"Nu există în viață decât o preocupare gravă: moartea. Ei, bine, nu e curios să studiezi în câte feluri sufletul poate să iasă din corp și cum anume, după caractere, temperamente și chiar și după moravurile țării, indivizii suportă trecerea supremă de la ființă la neant? În ce mă privește, vă garantez un lucru: că, cu cât ai văzut mai mult pe alții murind, cu atât ți se pare mai ușor să mori. Astfel, după părerea mea, moartea este un supliciu, dar nu o ispășire. [...] Contele avea deci dreptate; ceea ce este mai curios în viață e spectacolul morții. [...] Creatura omenească ce va muri este furioasă că semenul său nu moare o dată cu ea și, dacă ar lasă-o liberă, l-ar sfâșia cu unghiile și cu dinții în loc să-i îngăduie să se bucure de viața de care ea va fi lipsită. Oh, oameni! Oameni! Specie de crocodili, cum spune Karl Moor, exclamă contele, întinzând pumnii spre gloată. Cât de bine vă recunosc și cât de mult sunteți întotdeauna vrednici de voi! Priviți, priviți, căci, pe cuvântul meu, e curios. Uite un om care se resemnase cu soarta sa care mergea la eșafod, care urma să moară, ca un laș, este drept, dar, în sfârșit, fără împotrivire și fără să cârtească. Știți ce îi dădea oarecare forță? Știți ce-l mângâia? Știți ce-l făcea să-și suporte chinul? Faptul că un altul împărtășea zbuciumul său. Că un altul avea să moară ca și el. Că un altul avea să moară înaintea lui. Duceți două oi la măcelărie, doi boi la abator și faceți unul dintre animale să înțeleagă că tovarășul său nu va muri: oaia va behăi de bucurie, boul va mugi de plăcere, dar omul pe care Dumnezeu l-a făcut după chipul său, omul căruia Dumnezeu i-a impus ca primă, unică, supremă lege dragostea pentru aproapele său, omul căruia Dumnezeu i-a dat glas pentru a-și exprima cugetarea, ce va striga aflând că tovarășul său va fi salvat? Un blestem. Onoare omului, capodopera naturii, regele creațiunii!"