„Întrebarea pe care ți‑o pui – citind Cronica Akasha, noua carte a Ștefaniei Mihalache – e ce rămâne din(tr‑o) viață? Rămân faptele, acțiunea, bucuria și tristețea, simpatia și antipatia? Rămâne ecoul acestor lucruri în cei iubiți / neiubiți destul? Rămâne doar ce poate fi povestit, reconstituit, ritmat, printr‑un acord mai fin cu prezentul? Iar răspunsul (care unora le va părea rebarbativ în vremurile noastre post‑umane) e simplu: rămâne adevărul tuturor acestor lucruri. Rămâne îmbinarea dintre obiectivitatea unei vieți și ritmarea ei subiectivă, în oglindă, pe care numai dragostea o poate da. Rămâne „firul alb“ (cum ar zice Bodiu), „singurul scut al lumii“ (cum zice Ștefania Mihalache) în care interiorul devine exterior, iar scris‑cititul o cale de urmărire a celor plecați dincolo. Și rămâne această carte minunată care de‑acum există și în biblioteca Akasha. Rămâne doar să vă conectați.” (Simona Sora)
„După o carte a nașterii precum a fost în 2016 Sisteme de fixare și prindere, Ștefania Mihalache scrie acum, prin Cronica Akasha, o saga a pierderii tatălui, pentru care imaginează lumi paralele și apocalipse generale, cu imagini greu de uitat și evitat. Pentru că trebuie să știm unde pleacă cel care pleacă. Pentru că, odată plecat cel care pleacă, el pare a fi autorul unei narațiuni închegate, al unei povești cu sincope, dar cu sens deplin, în sfârșit, cu introducere, cuprins și încheiere, scrisă frumos cu modestia persoanei întâi. Pentru că cea care rămâne, fiica, celebrează figura tatălui elaborând o odă plină de furie și cuvinte ce nu au nevoie să fie scrise, în care iubirea și neputința, ca de fiecare dată, se‑ntrec în a ocupa locurile cele mai bune la ceremonia trecerii de partea cealaltă.” (Svetlana Cârstean)
A debutat editorial cu volumul Est-falia, la editura Paralela 45. Romanul a fost nominalizat la Marile Premii Prometheus, ediția a IV-a, categoria Opera Prima. A publicat proză și recenzii în revistele Pana mea, Vatra, Observator Cultural și Time Out. În 2010 a publicat romanul Poemele secretarei la editura Cartea Românească.
Foarte faină cartea. Alegorică, halucinantă pe alocuri. Mi se pare greu să vorbeşti despre pierderea unui părinte. Ştefania nu numai că o face, dar are inclusiv curajul să păşească dincolo, să descrie limbul eteric dintre cele două lumi.
Cum vorbim despre experiențele dificile? Cum vorbim despre momentele acelea importante din viața noastră? Cum reușim să celebrăm viața părinților noștri atunci când ei nu mai sunt cu noi? Sunt teme la care revenim în literatură (ca scriitori și ca cititori), anumite obsesii și detalii care se inserează chiar și fără voia noastră. Cel mai dificil este să vorbești însă despre ceea ce s-a tot vorbit. Pierderea unui părinte este una dintre acele teme recurente în poezie — pericolele stilistice sunt acolo, poate și o anumită teamă a repetabilității sau lamentabilului. Ștefania Mihalache nu pare să privească în ochi niciuna din problemele astea, ci să intre direct în poveste, a fost odată o fiică și a fost odată un tată, în lumea vulpii vulpilor, a războiului, a apocalipsei lor.
„Cronica Akasha” de Stefania Mihalache este o sărbătoare atât a celestului, cât și a lumescului. Gândirile existențiale se împletesc cu viața de zi cu zi sub comunismul românesc. Mâncarea și băutura românească este un motiv pe tot volumul: de la vin la salate de vinete la ciorba de burta. Poezia mea preferată este „Mâine nu, dar poimâine este posibil”. Cred că această carte este de fapt foarte spirituală și despre sensul vieții. Dar, la prima vedere, poeziile sunt descriptive și directe. Minunata carte!
"Cronica Akasha" este un volum personal, un volum terapeutic. Autoarea abordează acceptare ideii de a pierde un părinte, de a coexista cu doliul într-o realitate în care figura paternă nu mai e. Poemele se duc cumva într-o zonă ezoterică și spirituală, ceea ce pe alocuri le face ceva mai dificil de înțeles și de procesat.
" De apoi
în farfurii măsline de sufletul răposaților, felii de salam cu bucăți de grăsime de creierul răposaților, o țuică mică de veselia răposaților, cine mănâncă și bea pentru vii de la masa aceasta?"
Poezia ca însoțitor al doliului, ca mărturie pentru cel care a fost și consolare pentru cel care rămâne. Multe nu rămân după noi, dar uneori cuvintele au această putere. Cuvintele Stefaniei Mihalache cred că au și ele această misterioasă capacitate.
Chiar și în cazul poemelor care par cotidiene precum Casca de aviator sau Iarna tuturor timpurilor apar inserții de acest tip, ceea ce ridică volumul la rang de artă superioară pentru mine. Nu există un singur poem care să nu susțină tematica generală, care să nu reprezinte o frumoasă piesă a acestui puzzle; ironia fină și viziunea spirituală conferă morții un fel de omagiu, poetizând-o cu măiestrie.