au scuzat și justificat masacrele, le-au lăudat eforturile de „inventare a omului nou” și „salturile înainte”. Sartre, Rolland, Beauvoir, Éluard, chiar și Picasso sunt trecuți sub lupa necruțătoare a lui Vișniec.
Un poem elogios la adresa GPU, scris de Aragon, este folosit de autor ca exemplu pentru a demonstra gradul de letalitate al cuvintelor. Intelectualii au o responsabilitate morală cu privire la folosirea cuvintelor, căci „un cuvânt scris și publicat la Paris poate suprima viața unui om aflat la mii de kilometri distanță”. Vișniec îşi convinge cititorul că poemele de glorificare a lui Stalin scrise în Franța au reprezentat, de fapt, „un fel de autorizație acordată lui Stalin de a-i trimite pe oameni în Gulag, de a executa pe oricine crâcnea împotriva partidului, ba chiar și pe cei care nu crâcneau, dar a căror moarte era utilă pentru întreținerea fricii în societate. (...) Poemele cele mai letale sunt scrise de poeți din țările libere.”
Fără teama de a răni orgolii, Vișniec critică dur pozițiile intelectualilor care susțineau că marxismul și comunismul sunt sisteme bune în teorie, dar care au eșuat în practică. De fapt, el demonstrează că sistemul comunist este unul periculos atât în teorie, cât şi aplicat. Iar întreaga parte a doua a romanului, intitulată „Răul are întotdeauna un frate geamăn”, construiește treptat o argumentație a ideii că, deși suntem obișnuiți să judecăm nazismul ca fiind „mai rău” decât comunismul, în realitate cele două sisteme sunt la fel de periculoase. Ceața densă care a stat pe ochii Europei timp de un secol ar putea fi disipată dacă am înțelege limpede că „lumea cu un singur diavol nu e cea reală. Am creat noi o lume cu un singur diavol? Da, ați pus toate relele lumii pe seama unui singur diavol. Și unde am greșit? Diavolii sunt întotdeauna doi, răul are întotdeauna un frate geamăn.”
M-a impresionat acest roman prin curaj, prin complexitate, prin multiplele stiluri folosite – de la narațiunea care alternează perspective diferite, la interviu, la scrisori, până la relatări magice sau fantastice. Totul se așază într-o formulă dinamică și vie, care probabil se datorează faptului că Vișniec este nu doar romancier, ci şi dramaturg, poet și eseist, un autor care stăpânește arta comunicării cu publicul și știe cum să-l mențină conectat permanent la poveste.
„Un secol de ceață” este și un avertisment subtil cu privire la ideologiile periculoase din prezent, mult mai diluate decât în trecut, când erau clar asociate cu un centru sau cu o figură de autoritate. Astăzi, descentralizarea acestor ideologii, combinată cu ascensiunea tehnologiilor IA, poate crea furtuna perfectă pentru un nou scenariu apocaliptic – pe care Vișniec îl schițează în tușe fine de science fiction: un IA cu sarcini de guvernare a comunității decide brusc că toți cetățenii cu ochii verzi trebuie expulzați. Povestirea lasă cititorului senzația neliniștitoare că istoria nu s-a încheiat, ci doar și-a schimbat masca.
May 15, 2022
O carte cu greutate, împărțită în două părți distincte, fiecare interesantă în felul ei, cu un scris de calitate și un subiect pe măsură. Personal, mi-a plăcut mai mult prima parte (Minodora), probabil datorită personajelor frumos conturate și cu niște nume de-a dreptul superbe.
August 17, 2024
O carte uimitoare, mi-a plăcut mult sa aflu câte ceva din istoria regiunii în care locuiesc. Prima parte a cărții m-a cucerit, personajele sunt foarte vii și am emopatizat cu povestea lor. Fiecare capitol poate fi luat că o poveste separată și savurată individual. Partea a doua m-a pierdut un pic... Multitudinea de eseuri nu mi s-au părut că se leagă tot timpul. Am înțeles mai bine ce a făcut comunismul la noi, în tarile în care a guvernat și modul idealist văzut de cei care nu l-au trăit. Am dat 5 stele pentru prima parte în special și pentru că aș mai citi-o odată.
September 12, 2025
Prima parte a acestei cărți este fascinantă prin scriitură și revelatoare prin prisma bogăției de informații pe care le dezvăluie despre instaurarea comunismului în România. Povestea se desfășoară cu căldură și acceptare, nu e nicio judecată sau revoltă, ceea ce ilustrează perfect, probabil, sentimentul timpului. A doua parte pierde puțin din farmec, dar poate din cauză că ne lipsește cheia înțelegerii ei. Și mă gândesc că avem norocul să fie opera unui scriitor în viață pe care l-am putea odată ruga să ne deslușească misterul. Rămâne, totuși, și această parte revelatoare prin analiza despre idioții utili ai vestului și prezentarea unei percepții cu totul noi asupra comunismului. Fără îndoială, cea mai bună carte a lui Matei Vișniec pe care am citit-o eu. Mult prea puțin promovată, din păcate.
August 17, 2024
Prima parte am citit-o pe nerăsuflate. Personajele sunt minunate iar povestea este supusă într-un mod ingenios. A doua parte este despre ”zilele noastre” și are de toate: consumarism, corectitudinea politică, migrațiune.
Displaying 1 - 10 of 10 reviews