Când Alvin Day, detectiv particular, acceptă o sumă imensă pentru o misiune mai mult decât neobișnuită pe urmele unui ucigaș plătit, nici nu bănuiește ce-l așteaptă la sfârșitul ei. I se propune o destinație exotică pe o insulă din Marea Caraibelor. În Complexul Cronos din insula Aruba, un resort cu mai multe pavilioane-niveluri unde clienților li se promite, odată cu accederea la ultimul nivel, atingerea fericirii, Alvin Day trebuie să înțeleagă înainte de toate care sunt regulile acelui loc ciudat. Se pare, însă, că esența tuturor este cuprinsă în îndemnul No hasi nada...
„Zeii trândăviei” este genul de carte care s-ar putea potrivi mai multor tipuri de cititori pentru că în aceeași împletitură furnizează poveste cu detectivi, poveste de dragoste și pasiune carnală, genul de coincidențe care te face să revii asupra unor pasaje care se dovedesc a fi mai importante decât ai crezut inițial și, mai ales, elemente și personaje din folclorul voudou Haitian. Romanul ține cititorul alert, prin salturi în timp, conexiuni neprevăzute și o dezinhibare mai mare chiar decât ar fi crezut și personajul principal că este în stare să adopte. Felul în care Sebastian a inclus poveștile lui Papa Loko, Olufemi, Ezili Dantor etc. îmi amintește de „Zeii Americani” ai lui Neil Gaiman. „Zeii trândăviei” se încheie foarte bine, nu lasă loose ends, însă aș putea vedea cum, asemeni lui Shadow Moon, și Alvin Dey ar putea să-și mai facă apariția în povești scurte conexe universului „Zeilor trândăviei”.