What do you think?
Rate this book
La întretăierea drumurilor comerciale
„Fire aventuroasă şi boemă (practicând însă boema ca pe o soluţie existenţială într-o lume sordidă şi închistată), Mariana Marin nu a fost în primul rând mandatara unui spirit de vigilenţă civică. Poezia ei pasionată şi subiectivă nu vine pe strunele disperării colective, nu este o ieremiadă patetică, ci mărturia unei fiinţe care se vede smulsă şi risipită din realitatea propriei existenţe. Într-un timp în care atâţia şi-au extirpat fibra morală, au fost delatori sau şi-au înfipt capul în nisip aşteptând să treacă primejdia, Mariana Marin a scris, punându-şi tot timpul, împreună cu cititorul ei, capul pe ghilotină. Rare au fost versurile atât de directe, atât de răspicat opozante din acei ani şi încă mai rară a fost această manieră de a vorbi despre lagărul existenţial al epocii din perspectiva unui poet damnat. Numai un astfel de om şi de poet ar fi reuşit (ca Virgil Mazilescu înaintea ei) să împace atâta timp dereglările masive provocate de boală, angoasă, puseuri autodestructive, cu acea luciditate saturniană ce poate face dintr-un poet o torţă.” (Claudiu Komartin)
256 pages, Hardcover
Published January 1, 2021
5 people are currently reading
219 people want to read
About the author
Mariana Marin
22 books10 followersMariana Marin a absolvit, în 1980, Facultatea de Litere a Universității din București (secția română-engleză), în studenție fiind membră a Cenaclului de Luni. Debutează un an mai târziu cu Un război de o sută de ani, distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, iar în 1982 este coautoare a unuia dintre cele două volume colective legendare ale Generației 80, Cinci. A fost profesoară de gimnaziu vreme de aproape un deceniu. În 1990 ajunge la Paris, de unde se va întoarce devenind redactor la „Contrapunct”, revistă fondată la câteva zile după Revoluția din decembrie 1989. Se îmbolnăvește de tuberculoză, de care se tratează în sanatoriul de la Moroieni. Revenită în București, publică, în 1999, una dintre cele mai puternice și mai tulburătoare cărți de poezie de la sfârșitul secolului trecut, Mutilarea artistului la tinerețe, pentru care îi este decernat Premiul Uniunii Scriitorilor din România și Premiul ASPRO. Moare în primăvara lui 2003, în urma unui accident vascular cerebral.
Antume: Un război de o sută de ani, Albatros, 1981; Axa, 2001; Cinci, Litera, 1982 (antologie colectivă, avându-i coautori pe Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Alexandru Mușina și Ion Bogdan Lefter, cu ilustrații de Tudor Jebeleanu); Aripa secretă, Cartea Românească, 1986; Atelierele, Cartea Românească, 1990; Mutilarea artistului la tinerețe, Editura Muzeului Literaturii Române, 1999; Zestrea de aur, Editura Muzeului Literaturii Române, 2002 (integrala poetică, inclusiv douăzeci și unu de poeme inedite, cu o prefață de Costi Rogozanu).
Postume: Scrisoare deschisă, Editura Casa Radio, 2014 (audiobook cuprinzând 27 de poeme rostite la radio între 1991 și 2002, cu ilustrații de Tudor Jebeleanu și o prefață de Nicolae Manolescu); O singurătate feroce, Editura Tracus Arte, 2015 (antologie alcătuită de Teodor Dună); La întretăierea drumurilor comerciale, Editura Cartier, 2021 (antologie alcătuită de Claudiu Komartin, cu o prefață de Teona Farmatu).
Traduceri: Au carrefour des grandes routes commerciales, EST, 1990 (traducere în limba franceză de Sebastian Reichmann); Les ateliers, EST, 1991 (traducere în limba franceză de Alain Paruit); Paper Children, Ugly Duckling Press, 2007 (traducere în limba engleză de Adam J. Sorkin, cu introduceri de Nina Cassian și Adam J. Sorkin); Zestrea de aur / La dote d’oro, Editura Pavesiana, 2013 (ediție bilingvă, traducere în limba italiană de Clara Mitola, cu o prefață de Claudiu Komartin).
Antume: Un război de o sută de ani, Albatros, 1981; Axa, 2001; Cinci, Litera, 1982 (antologie colectivă, avându-i coautori pe Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Alexandru Mușina și Ion Bogdan Lefter, cu ilustrații de Tudor Jebeleanu); Aripa secretă, Cartea Românească, 1986; Atelierele, Cartea Românească, 1990; Mutilarea artistului la tinerețe, Editura Muzeului Literaturii Române, 1999; Zestrea de aur, Editura Muzeului Literaturii Române, 2002 (integrala poetică, inclusiv douăzeci și unu de poeme inedite, cu o prefață de Costi Rogozanu).
Postume: Scrisoare deschisă, Editura Casa Radio, 2014 (audiobook cuprinzând 27 de poeme rostite la radio între 1991 și 2002, cu ilustrații de Tudor Jebeleanu și o prefață de Nicolae Manolescu); O singurătate feroce, Editura Tracus Arte, 2015 (antologie alcătuită de Teodor Dună); La întretăierea drumurilor comerciale, Editura Cartier, 2021 (antologie alcătuită de Claudiu Komartin, cu o prefață de Teona Farmatu).
Traduceri: Au carrefour des grandes routes commerciales, EST, 1990 (traducere în limba franceză de Sebastian Reichmann); Les ateliers, EST, 1991 (traducere în limba franceză de Alain Paruit); Paper Children, Ugly Duckling Press, 2007 (traducere în limba engleză de Adam J. Sorkin, cu introduceri de Nina Cassian și Adam J. Sorkin); Zestrea de aur / La dote d’oro, Editura Pavesiana, 2013 (ediție bilingvă, traducere în limba italiană de Clara Mitola, cu o prefață de Claudiu Komartin).
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 16 of 16 reviews
April 6, 2022
ce mă bucur că s-a publicat antologia asta, că poezia Marianei Marin are iarăși ocazia să ajungă și la cei mai tineri dintre cititori. Mutilarea artistului la tinerețe trebuie să fie unul dintre cele mai puternice (și răvășitoare) volume de poezie din toată literatura noastră.
redau aici o parte din poemul Contractul social e bun de la natură?:
"Vezi doar cum te degradezi de la o zi la alta
cum fixația se face tot mai grăbit
pe te-miri-ce: un accident istoric,
o senzație neplăcută de gâtuire
când liftul se oprește la etajul tău,
paltonul aproape rupt când primăvara-i departe,
pulsul care începe să scadă,
(trebuie să apeși atunci energic un anumit punct al încheieturii
– parcă așa spunea doctorița din trenul cu navetiști
în care mereu ți se făcea rău),
dinții care se macină, speranța copilăroasă
că doar literatura română te poate salva
sau o călătorie deasupra oceanului.
Fără să-i invidiezi, privești fascinată oamenii echilibrați:
te miri la nesfârșit cum de mai pot surâde (deși surâs să fie?),
cum de mai pot da sfaturi, rețete de rezistență,
cât de civilizat îmbină ei ziua cu noaptea,
halucinant de civilizat.
Nu, nu-i invidiezi,
doar că nu prea mai crezi că sunt reali.
Deși realitatea ei o fac,
nu rânjetul tău obosit, grețos,
din spatele acestor ochelari
prin care ai văzut prea multe,
care nu-ți mai folosesc la nimic."
redau aici o parte din poemul Contractul social e bun de la natură?:
"Vezi doar cum te degradezi de la o zi la alta
cum fixația se face tot mai grăbit
pe te-miri-ce: un accident istoric,
o senzație neplăcută de gâtuire
când liftul se oprește la etajul tău,
paltonul aproape rupt când primăvara-i departe,
pulsul care începe să scadă,
(trebuie să apeși atunci energic un anumit punct al încheieturii
– parcă așa spunea doctorița din trenul cu navetiști
în care mereu ți se făcea rău),
dinții care se macină, speranța copilăroasă
că doar literatura română te poate salva
sau o călătorie deasupra oceanului.
Fără să-i invidiezi, privești fascinată oamenii echilibrați:
te miri la nesfârșit cum de mai pot surâde (deși surâs să fie?),
cum de mai pot da sfaturi, rețete de rezistență,
cât de civilizat îmbină ei ziua cu noaptea,
halucinant de civilizat.
Nu, nu-i invidiezi,
doar că nu prea mai crezi că sunt reali.
Deși realitatea ei o fac,
nu rânjetul tău obosit, grețos,
din spatele acestor ochelari
prin care ai văzut prea multe,
care nu-ți mai folosesc la nimic."
April 25, 2022
Vechi cântec de dragoste
Vrei să împărți cu mine ghilotina
- l-am întrebat.
Vrei tu asta
- i-am mai șoptit.
Călăul ne-a privit un timp
și a continuat să mărșăluiască în jurul nostru
până când mâna lui a devenit dublă.
Vrei să împărți cu mine ghilotina
- l-am întrebat.
Vrei tu asta
- i-am mai șoptit.
Călăul ne-a privit un timp
și a continuat să mărșăluiască în jurul nostru
până când mâna lui a devenit dublă.
April 8, 2022
"Într-o zi poate va fi pace în lumea aceasta.
Într-o zi poate cineva își va aduce aminte de mine.
Va fi veselă ziua,
muguri calzi,
- gata să te apuci de grădinărit." ❤️
Într-o zi poate cineva își va aduce aminte de mine.
Va fi veselă ziua,
muguri calzi,
- gata să te apuci de grădinărit." ❤️
March 25, 2024
Mi-a plăcut enorm ❤️📖
“Nu sunt o ființă morală
Cine trăind ar putea rămâne
curat și integru?”
“Nu sunt o ființă morală
Cine trăind ar putea rămâne
curat și integru?”
September 4, 2022
Poeziile Marianei Marin sunt profunde,dure,macabre dar foarte artistice, exprimând neputința acesteia de a sa adapta și căutând liniștea totală aceea fiind moartea.Am auzit de această autoare din cartea "Creion de tâmplărie"scrisă de Mircea Cărtărescu spunând lucruri bune despre ea.Recomand foarte tare să citiți această antologie,dar nu fără să fii citit poezie înainte.
February 3, 2023
Poeziile acestei distinse doamne.. Am simțit o legătură specială cu aceasta.. de parcă vorbeam eu cu mine, pierdută in abisul cuvintelor disperate, triste ale poemelor ei. A meritat fiecare minut petrecut citind aceasta antologie, chiar as mai citii pe viitor, si încă o data, si încă o data...pana la nesfârșit.
Poeziile Marianei Marin sunt o capodoperă adevărată, un amalgam de sentimente care îți mișcă nu doar inima, ci si sufletul, in tremur ușor sau chiar dur..spintecător. Empatizez cu ea si nu pot descrie cât de mult mi a plăcut acestă carte. Recomand cu drag, se merită.
Nu sunt niște poezii ușoare.. necesită reflectare asupra versurilor,chiar mi a fost greu să înțeleg anumite scrieri,dar nu voi uita niciodată aceste cuvinte, și mai ales, nu o voi uita niciodată pe această doamnă cu care am empatizat așa de puternic.
Daca va doriți poezie care sa va miște, sa va zguduie, sa va facă să SIMȚIȚI, și chiar sa va dea de gândit,aceasta este o alegere foarte bună,fiindcă poezia Marianei Marin nu este doar o poezie emoționată, ci este fața adevărată a vieții , o durere, o strigare pentru ajutor, pe scurt, adevărul ascuns în spatele fericirii false pe care o arătăm zi de zi. Ea ne spune totul clar, în față : ce este defapt viața.
De asemenea, domnul Komartin a făcut o treabă minunată în crearea acestei antologii,poemele alese de el fiind geniale.
Succes la citit! Eu voi rămâne.. emoționată și gânditoare in această seară de iarnă târzie.. Poate într-o zi o să mă trezesc din această transă apăsătoare. :)
Poeziile Marianei Marin sunt o capodoperă adevărată, un amalgam de sentimente care îți mișcă nu doar inima, ci si sufletul, in tremur ușor sau chiar dur..spintecător. Empatizez cu ea si nu pot descrie cât de mult mi a plăcut acestă carte. Recomand cu drag, se merită.
Nu sunt niște poezii ușoare.. necesită reflectare asupra versurilor,chiar mi a fost greu să înțeleg anumite scrieri,dar nu voi uita niciodată aceste cuvinte, și mai ales, nu o voi uita niciodată pe această doamnă cu care am empatizat așa de puternic.
Daca va doriți poezie care sa va miște, sa va zguduie, sa va facă să SIMȚIȚI, și chiar sa va dea de gândit,aceasta este o alegere foarte bună,fiindcă poezia Marianei Marin nu este doar o poezie emoționată, ci este fața adevărată a vieții , o durere, o strigare pentru ajutor, pe scurt, adevărul ascuns în spatele fericirii false pe care o arătăm zi de zi. Ea ne spune totul clar, în față : ce este defapt viața.
De asemenea, domnul Komartin a făcut o treabă minunată în crearea acestei antologii,poemele alese de el fiind geniale.
Succes la citit! Eu voi rămâne.. emoționată și gânditoare in această seară de iarnă târzie.. Poate într-o zi o să mă trezesc din această transă apăsătoare. :)
June 24, 2022
Lupta cu utopia
În lupta cu utopia la marginea nopții.
Dar cum să repeți la subsol
viața literaturilor mari?
O luptă pierdută.
Gustul prostiei e acelaşi
în toate limbile pământului.
Şi dacă mi-ai atinge acum uşor ochii
n-ai simți decât răceala metalului
prin care voi privi de acum viața.
Aici, unde tinerețea noastră
continuă să fie amintirea părinților
despre propria lor tinerețe.
Aveam de mult părul alb
când ei ne strecurau pe furiş sub pernă
norocul ce-ntârzia să ne surâdă.
În luptă la marginea nopții.
Tinerețea noastră - zdreanţă -
care dă lustru
armelor pregătite tot pentru noi.
În lupta cu utopia la marginea nopții.
Dar cum să repeți la subsol
viața literaturilor mari?
O luptă pierdută.
Gustul prostiei e acelaşi
în toate limbile pământului.
Şi dacă mi-ai atinge acum uşor ochii
n-ai simți decât răceala metalului
prin care voi privi de acum viața.
Aici, unde tinerețea noastră
continuă să fie amintirea părinților
despre propria lor tinerețe.
Aveam de mult părul alb
când ei ne strecurau pe furiş sub pernă
norocul ce-ntârzia să ne surâdă.
În luptă la marginea nopții.
Tinerețea noastră - zdreanţă -
care dă lustru
armelor pregătite tot pentru noi.
March 24, 2025
"Limba scrisă sub pleoape
Vremea poemului înalt, amețitor
a trecut.
Gândul negru și sârma ghimpată
vor ține minte doar aceste elegii
și o feroce singurătate,
amețitoare, înaltă..."
Vremea poemului înalt, amețitor
a trecut.
Gândul negru și sârma ghimpată
vor ține minte doar aceste elegii
și o feroce singurătate,
amețitoare, înaltă..."
November 8, 2022
Unic poem de dragoste
Încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele
(ah tandrul sfâșietorul repedele poem).
Privesc camera albă, o miros, o pipăi și nu urlu,
până când ea se golește de aer
și îmi pune în brațe un maldăr de texte îngălbenite.
Fac un gest scurt cu mâna dreaptă.
Spaima că pot exista fără mâna mea dreaptă
mă tulbură mai mult decât noaptea friguroasă a nașterii.
Nu mai fac nici un gest cu mâna stângă.
Privesc camera albă (privesc camera albă)
și știu: îngălbenitele texte au gustul ierbii…
Acesta e un unic poem de dragoste, spun
Acesta e un poem de dragoste, urlu
cu gura plină de un verde pământ.
(încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele.)
(p. 35)
Ieșirea la mare
Ce se poate face
cu un singur ochi,
lipit de un singur geam?
Cum se poate numi
o realitate plângăcioasă,
care își dă în cărți la drum de seară?
Dar noi ne-am iubit.
Există martori:
viața deschisă brusc la picioarele noastre
ca începutul unui război de o sută de ani
și copilul nebun, alergând prin zăpadă înainte de-a se naște;
utopiile scrise zilnic,
în bucătărie, pe stradă și în pat
(haha, sub așternuturi decad imperiile, spuneam);
carnea frumoasă și tânără
și timpul fără de timp
și fără de suflet;
ochiul de câine
prin care ne-am privit înaintea dezastrului...
S-au dus toți, s-au dus cu toate
și punerea exactă a degetului pe rană
nu va mai salva nici o corabie.
Hei, lume frumoasă!
Și totuși,
ce se poate face
cu un singur ochi,
lipit de un singur geam?
Ci dă-ne nouă mai bine
moartea noastră întreagă
și nu ne mai alunga de la lumina inimii tale...
(pp. 74-75)
Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir
În cumpăna cu-atât de grele vremuri
Voi spune-acum ce simt, nu ce se-nvață:
Bătrânii-au suferit de te cutremuri;
Noi tinerii, trăi-vom altă viață.
(Shakespeare - Regele Lear)
În grădina de trandafir a spitalului,
printre bucăți de memorie veselă și tablete aruncate
ai descoperit (dar vezi, numește exact!)
legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,
- astfel de rămășițe prohibite
din care se vor hrăni într-o zi noile culturi ...
Ai privit-o un timp,
ai ascultat-o atentă și fără prea multă grabă;
și date fiind inteligența ta
și posibilitatea rapidă de adaptare
ai înțeles: - uite-l, a venit chiar el,
adevărul tras odată de păr și căzut acum în dizgrație.
(Stop! Înapoi!
Mărturisește întâi rușinea zilnică din copilărie:
„Mama și tata erau complexați dimineața
și mult prea nerușinați înspre seară
(multă lume aștepta atunci războiul!)
și tocmai de aceea au hotărât
(date fiind inteligența mea
și posibilitatea rapidă de adaptare)
să-mi termin studiile
într-un orășel de munte, balnear, și departe de casă”.)
În grădina de trandafir a spitalului
venise chiar el, adevărul tras la față
și cu ochii plesniți.
(Reci și ascuțite fuseseră căile Sale!)
Desigur, să-l privesc!
Desigur, să pun acum mâna pe el!
Să-l înghit cu memoria mea veselă
și să-i spun: - O, tu cel negru pe dinafară,
dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit
și Delfinul este bastard!
Hai, în patria mea luminoasă!
Te vor primi „la o masă lungă și bogată
așa după cum este obiceiul prin părțile noastre răsăritene...”
Hai, vino mai bine în patria mea luminoasă!
În grădina de trandafir a spitalului
am descoperit legea conservării memoriei vesele,
- astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi
urmașii mei, roiurile de cenușă și oase...
Dar tu, Patrie Luminoasă!
E una care uită mai bine decât Tine?
Câte ziduri ți-au mai căzut?
Câți dinți?
Și câte trupuri tinere se mai zbat
între fălcile Tale celeste?
Câte orășele de munte, balneare și departe de casă?
Și câte grădini de trandafir,
în care tinerele omizi visează încă?
Am căutat peste tot adevărul
și nicăieri nu l-am văzut mai bine
decât între fălcile Tale celeste!
Nicăieri sufletul meu nu și-a iubit mai tare coastele!
Și eu cum să-ți mulțumesc!
La ce să-ți folosească Ție ultimul poem de dragoste
în grădina de trandafir!
Și memoria mea veselă!
Și deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!
Ascultă-mă!
Va începe să plouă al dracului de tare
și se vor îneca până și nenorocitele astea de omizi.
Putredă carnea mea.
Negru pământul.
(pp. 79-81)
Singură, liniștită
Da, nu-i mai cer acestei lumi decât liniștea.
Dar despre liniște cu gândul la tine
și cu vorbele tale, Anne.
Singure, fără a fi rostite cuiva.
Amintește-ți: „Război, frig, întuneric,
camuflajul ferestrelor și într-un târziu pacea
întorcându-se singură, liniștită, printre atâtea dezastre,
în orașul tău și în mansarda mea”.
Și astfel ajung din nou la Anne Frank,
fetița de 15 ani
din Olanda ultimului război.
Un citat din binecunoscutul ei Jurnal
sau o dedicație a întregii cărți
memoriei sale
și-ar avea rostul.
Se știe doar că Anne Frank a murit acum 40 de ani
în lagărul de la Bergen-Belsen
cu două luni înainte ca Olanda să fie eliberată.
Încremenesc.
Fotografia fetiței de 15 ani îmi arde ochii.
Din hârtia lucioasă ea surâde.
Voia să ajungă scriitoare. Era. Este.
Acum ar fi avut 55 de ani.
Mi-ar fi putut fi mamă.
Încremenesc.
Eu nu trăiesc în Olanda
și peste 40 de ani aș avea aproape 70.
Am vrut să ajung scriitoare. Sunt? Voi rămâne?
CEA-DE-ATUNCI ar putea trăi în orice țară a umii.
Mi-ar putea fi fiică.
Nenorocitele mele de poeme i-ar putea salva o carte.
Sufletul.
Viața.
Încremenesc.
(pp. 118-119)
Pumaho
(10 și 15 a.m. la gara obor)
Refuz să mai privesc realitatea în față.
Port în brațe doar poemul acesta
care miroase urât - câine mort.
Îl pocnesc și bucăți de carne
sar din râsul hidos.
Plec atunci la marginea mării să mă spăl.
El îmi sare în față
și mă trezesc în hainele de luni,
funcționar tăcut,
spoind lumea cu literele unui alfabet
singuratic și mort.
- Trebuie notat totul, îmi șoptește
manșeta mea roasă de viață.
Inventează acolo unde ochii îți cad înaintea plânsului
și limba se desfată înainte de râs.
Îmi iau atunci sfertul de secol în spate
și, iată, notez:
„La întretăierea drumurilor comerciale
se poate muri prin utopie sau uitare de sine.
O lume brutală, ai spune,
dacă anumite previziuni nu te-ar mai fi dus cu vorba
din epoca ming și te-ar fi părăsit în epoca tao.
La intrarea în muncile de primăvară,
mâinile umflate ale copiilor sugrumă ardeiul gras
cu dexteritatea unui mecanism social
și pe cer e numai fum.
Apoi devine o obișnuință.
Mirosul prostiei?
Imaginați-vă
(aici naratorul e alb și tremură
în fața memoriei sale clevetitoare)
carnea a o sută de oi
sub roțile a 21 de vagoane de tren.
Ehei, cum ți-ai mai salva atunci pielea
într-o tăbăcărie umedă,
hohotind sub iarba înaltă!
La întretăierea drumurilor comerciale,
memoria scapă esențialul, ca într-un fel
de uriașă măcelărie, unde mirosurile
se destind și pe cer e numai fum.
Trebuie notat totul, spunea
manșeta mea roasă de viață.
La întretăierea acestei lumi,
cu imaginea sa despre sine
am privit realitatea în față.
Am fost la marginea mării să mă spăl.
Ochii mi s-au înnegrit înaintea plânsului.
Limba mi s-a înverzit înaintea ierbii.
Sfertul de secol a simțit mirosul prostiei
și într-un târziu dexteritatea unui mecanism social
mi-a căzut la picioare și mi-a șoptit:
- Trebuie notat totul
chiar dacă mă pocnești
în această uriașă măcelărie
unde mai crezi că te poți salva,
printre hălci de ardei gras,
unde ai visat și ai scris
ca o manșetă roasă de viață,
unde ai chicotit cu fusta-nstelată
când mirosurile se destind și pe cer e numai fum...
(pp. 127-129)
Poem de dragoste
Îmi amintesc de tine
ca de o vegetație pitică
ce-ar putea năpădi la început casa
iar mai târziu țărmul întunecat
ai vârstei mele tinere încă.
Așa cum Omul de Zăpadă al lui Andersen
s-a îndrăgostit într-o bună zi
de vâlvătaia unei sobe,
tot astfel caut și eu adevărul
pe care nu mi l-ai spus
atunci când ai hotărât să arunci peste cap
la început pieptenele, apoi aripa de furnică,
iarba fiarelor,
și ai devenit această vegetație pitică a singurătății
prin care / eu, Omul de Marmură, Omul de Fier
cum să te mai ajung?
(p. 136)
Casa morții
Între noi n-au mai rămas
decât acești copii de hârtie
pe care dimineața îi traversăm strada.
Refuzul de-a continua altfel specia.
Refuzul meu de a fi o altă casă a morții
pe astfel de vremuri.
(p. 138)
Elegie IX
O, vinovăția și spaima
în fața adevărurilor sugrumate!
Cine va depune mărturie
pentru crimele împotriva noastră?
Cuvintele simple de acum,
înșurubate în singurul trup
pe care îl pot da morții,
vă vor face mai buni?
Nu sunt o ființă morală.
Cine trăind ar putea rămâne
curat și integru?
Dar uneori, în nopțile de vară toridă,
când încep să cobor scara evoluției acestei specii,
gândesc și văd cu ochiul din frunte,
însingurat și zdrobit.
Se aud atunci cântări și blesteme
într-o limbă în care altădată visam.
(p. 147)
Scrisorile lui Emil
V
La Meyrling, spui,
în pragul unei sinucideri imperiale,
pe când în Torida de mult nu mai este zăpadă
iar pe zidurile caselor au înverzit scheletele răcoroase
înlănțuite, unul de altul.
Astfel și noi, unul de altul,
ne vom ascunde în curând în gropile
săpate de alții și nu sub zăpezi.
Ne vom strivi acolo sufletul
și creierul nostru frumos
până când nu vom mai fi
(vai, nu vom mai fi)
acele trestii adesea crezute și gânditoare.
La Meyrling, spui,
pe când în Torida eu de mult nu mai sunt
decât jocul acestei himere
ce-mi sapă în ochi destinul de cârtiță.
La Meyrling,
în pragul unei sinucideri imperiale.
În Torida, îți amintesc,
sinuciderea unui creier la marginea imperiului
sub pământul tot mai lucid
când putregaiul ochilor mei bolnavi
e mâncat de porci în sângele zorilor.
(p. 165-166)
Atelierele
În ateliere va fi de acum întuneric.
Artistul se va retrage în cotlonul său
năpădit de buruieni și păsări
care și-au abandonat prada după primul lor zbor,
păianjeni gânditori sau nevinovate bacterii,
palpitând pe scara evoluției
și învățând astfel graiul jivinelor înseriate.
De acum se va putea spune orice
despre patima lui pentru orhidee și fluturi.
Și despre rânjetul tâmp
care-i umple fața la mirosul veștilor
strecurate pe sub ușă.
Unii vor căuta să susure dulce
căutându-i numele în dicționare.
(Vor fi fiind visătorii?)
Alții îi vor cerceta cu lupa ferestrele
dincolo de care nu se știe ce-a aruncat:
minciuna, moralitatea, retorica, spleen-ul?
(Vor fi fiind desigur contabilii)
Cei mai mulți însă îl vor uita;
și dacă noaptea în somn
vor fi zguduiți de un râs puternic,
înseamnă că au știut ce să uite.
Aici, în ateliere,
între sute de catarge
gânditoare
vor exista de acum
un pat, o masă și hârtia
care tocmai îți arde în mâini, onorabile!
Pentru că, iată, acum știi și tu: Totul s-a mai întâmplat!
Și scălâmbăiala în spatele oglinzilor putrede;
și problema ferestrei care nu vrea să se deschidă;
și huruitul;
și rânjetul...
O, ceas al tainei asfințit de seară
Căci orice e poem a fost uitare
și stingere-n cenușa care l-a aprins
Muzica! Muzica!
(pp. 172-173)
Dark ages
Un copil cu ochii de câine
m-a întrebat într-o zi
dacă este greu să ajungi scriitor.
Era iarnă şi totuşi ploua
pe drumul scurt dintre şcoală şi casă.
Gunoaiele tăvălite de ape
se spălau cu frenezie.
Până şi gunoaiele voiau să se spele.
Le simţeam bucuria când o băltoacă
mi-a mângâiat tălpile prin pantofii vechi.
Laptele nu venise.
Ne-am aşezat cuminţi (o, mult prea cuminţi)
la coadă dar n-am rezistat.
Era mult prea frig.
Câinii cartierului începuseră să latre,
bezna era tot mai groasă, n-aveam mănuşi,
Țipenie-de-Om zăcea lat la intrarea în casă.
Pană-de-Curent şi el, cu Pană-de-Gaz,
prin cotloane, la bârfă.
Frig, foarte frig.
Frig şi gheaţă, greaţă.
Un copil orfan m-a întrebat într-o seară
pe drumul scurt dintre şcoală şi casă
dacă este greu să ajungi scriitor.
Un ochi de câine bătut
i-a răspuns unui alt ochi de câine bătut
să privească mai bine în jur
până când o să înveţe să muşte
să-şi îndrepte gâtlejul şi sufletul când
stelele-s sus,
moartea aproape.
(pp. 184-185)
Mutilarea artistului la tinerețe
O casă nouă,
ca un alt mormânt,
mai aproape parcă de cel definitiv,
mai aproape de ceasul
pentru care atât am trudit.
Nu mai aveam încredere în mine.
Dispăruse furnica de la care învăţasem
să pun pe picioare orice dezastru,
să înving fără să rănesc
nici măcar aerul pe care-l respir.
Până şi poezia
(ea, urmând existenţa, niciodată înlocuind-o)
uitase să mai pună
sticla de lapte în faţa uşii.
Uitase să-şi mai aducă aminte de mine.
Atunci s-a întâmplat.
Printre dărâmături şi abur proaspăt de ceai
s-a aşezat la masa mea,
a aranjat cu grijă
cele două-trei firimituri insomniace de pâine,
şi-a aplecat uşurel capul (ciută copilăroasă!)
în semn de trecerea timpului,
a bolborosit printre colţoasele-i falduri:
„Încrederea în sine vine şi pleacă
după cum de la început
ai stat ghemuit la pământ
sau ai privit stelele drept în faţă.
Vei mai răsturna zaruri
şi lehamitea te va îmblânzi
în dulce scorpie parfumată.
Vei mai atârna de obsesii
cu acelaşi scris larg la pungă,
până când frumuseţea va zornăi
şi-n casa săracului
şi-n galeria de cârtiţă.
Vei mai da ceva de ronţăit gurilor rele
precum sexul, alcoolul
şi pisica ruptă-n două din suflet.
Te vei golăni tot mai mult.
Doar la apusul soarelui
vei începe cu adevărat să trăieşti
printre tufişuri şi sperme galinacee
de refacere a echilibrului psihic.
Va râde lumea de tine
când în pas cocoşat
vei debita despre munci şi zile
cu pagina albă.
Va hohoti duhoarea de proastă
agăţată de alţii mai proşti decât tine
dar cu şfanţ şi cu ştaif,
numit stil câteodată”.
O casă nouă,
ca un alt mormânt,
mai aproape parcă de cel definitiv,
mai aproape de ceasul
pentru care atât am trudit.
(pp. 226-228)
Elegie
Mă grăbesc înspre moarte
fără un înțeles anume,
fără rochie de mireasă,
fără zestrea de aur.
Fără mine.
Mă grăbesc senină
și amară
de-a latul patriei.
Parcă ar fi fost mâine.
(p. 246)
Încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele
(ah tandrul sfâșietorul repedele poem).
Privesc camera albă, o miros, o pipăi și nu urlu,
până când ea se golește de aer
și îmi pune în brațe un maldăr de texte îngălbenite.
Fac un gest scurt cu mâna dreaptă.
Spaima că pot exista fără mâna mea dreaptă
mă tulbură mai mult decât noaptea friguroasă a nașterii.
Nu mai fac nici un gest cu mâna stângă.
Privesc camera albă (privesc camera albă)
și știu: îngălbenitele texte au gustul ierbii…
Acesta e un unic poem de dragoste, spun
Acesta e un poem de dragoste, urlu
cu gura plină de un verde pământ.
(încerc să fac o reconstituire pașnică a vieții mele.)
(p. 35)
Ieșirea la mare
Ce se poate face
cu un singur ochi,
lipit de un singur geam?
Cum se poate numi
o realitate plângăcioasă,
care își dă în cărți la drum de seară?
Dar noi ne-am iubit.
Există martori:
viața deschisă brusc la picioarele noastre
ca începutul unui război de o sută de ani
și copilul nebun, alergând prin zăpadă înainte de-a se naște;
utopiile scrise zilnic,
în bucătărie, pe stradă și în pat
(haha, sub așternuturi decad imperiile, spuneam);
carnea frumoasă și tânără
și timpul fără de timp
și fără de suflet;
ochiul de câine
prin care ne-am privit înaintea dezastrului...
S-au dus toți, s-au dus cu toate
și punerea exactă a degetului pe rană
nu va mai salva nici o corabie.
Hei, lume frumoasă!
Și totuși,
ce se poate face
cu un singur ochi,
lipit de un singur geam?
Ci dă-ne nouă mai bine
moartea noastră întreagă
și nu ne mai alunga de la lumina inimii tale...
(pp. 74-75)
Ultimul poem de dragoste în grădina de trandafir
În cumpăna cu-atât de grele vremuri
Voi spune-acum ce simt, nu ce se-nvață:
Bătrânii-au suferit de te cutremuri;
Noi tinerii, trăi-vom altă viață.
(Shakespeare - Regele Lear)
În grădina de trandafir a spitalului,
printre bucăți de memorie veselă și tablete aruncate
ai descoperit (dar vezi, numește exact!)
legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,
- astfel de rămășițe prohibite
din care se vor hrăni într-o zi noile culturi ...
Ai privit-o un timp,
ai ascultat-o atentă și fără prea multă grabă;
și date fiind inteligența ta
și posibilitatea rapidă de adaptare
ai înțeles: - uite-l, a venit chiar el,
adevărul tras odată de păr și căzut acum în dizgrație.
(Stop! Înapoi!
Mărturisește întâi rușinea zilnică din copilărie:
„Mama și tata erau complexați dimineața
și mult prea nerușinați înspre seară
(multă lume aștepta atunci războiul!)
și tocmai de aceea au hotărât
(date fiind inteligența mea
și posibilitatea rapidă de adaptare)
să-mi termin studiile
într-un orășel de munte, balnear, și departe de casă”.)
În grădina de trandafir a spitalului
venise chiar el, adevărul tras la față
și cu ochii plesniți.
(Reci și ascuțite fuseseră căile Sale!)
Desigur, să-l privesc!
Desigur, să pun acum mâna pe el!
Să-l înghit cu memoria mea veselă
și să-i spun: - O, tu cel negru pe dinafară,
dar atât de alb pe dinăuntru! Regele a murit
și Delfinul este bastard!
Hai, în patria mea luminoasă!
Te vor primi „la o masă lungă și bogată
așa după cum este obiceiul prin părțile noastre răsăritene...”
Hai, vino mai bine în patria mea luminoasă!
În grădina de trandafir a spitalului
am descoperit legea conservării memoriei vesele,
- astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi
urmașii mei, roiurile de cenușă și oase...
Dar tu, Patrie Luminoasă!
E una care uită mai bine decât Tine?
Câte ziduri ți-au mai căzut?
Câți dinți?
Și câte trupuri tinere se mai zbat
între fălcile Tale celeste?
Câte orășele de munte, balneare și departe de casă?
Și câte grădini de trandafir,
în care tinerele omizi visează încă?
Am căutat peste tot adevărul
și nicăieri nu l-am văzut mai bine
decât între fălcile Tale celeste!
Nicăieri sufletul meu nu și-a iubit mai tare coastele!
Și eu cum să-ți mulțumesc!
La ce să-ți folosească Ție ultimul poem de dragoste
în grădina de trandafir!
Și memoria mea veselă!
Și deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!
Ascultă-mă!
Va începe să plouă al dracului de tare
și se vor îneca până și nenorocitele astea de omizi.
Putredă carnea mea.
Negru pământul.
(pp. 79-81)
Singură, liniștită
Da, nu-i mai cer acestei lumi decât liniștea.
Dar despre liniște cu gândul la tine
și cu vorbele tale, Anne.
Singure, fără a fi rostite cuiva.
Amintește-ți: „Război, frig, întuneric,
camuflajul ferestrelor și într-un târziu pacea
întorcându-se singură, liniștită, printre atâtea dezastre,
în orașul tău și în mansarda mea”.
Și astfel ajung din nou la Anne Frank,
fetița de 15 ani
din Olanda ultimului război.
Un citat din binecunoscutul ei Jurnal
sau o dedicație a întregii cărți
memoriei sale
și-ar avea rostul.
Se știe doar că Anne Frank a murit acum 40 de ani
în lagărul de la Bergen-Belsen
cu două luni înainte ca Olanda să fie eliberată.
Încremenesc.
Fotografia fetiței de 15 ani îmi arde ochii.
Din hârtia lucioasă ea surâde.
Voia să ajungă scriitoare. Era. Este.
Acum ar fi avut 55 de ani.
Mi-ar fi putut fi mamă.
Încremenesc.
Eu nu trăiesc în Olanda
și peste 40 de ani aș avea aproape 70.
Am vrut să ajung scriitoare. Sunt? Voi rămâne?
CEA-DE-ATUNCI ar putea trăi în orice țară a umii.
Mi-ar putea fi fiică.
Nenorocitele mele de poeme i-ar putea salva o carte.
Sufletul.
Viața.
Încremenesc.
(pp. 118-119)
Pumaho
(10 și 15 a.m. la gara obor)
Refuz să mai privesc realitatea în față.
Port în brațe doar poemul acesta
care miroase urât - câine mort.
Îl pocnesc și bucăți de carne
sar din râsul hidos.
Plec atunci la marginea mării să mă spăl.
El îmi sare în față
și mă trezesc în hainele de luni,
funcționar tăcut,
spoind lumea cu literele unui alfabet
singuratic și mort.
- Trebuie notat totul, îmi șoptește
manșeta mea roasă de viață.
Inventează acolo unde ochii îți cad înaintea plânsului
și limba se desfată înainte de râs.
Îmi iau atunci sfertul de secol în spate
și, iată, notez:
„La întretăierea drumurilor comerciale
se poate muri prin utopie sau uitare de sine.
O lume brutală, ai spune,
dacă anumite previziuni nu te-ar mai fi dus cu vorba
din epoca ming și te-ar fi părăsit în epoca tao.
La intrarea în muncile de primăvară,
mâinile umflate ale copiilor sugrumă ardeiul gras
cu dexteritatea unui mecanism social
și pe cer e numai fum.
Apoi devine o obișnuință.
Mirosul prostiei?
Imaginați-vă
(aici naratorul e alb și tremură
în fața memoriei sale clevetitoare)
carnea a o sută de oi
sub roțile a 21 de vagoane de tren.
Ehei, cum ți-ai mai salva atunci pielea
într-o tăbăcărie umedă,
hohotind sub iarba înaltă!
La întretăierea drumurilor comerciale,
memoria scapă esențialul, ca într-un fel
de uriașă măcelărie, unde mirosurile
se destind și pe cer e numai fum.
Trebuie notat totul, spunea
manșeta mea roasă de viață.
La întretăierea acestei lumi,
cu imaginea sa despre sine
am privit realitatea în față.
Am fost la marginea mării să mă spăl.
Ochii mi s-au înnegrit înaintea plânsului.
Limba mi s-a înverzit înaintea ierbii.
Sfertul de secol a simțit mirosul prostiei
și într-un târziu dexteritatea unui mecanism social
mi-a căzut la picioare și mi-a șoptit:
- Trebuie notat totul
chiar dacă mă pocnești
în această uriașă măcelărie
unde mai crezi că te poți salva,
printre hălci de ardei gras,
unde ai visat și ai scris
ca o manșetă roasă de viață,
unde ai chicotit cu fusta-nstelată
când mirosurile se destind și pe cer e numai fum...
(pp. 127-129)
Poem de dragoste
Îmi amintesc de tine
ca de o vegetație pitică
ce-ar putea năpădi la început casa
iar mai târziu țărmul întunecat
ai vârstei mele tinere încă.
Așa cum Omul de Zăpadă al lui Andersen
s-a îndrăgostit într-o bună zi
de vâlvătaia unei sobe,
tot astfel caut și eu adevărul
pe care nu mi l-ai spus
atunci când ai hotărât să arunci peste cap
la început pieptenele, apoi aripa de furnică,
iarba fiarelor,
și ai devenit această vegetație pitică a singurătății
prin care / eu, Omul de Marmură, Omul de Fier
cum să te mai ajung?
(p. 136)
Casa morții
Între noi n-au mai rămas
decât acești copii de hârtie
pe care dimineața îi traversăm strada.
Refuzul de-a continua altfel specia.
Refuzul meu de a fi o altă casă a morții
pe astfel de vremuri.
(p. 138)
Elegie IX
O, vinovăția și spaima
în fața adevărurilor sugrumate!
Cine va depune mărturie
pentru crimele împotriva noastră?
Cuvintele simple de acum,
înșurubate în singurul trup
pe care îl pot da morții,
vă vor face mai buni?
Nu sunt o ființă morală.
Cine trăind ar putea rămâne
curat și integru?
Dar uneori, în nopțile de vară toridă,
când încep să cobor scara evoluției acestei specii,
gândesc și văd cu ochiul din frunte,
însingurat și zdrobit.
Se aud atunci cântări și blesteme
într-o limbă în care altădată visam.
(p. 147)
Scrisorile lui Emil
V
La Meyrling, spui,
în pragul unei sinucideri imperiale,
pe când în Torida de mult nu mai este zăpadă
iar pe zidurile caselor au înverzit scheletele răcoroase
înlănțuite, unul de altul.
Astfel și noi, unul de altul,
ne vom ascunde în curând în gropile
săpate de alții și nu sub zăpezi.
Ne vom strivi acolo sufletul
și creierul nostru frumos
până când nu vom mai fi
(vai, nu vom mai fi)
acele trestii adesea crezute și gânditoare.
La Meyrling, spui,
pe când în Torida eu de mult nu mai sunt
decât jocul acestei himere
ce-mi sapă în ochi destinul de cârtiță.
La Meyrling,
în pragul unei sinucideri imperiale.
În Torida, îți amintesc,
sinuciderea unui creier la marginea imperiului
sub pământul tot mai lucid
când putregaiul ochilor mei bolnavi
e mâncat de porci în sângele zorilor.
(p. 165-166)
Atelierele
În ateliere va fi de acum întuneric.
Artistul se va retrage în cotlonul său
năpădit de buruieni și păsări
care și-au abandonat prada după primul lor zbor,
păianjeni gânditori sau nevinovate bacterii,
palpitând pe scara evoluției
și învățând astfel graiul jivinelor înseriate.
De acum se va putea spune orice
despre patima lui pentru orhidee și fluturi.
Și despre rânjetul tâmp
care-i umple fața la mirosul veștilor
strecurate pe sub ușă.
Unii vor căuta să susure dulce
căutându-i numele în dicționare.
(Vor fi fiind visătorii?)
Alții îi vor cerceta cu lupa ferestrele
dincolo de care nu se știe ce-a aruncat:
minciuna, moralitatea, retorica, spleen-ul?
(Vor fi fiind desigur contabilii)
Cei mai mulți însă îl vor uita;
și dacă noaptea în somn
vor fi zguduiți de un râs puternic,
înseamnă că au știut ce să uite.
Aici, în ateliere,
între sute de catarge
gânditoare
vor exista de acum
un pat, o masă și hârtia
care tocmai îți arde în mâini, onorabile!
Pentru că, iată, acum știi și tu: Totul s-a mai întâmplat!
Și scălâmbăiala în spatele oglinzilor putrede;
și problema ferestrei care nu vrea să se deschidă;
și huruitul;
și rânjetul...
O, ceas al tainei asfințit de seară
Căci orice e poem a fost uitare
și stingere-n cenușa care l-a aprins
Muzica! Muzica!
(pp. 172-173)
Dark ages
Un copil cu ochii de câine
m-a întrebat într-o zi
dacă este greu să ajungi scriitor.
Era iarnă şi totuşi ploua
pe drumul scurt dintre şcoală şi casă.
Gunoaiele tăvălite de ape
se spălau cu frenezie.
Până şi gunoaiele voiau să se spele.
Le simţeam bucuria când o băltoacă
mi-a mângâiat tălpile prin pantofii vechi.
Laptele nu venise.
Ne-am aşezat cuminţi (o, mult prea cuminţi)
la coadă dar n-am rezistat.
Era mult prea frig.
Câinii cartierului începuseră să latre,
bezna era tot mai groasă, n-aveam mănuşi,
Țipenie-de-Om zăcea lat la intrarea în casă.
Pană-de-Curent şi el, cu Pană-de-Gaz,
prin cotloane, la bârfă.
Frig, foarte frig.
Frig şi gheaţă, greaţă.
Un copil orfan m-a întrebat într-o seară
pe drumul scurt dintre şcoală şi casă
dacă este greu să ajungi scriitor.
Un ochi de câine bătut
i-a răspuns unui alt ochi de câine bătut
să privească mai bine în jur
până când o să înveţe să muşte
să-şi îndrepte gâtlejul şi sufletul când
stelele-s sus,
moartea aproape.
(pp. 184-185)
Mutilarea artistului la tinerețe
O casă nouă,
ca un alt mormânt,
mai aproape parcă de cel definitiv,
mai aproape de ceasul
pentru care atât am trudit.
Nu mai aveam încredere în mine.
Dispăruse furnica de la care învăţasem
să pun pe picioare orice dezastru,
să înving fără să rănesc
nici măcar aerul pe care-l respir.
Până şi poezia
(ea, urmând existenţa, niciodată înlocuind-o)
uitase să mai pună
sticla de lapte în faţa uşii.
Uitase să-şi mai aducă aminte de mine.
Atunci s-a întâmplat.
Printre dărâmături şi abur proaspăt de ceai
s-a aşezat la masa mea,
a aranjat cu grijă
cele două-trei firimituri insomniace de pâine,
şi-a aplecat uşurel capul (ciută copilăroasă!)
în semn de trecerea timpului,
a bolborosit printre colţoasele-i falduri:
„Încrederea în sine vine şi pleacă
după cum de la început
ai stat ghemuit la pământ
sau ai privit stelele drept în faţă.
Vei mai răsturna zaruri
şi lehamitea te va îmblânzi
în dulce scorpie parfumată.
Vei mai atârna de obsesii
cu acelaşi scris larg la pungă,
până când frumuseţea va zornăi
şi-n casa săracului
şi-n galeria de cârtiţă.
Vei mai da ceva de ronţăit gurilor rele
precum sexul, alcoolul
şi pisica ruptă-n două din suflet.
Te vei golăni tot mai mult.
Doar la apusul soarelui
vei începe cu adevărat să trăieşti
printre tufişuri şi sperme galinacee
de refacere a echilibrului psihic.
Va râde lumea de tine
când în pas cocoşat
vei debita despre munci şi zile
cu pagina albă.
Va hohoti duhoarea de proastă
agăţată de alţii mai proşti decât tine
dar cu şfanţ şi cu ştaif,
numit stil câteodată”.
O casă nouă,
ca un alt mormânt,
mai aproape parcă de cel definitiv,
mai aproape de ceasul
pentru care atât am trudit.
(pp. 226-228)
Elegie
Mă grăbesc înspre moarte
fără un înțeles anume,
fără rochie de mireasă,
fără zestrea de aur.
Fără mine.
Mă grăbesc senină
și amară
de-a latul patriei.
Parcă ar fi fost mâine.
(p. 246)
February 12, 2025
"Aceeași fereastră de mansardă
din cartierul nostru din Amsterdam.
Mai demult cineva îmi spunea
să nu mai privesc înainte în clipele de meditație.
Să cobor privirea înăuntru,
acolo unde se află ceea ce mă ține
sau nu mă mai ține în viață.
Și totuși, în momentele de durere sau de derută
eu stau cu ochii fixați pe această fereastră,
jupoi încetișor câte o întâmplare,
câte un nimic închis pe vecie acolo,
îl pun pe limbă,
mestec.
Devin martorul,
proba materială
a lui ceea ce mă ține
sau nu mă mai ține în viață."
din cartierul nostru din Amsterdam.
Mai demult cineva îmi spunea
să nu mai privesc înainte în clipele de meditație.
Să cobor privirea înăuntru,
acolo unde se află ceea ce mă ține
sau nu mă mai ține în viață.
Și totuși, în momentele de durere sau de derută
eu stau cu ochii fixați pe această fereastră,
jupoi încetișor câte o întâmplare,
câte un nimic închis pe vecie acolo,
îl pun pe limbă,
mestec.
Devin martorul,
proba materială
a lui ceea ce mă ține
sau nu mă mai ține în viață."
May 8, 2025
Un imaginar al frigului, al unei ierni perpetue, al animalelor de pradă ca instanțe ale sinelui; mai presus de orice, păstrarea legăturii cu alți scriitori, cu alte suflete, prin seria de poeme numite „Elegie”. Un lucru admirabil este și caracterul de tot unitar al operei sale; ne plac poeții care evoluează vizibil, dar care își fortifică mai degrabă rădăcinile, construind fără „a-și muta cuibul”.
Recenzie completă: https://cristinaboncea.com/2025/04/27...
Recenzie completă: https://cristinaboncea.com/2025/04/27...
April 30, 2022
O elegie continuă, grea, apăsătoare, dar având totuși o anume distincție estetică și chiar etică, care te face să nu poți lăsa cartea din mână.
January 13, 2024
sfâșietor
October 7, 2022
eu am avut curajul de-a lucra la rădăcina răului,
de a deschide acolo atelierele
"celui care vrea să se apropie de sine"
râd tot mai rar și vorbesc tot mai puțin
iar acum îți întind această mână mult prea târziu
de a deschide acolo atelierele
"celui care vrea să se apropie de sine"
râd tot mai rar și vorbesc tot mai puțin
iar acum îți întind această mână mult prea târziu
August 16, 2023
Revin în forță după bac cu poeta mea de suflet! 🌸
Mi-am lăsat inima între paginile astea!!
Mi-am lăsat inima între paginile astea!!
Displaying 1 - 16 of 16 reviews