What do you think?
Rate this book
Sunt oare un călău?
Moartea părinților trezește în Margarita Kostenko amintiri de mult reprimate despre istoria tulburătoare a familiei. În casa părintească regăsește, între filele unui jurnal, fotografia de grup a unor gardieni stând lângă o groapă comună din lagărul de la Treblinka, cu tatăl ei în mijlocul lor. Revoltată, Margarita simte nevoia acută să afle întregul adevăr despre părintele ei, iar căutările o aruncă într-un infern emoțional: cum mai poate să respecte a cincea poruncă biblică? De ce au păstrat părinții fotografia? De ce mama nu i-a părăsit tatăl? Justificările fostului călău de la Treblinka, consemnate în jurnal, și confesiunile soției din paginile aceluiași jurnal, scrise după moartea soțului, compun o imagine amestecată a Holocaustului, cu personaje în aceeași măsură dezuma-nizate și pline de compasiune, cu povești de dragoste neverosimile și victime pentru care supraviețuirea devine un blestem.
160 pages, Paperback
First published December 1, 2021
229 people want to read
About the author
Lilia Calancea
9 books40 followersA studiat limbi străine, relațiile internaționale și traducerea specializată în relații internaționale la Chișinău, Nisa și Bruxelles.
A devenit cunoscută publicului din Republica Moldova prin articolele de blog scrise sub pseudonimul Soacra mică, obținând premiul Bloggerul anului la concursul Blogovăț 2009. După trei ani a renunțat la anonimat.
A devenit cunoscută publicului din Republica Moldova prin articolele de blog scrise sub pseudonimul Soacra mică, obținând premiul Bloggerul anului la concursul Blogovăț 2009. După trei ani a renunțat la anonimat.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 40 reviews
January 2, 2023
Cartea e scurtă-n pagini, dar te cutremură detaliile citite.
Să o citești în timp ce afară e un război, e de nedescris ce emoții m-au trecut.
Devii un călău din frica de a nu fi tu victimă. Devii călău și de fapt, nu ești un om fără emoții. Alcoolul nu te salvează, dar nici să trimiți sforile printre evrei, nu te ajută, oamenii trăiesc în bula lor, nu vor să creadă asemenea atrocități.
Pe locul lagărelor de concentrare azi cresc flori și copaci, unde odată era iadul, azi e rai, grădina edenului.
Suntem ignoranți, lași și fricoși, suntem neinformați, suntem oripilați când auzim un adevăr, un adevăr istoric.
"Mai jos ca (p)omul nu vă cădea niciun Măr."
Să o citești în timp ce afară e un război, e de nedescris ce emoții m-au trecut.
Devii un călău din frica de a nu fi tu victimă. Devii călău și de fapt, nu ești un om fără emoții. Alcoolul nu te salvează, dar nici să trimiți sforile printre evrei, nu te ajută, oamenii trăiesc în bula lor, nu vor să creadă asemenea atrocități.
Pe locul lagărelor de concentrare azi cresc flori și copaci, unde odată era iadul, azi e rai, grădina edenului.
Suntem ignoranți, lași și fricoși, suntem neinformați, suntem oripilați când auzim un adevăr, un adevăr istoric.
"Mai jos ca (p)omul nu vă cădea niciun Măr."
August 12, 2022
Literatura basarabeană contemporană nu se bucură, din nefericire, de prea multă priză la publicul de peste Prut. Pun acest lucru pe seama diferențelor de etos, de discrepanțele și diferențele pe care le-am asimilat, fiind parte ruptă dintr-o țară integră, parte mutilată, sărăcită și dominată de un regim dictatorial parazitar. Paradoxal (sau nu) am reușit să supraviețuim și să ne menținem pe poziții ferme, făcându-ne auziți dincolo de frontierele țării, iar cartea rămâne a fi unul dintre cei mai buni mesageri, în acest sens.
Pentru a corecta cumva inechitatea și a ne face vizibili, se cuvine să vă aduc în atenție un volum pe care s-ar putea să nu-l fi găsit încă printre rafturile doldora de cărți cu marca must read sau bestseller, pentru că soarta sa e de departe una diferită de aceste categorisiri echivoci. E vorba de volumul "Sunt oare un călău?" de Lilia Calancea. Pe autoare o urmăresc de ceva ani în bula rețelelor mele sociale și îmi place storytellingul pe care-l utilizează, astfel încât să-și poarte cititorii de mână, respectuos, spre locul poveștilor sale. Știu că anterior a publicat două romane, "Bocete de nuntă" și "Regina nopții", care s-au bucurat de admirația publicului din Basarabia, dar la care nu am ajuns din varii motive.
Diametral opus acelor experimente literare, începând chiar cu titlul ales, volumul "Sunt oare un călău?" e o narațiune care ți se cuibărește în măduva osoasă și dezgroapă de acolo cele mai întunecate frici ale trecutului. Dar să ne oprim nițel asupra istoriei în sine. În prim plan, pe linia prezentului, apare Margarita Kostenko, o femeie de origine ucraineană, care descoperă în casa părintească, după trecerea în neființă a părinților, o fotografie care îi răstoarnă întreaga viață. Tatăl său, figura paternă care îi umple golurile și îi completează statutul social, apare alături de alți gardieni în imediata apropiere a unei gropi comune de la Treblinka, unul dintre lagărele de concentrare în care moartea a devenit monedă de schimb.
Margarita se lovește de impostură, se simte anulată și încearcă să-și reanimeze simțurile, amintindu-și despre dimensiunea umană a tatălui:
"Semăn leit cu tata. În poză mă văd pe mine cu arma. Îmi tai părul și îmbrac uniforma tatei. Pe frunte port o cocardă, două ciolane încrucișate sub un craniu.
Oamenii caută prin fotografiile vechi cum arată un călău. Ce ochi, ce nas, ce zâmbet are. Eu nu trebuie să caut nimic. Totul e în oglindă."
Viața ei pare să se împartă între un trecut anonim și un viitor incert, în care fie admite greutatea blestemului părintesc și ilustrarea vechiului motto că "Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii", fie încearcă să descâlcească mărturiile celui care se întreabă dacă a fost sau nu un călău.
Tehnica narativă a jurnalului mi se pare una dintre cele mai potrivite, în cazul romanelor care vin să elucideze evenimente din trecut, precum e Holocaustul. Aceasta permite transpunerea emoțională, empatică a evenimentelor, ceea ce îi dă cititorului posibilitatea de a "trăi" evenimentele pe viu, simțind dimensiunea abominabilă a acestui episod obscur din istoria Europei.
Accentele majore, transpuse în dialoguri care lasă loc de meditație, sunt fixate pe teme precum credința, loialitatea sau resemnarea:
" - Kostenko, crezi că el există?
- Cine?
- Dumnezeu.
- De ce mă întrebi?
- Nicăieri în lume nu mi-a păsat dacă exista, dar aici, la Treblinka, mă întreb pentru prima oară: unde e Dumnezeu. Unde naiba e Dumnezeu?"
Dialogurile dintre gardieni par a fi desprinse din istoria soldaților care l-au răstignit pe Iisus, doar că de această dată pe cruce a urcat un popor. Lilia Calancea prinde în povestirea sa multe elemente șocante (poate un pic prea multe, dar nu avem cum să trecem peste faptul că sunt reale, deci nu pot fi judecate prin prismă literară), momente care îți dau senzații de rău, de gust metalic în gură.
O singură remarcă aș avea. Mi-am dorit să citesc (poate) o elucidare a relațiilor părinte – copil între Margarita și predecesorii săi. Cred că exemplificarea, analiza acestei dimensiuni ar fi completat paradigma istoriei din "Sunt oare un călău?", scoțând la iveală acele urmări pe care violența le lasă asupra temnicerilor. "Sunt oare un călău?" e o carte umană, dificilă, inconfortabilă, dureroasă, viscerală, dar care riscă să fie neînțeleasă într-o epocă a desensibilizării.
Pentru a corecta cumva inechitatea și a ne face vizibili, se cuvine să vă aduc în atenție un volum pe care s-ar putea să nu-l fi găsit încă printre rafturile doldora de cărți cu marca must read sau bestseller, pentru că soarta sa e de departe una diferită de aceste categorisiri echivoci. E vorba de volumul "Sunt oare un călău?" de Lilia Calancea. Pe autoare o urmăresc de ceva ani în bula rețelelor mele sociale și îmi place storytellingul pe care-l utilizează, astfel încât să-și poarte cititorii de mână, respectuos, spre locul poveștilor sale. Știu că anterior a publicat două romane, "Bocete de nuntă" și "Regina nopții", care s-au bucurat de admirația publicului din Basarabia, dar la care nu am ajuns din varii motive.
Diametral opus acelor experimente literare, începând chiar cu titlul ales, volumul "Sunt oare un călău?" e o narațiune care ți se cuibărește în măduva osoasă și dezgroapă de acolo cele mai întunecate frici ale trecutului. Dar să ne oprim nițel asupra istoriei în sine. În prim plan, pe linia prezentului, apare Margarita Kostenko, o femeie de origine ucraineană, care descoperă în casa părintească, după trecerea în neființă a părinților, o fotografie care îi răstoarnă întreaga viață. Tatăl său, figura paternă care îi umple golurile și îi completează statutul social, apare alături de alți gardieni în imediata apropiere a unei gropi comune de la Treblinka, unul dintre lagărele de concentrare în care moartea a devenit monedă de schimb.
Margarita se lovește de impostură, se simte anulată și încearcă să-și reanimeze simțurile, amintindu-și despre dimensiunea umană a tatălui:
"Semăn leit cu tata. În poză mă văd pe mine cu arma. Îmi tai părul și îmbrac uniforma tatei. Pe frunte port o cocardă, două ciolane încrucișate sub un craniu.
Oamenii caută prin fotografiile vechi cum arată un călău. Ce ochi, ce nas, ce zâmbet are. Eu nu trebuie să caut nimic. Totul e în oglindă."
Viața ei pare să se împartă între un trecut anonim și un viitor incert, în care fie admite greutatea blestemului părintesc și ilustrarea vechiului motto că "Părinţii mănâncă aguridă şi copiilor li se strepezesc dinţii", fie încearcă să descâlcească mărturiile celui care se întreabă dacă a fost sau nu un călău.
Tehnica narativă a jurnalului mi se pare una dintre cele mai potrivite, în cazul romanelor care vin să elucideze evenimente din trecut, precum e Holocaustul. Aceasta permite transpunerea emoțională, empatică a evenimentelor, ceea ce îi dă cititorului posibilitatea de a "trăi" evenimentele pe viu, simțind dimensiunea abominabilă a acestui episod obscur din istoria Europei.
Accentele majore, transpuse în dialoguri care lasă loc de meditație, sunt fixate pe teme precum credința, loialitatea sau resemnarea:
" - Kostenko, crezi că el există?
- Cine?
- Dumnezeu.
- De ce mă întrebi?
- Nicăieri în lume nu mi-a păsat dacă exista, dar aici, la Treblinka, mă întreb pentru prima oară: unde e Dumnezeu. Unde naiba e Dumnezeu?"
Dialogurile dintre gardieni par a fi desprinse din istoria soldaților care l-au răstignit pe Iisus, doar că de această dată pe cruce a urcat un popor. Lilia Calancea prinde în povestirea sa multe elemente șocante (poate un pic prea multe, dar nu avem cum să trecem peste faptul că sunt reale, deci nu pot fi judecate prin prismă literară), momente care îți dau senzații de rău, de gust metalic în gură.
O singură remarcă aș avea. Mi-am dorit să citesc (poate) o elucidare a relațiilor părinte – copil între Margarita și predecesorii săi. Cred că exemplificarea, analiza acestei dimensiuni ar fi completat paradigma istoriei din "Sunt oare un călău?", scoțând la iveală acele urmări pe care violența le lasă asupra temnicerilor. "Sunt oare un călău?" e o carte umană, dificilă, inconfortabilă, dureroasă, viscerală, dar care riscă să fie neînțeleasă într-o epocă a desensibilizării.
Read
July 19, 2023Undeva între 3 și 4 o văd, totuși trei pare prea puțin și patru prea mult. Are si fragmente de 5 stele. Asa ca nu pot s-o notez, o las așa.
Surprinzătoare carte, nu mă așteptam la așa o abordare. Nu știu dacă mai sunt romane românești despre lagărele de exterminare naziste, eu n-am citit.
O mare parte din conținutul cărții este aproape ca o ședință foto cu un super star, o colecție de super ipostaze grăitoare, doar că modelul, subiectul, e însăși Oroarea. Lagărul de exterminare de la Treblinka a fost copilul secret și genial al nazismului, nu unicul, ci unul dintre mai mulți. Făcut cu intenția de fi trimis în neființă după ce și-ar fi îndeplinit misiunea, urma să fie șters de pe fata pământului pentru a nu rămâne în amintirea nimănui. Ca un coșmar criminal care se pierde în noapte cu tot cu mintea care l-a visat. În perioada în care a funcționat el a fost scena macabră pe care s-a cântat aceeași partitură inumană, înfiorătoare a urii față de evrei, un fel de cor de susținere a groaznicelor Auschwitz-Birkenau. Pentru scurta lui existență, numarul de exterminari a fost aiuritor de mare, asta a dovedit o organizare si un zel semnificativ.
O particularitate a fost existenta gardienilor ucraineni. Asta i-a permis autoarei sa însăileze o poveste despre Descendență, Vină și Memorie. Și, de fapt, despre asta este vorba in profunzime, despre aceste trei picioare ale Istoriei. Despre faptul ca aceste lucruri s-au întâmplat cu participarea părinților și a bunicilor noștrii.
Marea întrebare a romanului este: noi, fiecare, suntem potențiali călăi, copii de călăi? Suntem în stare să ucidem un om care nu ne-a făcut nimic, dacă am fi puși intr-o anumita conjunctura? Departajarea nu se face între germani, români, ucrainieni, basarabeni sau ruși. Departajarea se face între cei care au vocația crimei, care se pot transforma din oameni obișnuiți, vecini ai noștri, rude, prieteni, colegi, în călăi dedicați, pasionali, devotați urii si uciderii de seamăn, și ceilalți, victimele, cei inapți pentru ucidere.
Existenta lui Kostenko, acest tată în care fiica descoperă un fost gardian la Treblinka, permite o alta intrebare: în ce măsură călăii au fost victime? Exista o opțiune în afara propriei exterminari? Între a trăi în crimă și a te condamna la moarte, în încercarea de a rămâne nevinovat, mai exista ceva?
De fapt ce puteai alege atunci, in momentul în care Dumnezeu își închisese ochiul?
"Și m-a chemat
DUMNEZEU
Și mi-a spus
Tu ești OCHIUL
Privește lumea
din turneul
veghează peste ea
sa nu-ti scape nimic.
Sa-mi spui totul.
...........................
Refuzi? E prea mult pentru un om?
Atunci cui să dau locul?
De ce crezi
ca-s obosit?
Ș-închid
uneori
OCHIUL?"
Kostenko se poate sa fi rămas curat, un mare inocent în mijlocul imensei monstruozități orchestrate de naziști? Sa fie el, Alioșa K, acel Alioșa? (Karamazov?)
Cartea este și un manifest în favoarea memoriei, a unei istorii scrise cu ochii deschiși. Lilia Calancea pledează pentru adevăr și pentru un moment contemporan cu noi în care sa scoatem la lumina scheletele din dulap, sa ne uitam înapoi, nu pentru blam și răzbunare, ci pentru a ști cine suntem. Este nevoie de ochiul deschis al Omului ațintit înspre momentul din trecut când toți ochii erau nevăzători, rătăciți sau morți.
Cartea are câteva fragmente în care este țintită uitarea, ca o ultima grozăvie și o supremă umilință, aceea de a ignora crima, implicit victima, a-i întoarce spatele și o trimite intr-o absolută neființă.
"Iadului Dante e plin de păcătoși cu nume mari. Iadul din Treblinka, de inocenți anonimi. Numele din iadului Dante vor rămâne pe veci în literatură. Înveșnicirea lor a meritat suferința. I-a dat un sens. În Iadul nostru, Kostenko, suferințele nu au sens. Iadul adevărat e cel în care suferi fără sens. Mori fără nume. Ca un păduche strivit sub unghie."
"Mai groaznic decât iadul din Treblinka e numai gândul că pe locul ăsta blestemat va crește cândva o poiană cu flori. Vor crește viu și colorat pe cenușa oamenilor. Va apărea prima căsuță. Mai multe. Se vor naște oameni. Vor dormi, vor mânca, vor râde și vor cânta. Vor mirosi flori. Le vor pune în vaze și vor bea ceai pe verandă. Iar dacă vor auzi că în Treblinka nu au cântat întotdeauna păsările, că în '42 pădurile au fremătat de vaietele femeilor și urletele copiilor, vor refuza să creadă. Cum să crezi în așa aiureală? Sau dacă admitem, prin absurd, că așa a fost, cum să crezi că o mână de oameni cu arme au transformat sute de mii de alți oameni în îngrășământ? Imposibil. Tremur de furie la gândul că lumea nu va afla de noi. Că lumea nu va dori să creadă că noi am existat. Că zbirii sunt oameni ca ei. Și că au fost și ei inocenți cândva."
În epilog se vede sămânța unui ciclu nou, un crâncen nou început, o poveste care poate oricând sa o ia de la capăt. Fragmentul acesta - "Dacă nu ma crezi ca naționalismul e o forma de degradare, n-ai decât sa te privești în oglindă. Ești plin de sânge." - stă ca o grămadă de paie uscate sub soare. Și teribilă, ca un chibrit scăpărat, intrebarea: "Dacă ți-aș da o arma acum, ai trage în mama lui Feldman?"
Am avut impresia unui dezechilibru în carte. Ponderea mărturiilor din jurnal a fost prea mare. Or miza nu cred ca era asta, o derulare a atrocitățile din lagăr - chiar dacă ele sunt impresionante și foarte bine scrise - ci povestea de după. Generația următoare ocupă un loc prea mic, raportul dintre copil și părinte este minimal, aproape inexistent. O reacție față de care am avut o rezervă destul de pronunțată a fost cea din debut, când fata descoperă adevărul despre părinții ei. As fi înțeles pe deplin stupoarea, durerea, revolta, dezamăgirea, deruta simtite la aflarea adevărului, dar toate n-ar putea sa prefacă în nimic dragostea și atașamentului unui copil fata de părinții lui, așa, dintr-o dată, subit și categoric. A fost prea radical răspunsul, exagerat, fapt pentru care am pus cartea deoparte câteva zile. Totuși cartea Liliei Calancea merita citită pentru părțile ei foarte izbutite si pentru că, fiind un roman mic, se citește repede.
Surprinzătoare carte, nu mă așteptam la așa o abordare. Nu știu dacă mai sunt romane românești despre lagărele de exterminare naziste, eu n-am citit.
O mare parte din conținutul cărții este aproape ca o ședință foto cu un super star, o colecție de super ipostaze grăitoare, doar că modelul, subiectul, e însăși Oroarea. Lagărul de exterminare de la Treblinka a fost copilul secret și genial al nazismului, nu unicul, ci unul dintre mai mulți. Făcut cu intenția de fi trimis în neființă după ce și-ar fi îndeplinit misiunea, urma să fie șters de pe fata pământului pentru a nu rămâne în amintirea nimănui. Ca un coșmar criminal care se pierde în noapte cu tot cu mintea care l-a visat. În perioada în care a funcționat el a fost scena macabră pe care s-a cântat aceeași partitură inumană, înfiorătoare a urii față de evrei, un fel de cor de susținere a groaznicelor Auschwitz-Birkenau. Pentru scurta lui existență, numarul de exterminari a fost aiuritor de mare, asta a dovedit o organizare si un zel semnificativ.
O particularitate a fost existenta gardienilor ucraineni. Asta i-a permis autoarei sa însăileze o poveste despre Descendență, Vină și Memorie. Și, de fapt, despre asta este vorba in profunzime, despre aceste trei picioare ale Istoriei. Despre faptul ca aceste lucruri s-au întâmplat cu participarea părinților și a bunicilor noștrii.
Marea întrebare a romanului este: noi, fiecare, suntem potențiali călăi, copii de călăi? Suntem în stare să ucidem un om care nu ne-a făcut nimic, dacă am fi puși intr-o anumita conjunctura? Departajarea nu se face între germani, români, ucrainieni, basarabeni sau ruși. Departajarea se face între cei care au vocația crimei, care se pot transforma din oameni obișnuiți, vecini ai noștri, rude, prieteni, colegi, în călăi dedicați, pasionali, devotați urii si uciderii de seamăn, și ceilalți, victimele, cei inapți pentru ucidere.
Existenta lui Kostenko, acest tată în care fiica descoperă un fost gardian la Treblinka, permite o alta intrebare: în ce măsură călăii au fost victime? Exista o opțiune în afara propriei exterminari? Între a trăi în crimă și a te condamna la moarte, în încercarea de a rămâne nevinovat, mai exista ceva?
De fapt ce puteai alege atunci, in momentul în care Dumnezeu își închisese ochiul?
"Și m-a chemat
DUMNEZEU
Și mi-a spus
Tu ești OCHIUL
Privește lumea
din turneul
veghează peste ea
sa nu-ti scape nimic.
Sa-mi spui totul.
...........................
Refuzi? E prea mult pentru un om?
Atunci cui să dau locul?
De ce crezi
ca-s obosit?
Ș-închid
uneori
OCHIUL?"
Kostenko se poate sa fi rămas curat, un mare inocent în mijlocul imensei monstruozități orchestrate de naziști? Sa fie el, Alioșa K, acel Alioșa? (Karamazov?)
Cartea este și un manifest în favoarea memoriei, a unei istorii scrise cu ochii deschiși. Lilia Calancea pledează pentru adevăr și pentru un moment contemporan cu noi în care sa scoatem la lumina scheletele din dulap, sa ne uitam înapoi, nu pentru blam și răzbunare, ci pentru a ști cine suntem. Este nevoie de ochiul deschis al Omului ațintit înspre momentul din trecut când toți ochii erau nevăzători, rătăciți sau morți.
Cartea are câteva fragmente în care este țintită uitarea, ca o ultima grozăvie și o supremă umilință, aceea de a ignora crima, implicit victima, a-i întoarce spatele și o trimite intr-o absolută neființă.
"Iadului Dante e plin de păcătoși cu nume mari. Iadul din Treblinka, de inocenți anonimi. Numele din iadului Dante vor rămâne pe veci în literatură. Înveșnicirea lor a meritat suferința. I-a dat un sens. În Iadul nostru, Kostenko, suferințele nu au sens. Iadul adevărat e cel în care suferi fără sens. Mori fără nume. Ca un păduche strivit sub unghie."
"Mai groaznic decât iadul din Treblinka e numai gândul că pe locul ăsta blestemat va crește cândva o poiană cu flori. Vor crește viu și colorat pe cenușa oamenilor. Va apărea prima căsuță. Mai multe. Se vor naște oameni. Vor dormi, vor mânca, vor râde și vor cânta. Vor mirosi flori. Le vor pune în vaze și vor bea ceai pe verandă. Iar dacă vor auzi că în Treblinka nu au cântat întotdeauna păsările, că în '42 pădurile au fremătat de vaietele femeilor și urletele copiilor, vor refuza să creadă. Cum să crezi în așa aiureală? Sau dacă admitem, prin absurd, că așa a fost, cum să crezi că o mână de oameni cu arme au transformat sute de mii de alți oameni în îngrășământ? Imposibil. Tremur de furie la gândul că lumea nu va afla de noi. Că lumea nu va dori să creadă că noi am existat. Că zbirii sunt oameni ca ei. Și că au fost și ei inocenți cândva."
În epilog se vede sămânța unui ciclu nou, un crâncen nou început, o poveste care poate oricând sa o ia de la capăt. Fragmentul acesta - "Dacă nu ma crezi ca naționalismul e o forma de degradare, n-ai decât sa te privești în oglindă. Ești plin de sânge." - stă ca o grămadă de paie uscate sub soare. Și teribilă, ca un chibrit scăpărat, intrebarea: "Dacă ți-aș da o arma acum, ai trage în mama lui Feldman?"
Am avut impresia unui dezechilibru în carte. Ponderea mărturiilor din jurnal a fost prea mare. Or miza nu cred ca era asta, o derulare a atrocitățile din lagăr - chiar dacă ele sunt impresionante și foarte bine scrise - ci povestea de după. Generația următoare ocupă un loc prea mic, raportul dintre copil și părinte este minimal, aproape inexistent. O reacție față de care am avut o rezervă destul de pronunțată a fost cea din debut, când fata descoperă adevărul despre părinții ei. As fi înțeles pe deplin stupoarea, durerea, revolta, dezamăgirea, deruta simtite la aflarea adevărului, dar toate n-ar putea sa prefacă în nimic dragostea și atașamentului unui copil fata de părinții lui, așa, dintr-o dată, subit și categoric. A fost prea radical răspunsul, exagerat, fapt pentru care am pus cartea deoparte câteva zile. Totuși cartea Liliei Calancea merita citită pentru părțile ei foarte izbutite si pentru că, fiind un roman mic, se citește repede.
December 27, 2023
O lectură care te bântuie mult timp după ce ai lăsat cartea din mână. Ca majoritatea cărților despre Holocaust. Mintea umană nu poate cuprinde atâta grozăvie. Și totuși s-a întâmplat. Și cineva a orchestrat-o. Iar cei care au făcut parte din ea au intrat într-un iad fără scăpare. Un iad în care doar moartea, nebunia sau totala abrutizare reușesc să șteargă ororile de pe retină, mirosul de carne arsă din nări sau gustul apei amestecate cu "zeama morților. "
Personajele pe care autoarea ni le așează în față sunt victime-călăi, călăi- victime ale unei lumi în care orice valoare umană a fost anulată. Moroz, Iașa sau Kostenko reușesc să rămână întregi la minte pentru că se agață cu disperare de o fărâmă de omenie din ei. Deși Iașa evadează din Treblinka, încercarea lui de a avertiza oamenii despre ce se întâmplă e inutilă. Oamenii nu pot crede grozăviile pe care le aud. Mai mult, Kostenko și Iașa reușesc să iasă în cele din urmă din Treblinka dar Treblinka nu va ieși niciodată din ei.
"Știi de ce călăii trăiesc mult? Pentru că duc în cârcă doar un adevăr. Știi de ce victimele au viață lungă? Pentru că doar un adevăr au de cărat în spate. Dar cum să trăiesc eu? Când sunt și una și alta. O victimă călău. Cum să trăiesc sub povara unui munte, în care un gram de adevăr e mai greu decât decât zece tone de minciuni? "
O carte scurtă dar intensă. Tensiunea se clădește constant, în propoziții scurte, de impact, care te răscolesc. Recomand.
Personajele pe care autoarea ni le așează în față sunt victime-călăi, călăi- victime ale unei lumi în care orice valoare umană a fost anulată. Moroz, Iașa sau Kostenko reușesc să rămână întregi la minte pentru că se agață cu disperare de o fărâmă de omenie din ei. Deși Iașa evadează din Treblinka, încercarea lui de a avertiza oamenii despre ce se întâmplă e inutilă. Oamenii nu pot crede grozăviile pe care le aud. Mai mult, Kostenko și Iașa reușesc să iasă în cele din urmă din Treblinka dar Treblinka nu va ieși niciodată din ei.
"Știi de ce călăii trăiesc mult? Pentru că duc în cârcă doar un adevăr. Știi de ce victimele au viață lungă? Pentru că doar un adevăr au de cărat în spate. Dar cum să trăiesc eu? Când sunt și una și alta. O victimă călău. Cum să trăiesc sub povara unui munte, în care un gram de adevăr e mai greu decât decât zece tone de minciuni? "
O carte scurtă dar intensă. Tensiunea se clădește constant, în propoziții scurte, de impact, care te răscolesc. Recomand.
May 30, 2022
Este dificil — dacă nu chiar imposibil — să scrii atât de „direct” despre evenimente dureroase și îndepărtate fără să le contaminezi, în același timp, cu acea brumă de falsificare pe care o oferă, de obicei, literatura. Cu alte cuvinte, este greu să nu transformi suferința în marfă. În „Sunt oare un călău?”, singura mediere dintre prezent și istorie stă exclusiv în tehnica naratologică menționată anterior — oscilația dintre fragmentele de jurnal și perspectiva fiicei. Consider că această mediere nu este de ajuns.
https://www.scena9.ro/article/cronica...
https://www.scena9.ro/article/cronica...
May 29, 2023
Cum e să fii fiica unui fost gardian al lagărului de exterminare? Cum e să știi că prin venele tale curge sângele unui călău?
Când iai în mână romanul Liliei Calancea nici nu presupui că o carte relativ mică la volum (160 pagini) va fi în stare să te răvășească în asemenea mod și să-ți trezească simțurile.
Mi-a plăcut noua perspectivă (cel puțin pentru mine) din care este tratat Holocaustul. Nu este despre lagăr în modul pe care îl cunoșteam eu (din multiplele lecturi), deci din perspectiva victimelor, ci din celălat unghi, cealaltă baricadă este prezentată aici. Și dacă credeți și voi, precum eu înainte de lectura romanului, că cei numiți “naziști” nu au cum să te sensibilizeze, este un motiv întemeiat să citiți cartea.
Romanul prezintă istoria familiei Kostenko povestită pe doua planuri. În prezent o avem pe Margarita Kostenko, care după moartea părinților descoperă cu stupoare că tatăl ei a fost gardian în lagărul Treblinka. Între filele unui jurnal vechi, Margarita găsește o poză în care printre alții este și tatăl său îmbrăcat în uniformă de militar stând lângă o groapă comună. Multiple întrebări îi apar. Cum a putut mama sa să trăiască cu un asemenea soț? De ce mama sa i-a adus pe lume un copil unui asemenea om? Dar mai ales de ce au păstrat fotografia? Toate aceste răspunsuri le va descoperi prin intermediul jurnalului tatălui său, completat ulterior și de mama sa, ceea ce reprezintă planul trecutului.
Mi-a plăcut această trecere de la planul prezentului la cel al trecutului prin jurnal. Cred că este un mod inedit în care faptele din trecut apar prin vocea celui ce a trăit evenimentele.
Multiple pasaje sunt menite să scoată cititorul din zona sa de confort, prezentându-i o realitate cu care nu este deprins, care deranjează și-i repugnă pe-alocuri. După ce închizi cartea rămâi cu un gust amar și cu unele meditații / întrebări pe care ți le adresezi cu privire la cele citite.
Lilia Calancea, ai reușit să mă impresionezi cu această carte. Deși am citit “Regina nopții” și “Bocete de nuntă”, pe care de-altfel le-am îndrăgit, cred că prin “Sunt oare un călău” ai demonstrat că ești un autor care poate scrie în diferite moduri/stiluri și de la care putem aștepta și alte surprize. Eu deja sunt curioasă să-ți descopăr următoarea carte.
“Poate că, tocmai văzând tot iadul ăsta, omul va înțelege că nu se mai poate așa. Că e împotriva firii umane ce face el. Poate că tocmai asta vrea Dumnezeu de la el: să înțeleagă singur cum e când nu e niciun Dumnezeu. Nicio supraveghere. Niciun martor la toate grozăviile lui. Că nu e pic de viață în tot ce face el fără iubire, milă, credință. Că unde nu e viață, nu e nici Dumnezeu. Iar unde nu e Dumnezeu, totul e cenușă.”
“Sunt oare un călău” de Lilia Calancea
Când iai în mână romanul Liliei Calancea nici nu presupui că o carte relativ mică la volum (160 pagini) va fi în stare să te răvășească în asemenea mod și să-ți trezească simțurile.
Mi-a plăcut noua perspectivă (cel puțin pentru mine) din care este tratat Holocaustul. Nu este despre lagăr în modul pe care îl cunoșteam eu (din multiplele lecturi), deci din perspectiva victimelor, ci din celălat unghi, cealaltă baricadă este prezentată aici. Și dacă credeți și voi, precum eu înainte de lectura romanului, că cei numiți “naziști” nu au cum să te sensibilizeze, este un motiv întemeiat să citiți cartea.
Romanul prezintă istoria familiei Kostenko povestită pe doua planuri. În prezent o avem pe Margarita Kostenko, care după moartea părinților descoperă cu stupoare că tatăl ei a fost gardian în lagărul Treblinka. Între filele unui jurnal vechi, Margarita găsește o poză în care printre alții este și tatăl său îmbrăcat în uniformă de militar stând lângă o groapă comună. Multiple întrebări îi apar. Cum a putut mama sa să trăiască cu un asemenea soț? De ce mama sa i-a adus pe lume un copil unui asemenea om? Dar mai ales de ce au păstrat fotografia? Toate aceste răspunsuri le va descoperi prin intermediul jurnalului tatălui său, completat ulterior și de mama sa, ceea ce reprezintă planul trecutului.
Mi-a plăcut această trecere de la planul prezentului la cel al trecutului prin jurnal. Cred că este un mod inedit în care faptele din trecut apar prin vocea celui ce a trăit evenimentele.
Multiple pasaje sunt menite să scoată cititorul din zona sa de confort, prezentându-i o realitate cu care nu este deprins, care deranjează și-i repugnă pe-alocuri. După ce închizi cartea rămâi cu un gust amar și cu unele meditații / întrebări pe care ți le adresezi cu privire la cele citite.
Lilia Calancea, ai reușit să mă impresionezi cu această carte. Deși am citit “Regina nopții” și “Bocete de nuntă”, pe care de-altfel le-am îndrăgit, cred că prin “Sunt oare un călău” ai demonstrat că ești un autor care poate scrie în diferite moduri/stiluri și de la care putem aștepta și alte surprize. Eu deja sunt curioasă să-ți descopăr următoarea carte.
“Poate că, tocmai văzând tot iadul ăsta, omul va înțelege că nu se mai poate așa. Că e împotriva firii umane ce face el. Poate că tocmai asta vrea Dumnezeu de la el: să înțeleagă singur cum e când nu e niciun Dumnezeu. Nicio supraveghere. Niciun martor la toate grozăviile lui. Că nu e pic de viață în tot ce face el fără iubire, milă, credință. Că unde nu e viață, nu e nici Dumnezeu. Iar unde nu e Dumnezeu, totul e cenușă.”
“Sunt oare un călău” de Lilia Calancea
April 27, 2022
#suntoareuncălău
Să citești despre război, când peste prag acesta se întâmplă, e un fel de otravă luată în doze mici -nu te va omorî, dar nici nu-ți face bine. Te va imuniza, dar gustul amar îți va rămâne mult timp pe suflet. Un fel de amăreală pe care nu trebuie să o uităm, nu avem dreptul să o aruncăm sub preș. Lectura acestui nou roman al autoarei @lilia.calancea a fost una grea, mi-am dat suficient timp pentru a vizualiza scenele și pentru a încerca să văd "călăii" . Undeva în sinea mea a existat mereu întrebarea:cum și ce au simțit cei de partea "răului", cum mergeau zi de zi la muncă știind că acolo vor număra mii de suflete aruncate în foc, cum se simt cei cu mâna pe butoanele roșii, ce au în cap, cum au trăit după război cu mâinile pline de sânge? Și fiindcă "Sunt oare un Călău" vine în urma altei cărți cu tematică asemănătoare,(Zona de Interes, Martin Amis) mi-am completat, oarecum, imaginea războiului, rutina zilnică a genocidului, a cruzimii fără margini și a vieții de după iad. "Iadul lui Dante e plin de păcătoși cu nume mari. Iadul din Treblinka, de inocenți anonimi. Numele din iadul lui Dante vor rămâne pe veci in literatură. Înveșnicirea lor a meritat suferința. I-a dat un sens. În iadul nostru, Kostenko, suferințele nu ai sens. Iadul adevărat e cel în care suferi fără sens. Mori fără nume."
Poezia din roman respiră încă cenușa din Treblinka. M(i)-a (plăcut) durut mult de tot.
Citiți despre război, scrieți, spuneți, nu tăceți, așa încât la întrebarea "где вы были на протяжении многих лет пока погибали люди?" Să avem ce arăta și spune. Aceasta e forma noastră de a lupta cu războiul: dezvelind crimele de sub pătura timpului. #să_fie_pace
Să citești despre război, când peste prag acesta se întâmplă, e un fel de otravă luată în doze mici -nu te va omorî, dar nici nu-ți face bine. Te va imuniza, dar gustul amar îți va rămâne mult timp pe suflet. Un fel de amăreală pe care nu trebuie să o uităm, nu avem dreptul să o aruncăm sub preș. Lectura acestui nou roman al autoarei @lilia.calancea a fost una grea, mi-am dat suficient timp pentru a vizualiza scenele și pentru a încerca să văd "călăii" . Undeva în sinea mea a existat mereu întrebarea:cum și ce au simțit cei de partea "răului", cum mergeau zi de zi la muncă știind că acolo vor număra mii de suflete aruncate în foc, cum se simt cei cu mâna pe butoanele roșii, ce au în cap, cum au trăit după război cu mâinile pline de sânge? Și fiindcă "Sunt oare un Călău" vine în urma altei cărți cu tematică asemănătoare,(Zona de Interes, Martin Amis) mi-am completat, oarecum, imaginea războiului, rutina zilnică a genocidului, a cruzimii fără margini și a vieții de după iad. "Iadul lui Dante e plin de păcătoși cu nume mari. Iadul din Treblinka, de inocenți anonimi. Numele din iadul lui Dante vor rămâne pe veci in literatură. Înveșnicirea lor a meritat suferința. I-a dat un sens. În iadul nostru, Kostenko, suferințele nu ai sens. Iadul adevărat e cel în care suferi fără sens. Mori fără nume."
Poezia din roman respiră încă cenușa din Treblinka. M(i)-a (plăcut) durut mult de tot.
Citiți despre război, scrieți, spuneți, nu tăceți, așa încât la întrebarea "где вы были на протяжении многих лет пока погибали люди?" Să avem ce arăta și spune. Aceasta e forma noastră de a lupta cu războiul: dezvelind crimele de sub pătura timpului. #să_fie_pace
February 4, 2022
Intre 3 si 4 ar fi si aici. Pretextul de la care porneste cartea este un jurnal pe care o femeie il gaseste dupa moartea mamei si in care recunoaste scrisul ambilor parinti (tatal a murit si el cu putin timp inaintea mamei). Din jurnal cade si o fotografie, in care tatal apare imortalizat in fata unei gropi comune din cel de-al doilea razboi mondial. Pe parcurs ni se explica ca acesta fusese gardian la Treblinka (unde isi cunoaste si sotia), dar nu unul din randurile trupelor SS, ci un ucrainean care fusese pacalit cumva sa presteze munca cin lagar. Romanul este bine scris, dar partea cea mai interesanta, reactia si modul in care copilul (femeia care gaseste jurnalul) isi gestioneaza reactiile dupa aflarea adevarului despre parintii ei este abandonata repede (ramane doar un pretext), in timp ce ideea de baza ramane relatarea povestilor teribile de la Treblinka din perspectiva unuia dintre calai, dar care nu este un calau-calau, ci un fel de calau-victima. In plus, mi se pare si usor neverosimila povestea lui Kostenko.
March 24, 2022
Este o poveste copleșitoare, cu amintiri despre viața în lagăr, care se succed sub forma unor tablouri zugrăvite în culori intense. Fiecare pagină aduce o nouă întâmplare, oamenii nu se justifică ci povestesc despre moartea care sufocă totul. Și totuși, în mijlocul ororii apar și mici povești de dragoste, așa cum pe locul de odinioară al lagărul acum răsar, în mod nedrept, flori.
Oamenii buni seamănă toți între ei, în schimb călăii niciodată, spune Lilia Calancea, care își propună să redea complexitatea sufletului omenesc, disecând sentimentele de vinovăție ale celor care au scăpat cu viață din infern.
Este un roman scurt, dar foarte puternic, pe care îl citești dintr-o suflare, conpleșit de groază, dar și cucerit de proza acestei scriitoare cu un condei precis ca un bisturiu, care nu face risipă de cuvinte, reușind însă să stârnească în cititor o multitudine de sentimente.
Oamenii buni seamănă toți între ei, în schimb călăii niciodată, spune Lilia Calancea, care își propună să redea complexitatea sufletului omenesc, disecând sentimentele de vinovăție ale celor care au scăpat cu viață din infern.
Este un roman scurt, dar foarte puternic, pe care îl citești dintr-o suflare, conpleșit de groază, dar și cucerit de proza acestei scriitoare cu un condei precis ca un bisturiu, care nu face risipă de cuvinte, reușind însă să stârnească în cititor o multitudine de sentimente.
December 28, 2024
Undeva la 3 stele.
Nu aș alege Holocaustul ca subiect al romanului dacă sunt la începuturi în meseria asta. E o temă atât de încărcată de semnificații, cu o memorie atât de grea, încât șansele să o dai în bară sunt mari. Lilia Calancea a încercat. Părerea mea e că se putea mai bine:
https://vderevlean.wordpress.com/2024...
Nu aș alege Holocaustul ca subiect al romanului dacă sunt la începuturi în meseria asta. E o temă atât de încărcată de semnificații, cu o memorie atât de grea, încât șansele să o dai în bară sunt mari. Lilia Calancea a încercat. Părerea mea e că se putea mai bine:
https://vderevlean.wordpress.com/2024...
April 30, 2022
Romanul a fost inspirat/scris în baza unui caiet-mărturie (găsit de către fiica personajelor prezente în narațiunea cărții) dar și a unei documentări minuțioase din partea autoarei.
Ecoul războiului al doilea mondial mai este viu, răsună sub diverse subiecte...
Treblinka - iadul în care au murit genii. Nimic nu poate fi mai inuman decât atunci când omul este deposedat de lucrurile materiale, de intimitate, de identitate, apoi i se oferă moartea - nesolicitată, nemeritată. Crimele împotriva umanității provoacă procese de conștiință doar pentru călăi, victimile se transformă în cenușă.
Ecoul războiului al doilea mondial mai este viu, răsună sub diverse subiecte...
Treblinka - iadul în care au murit genii. Nimic nu poate fi mai inuman decât atunci când omul este deposedat de lucrurile materiale, de intimitate, de identitate, apoi i se oferă moartea - nesolicitată, nemeritată. Crimele împotriva umanității provoacă procese de conștiință doar pentru călăi, victimile se transformă în cenușă.
October 11, 2022
O poezie a deznădejdii. Scriitura m-a răscolit. Sunt acolo niște imagini absolut fabuloase, îți rămân în creier și pe limbă.
May 9, 2024
Uneori, cu cât e mai scurtă cartea, cu atât e mai cutremurătoare istoria, iar detaliile mai greu de digerat.
Literatura basarabeană e ca o comoară, nedescoperită încă în afară. E o artă născută din suferință, din suferința unui copil, unei mame, unei întregi națiuni.
Despre roman nu o să spun multe, pentru că cine sunt eu să-mi dau cu părerea despre ororile prin care războiul a terorizat milioane de oameni, inclusiv frați de-ai noștri? O să spun doar că e o istorie care prezintă din altă perspectivă fața războiului, din perspectiva acelor victime pe care toți am decis să-i considerăm călăi, fără să credem, măcar pentru o secundă, că au fost și ei inocenți cândva. Se prezintă ca o mărturie, în cadrul filelor unui jurnal, a unui gardian din lagărul de concentrare Treblinka pentru fiica lui, completat ulterior și de soția sa.
Treblinka, lagărul de exterminare nazist din Polonia ocupată în timpul celui de-al doilea Război Mondial, a fost destinația finală pentru aproximativ 750.000 de evrei și 2000 de romi, victime uitate ale Holocaustului între 1942 și 1943. Dar pe lângă viețile pe care le-au luat camerele de gazare și gropile comune, acest loc a mai distrus și alte mii de destine.
Astăzi, pe locurile blestemate unde domnea împărăția morții, unde erau lagărele de concentrare/exterminare, cresc flori și copaci…pe cenușa victimelor. Unde odată era iadul, acum înflorește raiul.
📌“Există sau nu Dumnezeu? îmi răsună și azi în cap vocea lui Moroz.
Poate că, tocmai văzând tot iadul ăsta, omul va înțelege că nu se mai poate așa. Că e împotriva firii umane ce face el. Poate că tocmai asta vrea Dumnezeu de la el: să înțeleagă singur cum e când nu e niciun Dumnezeu. Nicio supraveghere. Niciun martor la toate grozaviile lui. Că nu e pic de viață în tot ce face el fără iubire, milă, credință. Că unde nu e viață, nu e nici Dumnezeu.
lar unde nu e Dumnezeu, totul e cenușă.
Va putea oare Omul să-l nască din nou pe Dumnezeu?”
Literatura basarabeană e ca o comoară, nedescoperită încă în afară. E o artă născută din suferință, din suferința unui copil, unei mame, unei întregi națiuni.
Despre roman nu o să spun multe, pentru că cine sunt eu să-mi dau cu părerea despre ororile prin care războiul a terorizat milioane de oameni, inclusiv frați de-ai noștri? O să spun doar că e o istorie care prezintă din altă perspectivă fața războiului, din perspectiva acelor victime pe care toți am decis să-i considerăm călăi, fără să credem, măcar pentru o secundă, că au fost și ei inocenți cândva. Se prezintă ca o mărturie, în cadrul filelor unui jurnal, a unui gardian din lagărul de concentrare Treblinka pentru fiica lui, completat ulterior și de soția sa.
Treblinka, lagărul de exterminare nazist din Polonia ocupată în timpul celui de-al doilea Război Mondial, a fost destinația finală pentru aproximativ 750.000 de evrei și 2000 de romi, victime uitate ale Holocaustului între 1942 și 1943. Dar pe lângă viețile pe care le-au luat camerele de gazare și gropile comune, acest loc a mai distrus și alte mii de destine.
Astăzi, pe locurile blestemate unde domnea împărăția morții, unde erau lagărele de concentrare/exterminare, cresc flori și copaci…pe cenușa victimelor. Unde odată era iadul, acum înflorește raiul.
📌“Există sau nu Dumnezeu? îmi răsună și azi în cap vocea lui Moroz.
Poate că, tocmai văzând tot iadul ăsta, omul va înțelege că nu se mai poate așa. Că e împotriva firii umane ce face el. Poate că tocmai asta vrea Dumnezeu de la el: să înțeleagă singur cum e când nu e niciun Dumnezeu. Nicio supraveghere. Niciun martor la toate grozaviile lui. Că nu e pic de viață în tot ce face el fără iubire, milă, credință. Că unde nu e viață, nu e nici Dumnezeu.
lar unde nu e Dumnezeu, totul e cenușă.
Va putea oare Omul să-l nască din nou pe Dumnezeu?”
March 16, 2024
Citită în zbor și pentru că a fost prea bună am rămas fără carte în vacanță ( o frică mare pe care o am eu 😁)
Ne-am întors la lagărele de concentrare ( sau exterminare mai drept spus), dar de data aceasta vedem masacrul din perspectiva călăului. Cum s-au simțit gardienii în acele circumstanțe. Oare aveau de ales? Sau erau impuși să poarte acea mască a brutalității, a lipsei de compasiune și omenie. Din descrieri vedem că unii călăi primeau plăcere de la acele activităti monstruoase pe care le făceau, alții au evitat să tragă cu arma măcar o dată. Acele circumstanțe au arătat adevărata fire a oamenilor. Este o carte #decitit neapărat.
📚 "Mai groaznic decât iadul din Treblinka e numai gândul că pe locul ăsta blestemat va creşte cândva o poiană cu flori. Vor creşte viu şi colorat pe cenușa oamenilor. Va apărea prima căsuţă. Mai multe. Se vor naște oameni. Vor dormi, vor mânca, vor râde şi vor cânta. Vor mirosi flori. Le vor pune în vaze şi vor bea ceai pe verandă. Iar dacă vor auzi că în Treblinka nu au cântat întotdeauna păsările, că în '42 pădurile au fremǎtat de vaietele femeilor şi urletele copiilor, vor refuza să creadă. Cum să crezi în aşa aiureală? Sau dacă admitem, prin absurd, că aşa a fost, cum să crezi că o mână de oameni cu arme au transformat sute de mii de alţi oameni în îngrăşământ? Imposibil. Tremur de furie la gândul că lumea nu va afla de noi. Că lumea nu va dori să creadă că noi am existat. Că zbirii sunt oameni ca ei. Şi că au fost şi ei inocenţi cândva."
Ne-am întors la lagărele de concentrare ( sau exterminare mai drept spus), dar de data aceasta vedem masacrul din perspectiva călăului. Cum s-au simțit gardienii în acele circumstanțe. Oare aveau de ales? Sau erau impuși să poarte acea mască a brutalității, a lipsei de compasiune și omenie. Din descrieri vedem că unii călăi primeau plăcere de la acele activităti monstruoase pe care le făceau, alții au evitat să tragă cu arma măcar o dată. Acele circumstanțe au arătat adevărata fire a oamenilor. Este o carte #decitit neapărat.
📚 "Mai groaznic decât iadul din Treblinka e numai gândul că pe locul ăsta blestemat va creşte cândva o poiană cu flori. Vor creşte viu şi colorat pe cenușa oamenilor. Va apărea prima căsuţă. Mai multe. Se vor naște oameni. Vor dormi, vor mânca, vor râde şi vor cânta. Vor mirosi flori. Le vor pune în vaze şi vor bea ceai pe verandă. Iar dacă vor auzi că în Treblinka nu au cântat întotdeauna păsările, că în '42 pădurile au fremǎtat de vaietele femeilor şi urletele copiilor, vor refuza să creadă. Cum să crezi în aşa aiureală? Sau dacă admitem, prin absurd, că aşa a fost, cum să crezi că o mână de oameni cu arme au transformat sute de mii de alţi oameni în îngrăşământ? Imposibil. Tremur de furie la gândul că lumea nu va afla de noi. Că lumea nu va dori să creadă că noi am existat. Că zbirii sunt oameni ca ei. Şi că au fost şi ei inocenţi cândva."
October 25, 2022
„Știi de ce călăii trăiesc mult? Pentru că duc în cârcă doar un adevăr. Știi de ce victimele au viață lungă? Pentru că doar un adevăr au de cărat în spate. Dar cum trăiesc eu? Când sunt și una, și alta. O victimă călău. Cum să trăiesc sub povara unui munte, în care un gram de adevăr e mai greu decât zece tone de minciuni?
Cel mai strașnic pentru om e să devină victima și călăul propriului popor. Azi stai tolănit în fotoliu și citești gazeta de seară. Mâine ajungi kapo de baracă. Nimeni! Nimeni nu-ți poate garanta că nu vei ajunge într-o zi o victimă călău.”
Cel mai strașnic pentru om e să devină victima și călăul propriului popor. Azi stai tolănit în fotoliu și citești gazeta de seară. Mâine ajungi kapo de baracă. Nimeni! Nimeni nu-ți poate garanta că nu vei ajunge într-o zi o victimă călău.”
This entire review has been hidden because of spoilers.
April 2, 2024
2,5 ⭐️
Un proiect ambițios: în aproximativ 180 de pagini să incluzi povestea unui călău, o poveste de iubire, trauma transgenerațională și niște poezii. Totuși, pentru mine, rămâne la stadiul de proiect întrucât un subiect atât de devastator și oribil nu ai cum să îl rezumi la o nuvela ce se vrea roman.
Nu am simțit că are o structură cartea. Poate de la capitolele și părțile mult prea scurte, acțiune grăbită, personaje inserate de nicăieri, anumite concluzii nefinalizate.
Un proiect ambițios: în aproximativ 180 de pagini să incluzi povestea unui călău, o poveste de iubire, trauma transgenerațională și niște poezii. Totuși, pentru mine, rămâne la stadiul de proiect întrucât un subiect atât de devastator și oribil nu ai cum să îl rezumi la o nuvela ce se vrea roman.
Nu am simțit că are o structură cartea. Poate de la capitolele și părțile mult prea scurte, acțiune grăbită, personaje inserate de nicăieri, anumite concluzii nefinalizate.
June 22, 2024
prima carte pe tema Holocaustului după lucrarea de licență de acum 4 ani.
și-a fost drăguță, dar lacunară. parcă nu era suficient de multă informație, și se simțea superficial, grăbită. deși vorbește despre o parte a istoriei despre care nu cred să fie o singură persoană care să nu fi auzit de ea, lipsește un context istoric și o punere în timp mai pregnantă (se oscilează între bucăți de jurnal și comentariul fiicei, dar nu este, din perspectiva mea, suficient).
și-a fost drăguță, dar lacunară. parcă nu era suficient de multă informație, și se simțea superficial, grăbită. deși vorbește despre o parte a istoriei despre care nu cred să fie o singură persoană care să nu fi auzit de ea, lipsește un context istoric și o punere în timp mai pregnantă (se oscilează între bucăți de jurnal și comentariul fiicei, dar nu este, din perspectiva mea, suficient).
July 1, 2022
Ideea romanului este foarte interesantă și cu mult potențial. Din păcate, nu este suficient dezvoltată, ar fi putut ieși un roman mai amplu, cu personaje puternice și povești de viață complexe. Totul a fost tratat pe scurt, ca un rezumat (unul interesant însă).
Nu am înțeles de ce autoarea a schimbat adevărul istoric, relatând despre uciderea comandantului lagărului. Chiar dacă romanul este o ficțiune, cred ca istoria trebuie respectată când este vorba despre personaje reale.
Mi-au plăcut poemele adăugate la finalul volumului.
Nu am înțeles de ce autoarea a schimbat adevărul istoric, relatând despre uciderea comandantului lagărului. Chiar dacă romanul este o ficțiune, cred ca istoria trebuie respectată când este vorba despre personaje reale.
Mi-au plăcut poemele adăugate la finalul volumului.
August 14, 2022
Scurta,cuprinzatoare si tremuratoare..
De neimaginat..
De neimaginat..
November 13, 2023
Răvășitoare și ingenioasă.
Imagini intense și dureroase
Imagini intense și dureroase
January 2, 2025
„Sunt oare un călău?” este un roman contemporan, o carte subţirică, dar extrem de puternică. Şi când spun puternică mă refer la faptul că te cam zguduie, te izbeşte de ce apucă, apoi te lasă 2 secunde să respiri şi te ia iar şi te duce aşa până la final. Prea multă metaforă? Bine, atunci zic şi eu ca la TV, are un puternic impact emoţional.
Am citit ceva cărţi care au ca subiect istoria Holocaustului, am văzut şi ceva filme, dar nu mi-a fost niciodată dat să citesc un roman, mai ales unul autohton, care să prezinte atât de personal această filă neagră din istoria umanităţii.
Este vorba despre romanul „Sunt oare un călău?” al Liliei Calancea, apărut la Polirom în colecţia Top 10+ în anul 2023.
Ce m-a uimit chiar de la început este perspectiva pe care o alege scriitoarea din Republica Moldova. Ştim foarte bine că în cele mai multe dintre scrierile despre Holocaust acţiunea este văzută din perspectiva victimelor sau a supravieţuitorilor. Ei bine, în acest roman, aşa cum spune şi titlul, perspectiva este cea a călăului. Iar pentru acest lucru Lilia Calancea trebuie felicitată. Mi se pare extrem de curajos să scrii o poveste din această perspectivă.
De asemenea, m-a surprins şi modul în care e construit romanul. Avem parte de un personaj feminin destul de puternic, Margarita Kostenko, un soi de alter-ego al autoarei, care găseşte un caiet verde, care se dovedeşte a fi un jurnal al părinţilor ei şi înauntru o fotografie cu tatăl ei care o şochează, un grup de gardieni stând lângă o groapă comună din lagărul de la Treblinka, cu tatăl ei în mijlocul lor şi un caiet roşu, subţire, cu scris străin, care nu e nici al mamei, nici al tatălui. Descoperă toate acestea după moartea mamei ei (tatăl ei era deja mort), când decide să lase totul în urmă şi să se mute.
Ei bine, cam aşa începe romanul. Restul cărţii este alcătuit din aceste file de jurnal, cu scurte note explicative ale Margaritei Kostenko. Prin urmare, Lilia Calancea se foloseşte de tehnica „manuscrisului găsit” pentru a construi o proză extrem de puternică.
Din filele acelui jurnal, Margarita Kostenko află adevărul crunt despre cine au fost părinţii săi. Dacă la început, sub impulsul emoţiilor, Margarita îşi judecă cu asprime părinţii, identificându-se cu tatăl ei, călăul, la finalul jurnalului, după ce va fi descoperit întreaga poveste, femeia îşi va da seama că nu şi-a cunoscut părinţii cu adevărat cât au fost în viaţă.
N-o să intru în foarte multe detalii legate de ce se întâmplă la Treblinka pentru că nu vreau să vă stric experienţa de lectură. Ce vă pot spune, însă, este că există o mulţime de episoade în care răul apare în cea mai pură formă. Când crezi că s-a ajuns la punctul maxim al răului, acţiunile personajelor îţi dovedesc că se poate şi mai mult. Sunt foarte multe episoade care m-au frânt, dar cele mai puternice sunt cele legate de copiii evrei ajunşi în lagărul de la Treblinka.
O să vă las pe voi să descoperiţi întreaga poveste a Margaritei Kostenko şi a părinţilor săi.
În schimb, aş vrea să vă mai spun câteva detalii din spatele creării acestui roman.
În lagărul de la Treblinka, timp de 13 luni, sunt exterminaţi aproape un milion de oameni, majoritatea evrei. N-am putut să nu mă întreb cum a ajuns Lilia Calancea la acest subiect. Am presupus că trebuie să fie ceva personal la mijloc. M-am gândit că trebuie să fi existat
ceva rude conectate cu ce s-a întâmplat la Treblinka.
Am descoperit cu satisfacţie că n-am fost chiar departe de adevăr. Scriitoarea a recunoscut că alegerea subiectului pentru acest roman a surprins-o chiar şi pe ea şi că totul a pornit în anul 2020 atunci când a descoperit un lucru puternic legat de identitatea ei.
A deschis o carte, într-o bibliotecă publică, și a găsit o poveste legată de un nume din arborele ei genealogic. Acest nume (foarte rar) s-a regăsit foarte des în procesele verbale de la Nürnberg. Fiindcă lucrase la elaborarea unui gaz toxic și la experimentarea lui pe femei gravide dintr-un lagăr de concentrare (fapt negat de inculpat), a fost condamnat la opt ani de închisoare. După ispășirea termenului de detenție, chiar în ziua eliberării, la poarta închisorii îl așteptau câțiva reprezentanți ai celor mai mari companii farmaceutice din lume. Era un geniu în chimie. Era căutat și apreciat.
Ei bine, chiar dacă povestea aceasta extrem de personală şi poate mai tulburătoare decât romanul în sine, a zguduit-o foarte tare, tot nu a convins-o să se apuce de scris. Ce a determinat-o, în schimb, a fost tot un aspect identitar, cel legat de sângele ei ucrainean. Bunicul Liliei Calancea a fost ucrainean, ea fiind singura nepoată care i-a moştenit ochii. Acesta este un element care, de altfel, apare des în roman. Bun, dar ce e atât de special la faptul că bunicul ei a fost ucrainean. Ei bine, Lilia Calancea descoperă că în lagărul de la Treblinka 90% dintre gardieni au fost ucraineni. Lucrul acesta o face să se întrebe, pe bună dreptate: cum au putut astfel de oameni să ucidă atât de multe femei, copii, bătrâni? Oare sângele lor curge prin mine? Sunt oare un călău? De la aceste întrebări a pornit ideea romanului. Acesta a fost momentul decisiv în care scriitoarea şi-a dat seama că: „trebuie să scriu, altfel mă îmbolnăvesc”.
Scris din perspectiva călăului, romanul Liliei Calancea este ca o palmă. O palmă de care toţi avem nevoie după un secol de mahmureală, aşa cum susţine însăşi autoarea.
Din punctul de vedere al scriiturii, ce m-a surprins în mod plăcut la acest roman este faptul că Lilia Calancea scrie concis, cu propoziţii şi fraze scurte, cu text fără prea multe ornamente, dar care transmite mai mult decât transmit alte texte în zeci de pagini.
Un alt lucru care mi-a plăcut extrem de mult este faptul că la final regăsim câteva dintre poemele lui Kalinka, un evreu care scrie sub pseudonim şi care sunt cutremurătoare, mai ales că descriu foarte bine trăirile uneia dintre victimele de la Treblinka.
Nu pot să vă explic cam cum mi-a explodat mintea când am realizat că poemele acestea sunt, de fapt, conţinutul caietului roşu găsit de Margarita în prologul romanului.
Dacă doriţi să vedeţi şi varianta video a acestei recenzii, vă aştept pe canalul de YouTube "Dăm o carte!?" (https://www.youtube.com/@damocarte). 😄
Am citit ceva cărţi care au ca subiect istoria Holocaustului, am văzut şi ceva filme, dar nu mi-a fost niciodată dat să citesc un roman, mai ales unul autohton, care să prezinte atât de personal această filă neagră din istoria umanităţii.
Este vorba despre romanul „Sunt oare un călău?” al Liliei Calancea, apărut la Polirom în colecţia Top 10+ în anul 2023.
Ce m-a uimit chiar de la început este perspectiva pe care o alege scriitoarea din Republica Moldova. Ştim foarte bine că în cele mai multe dintre scrierile despre Holocaust acţiunea este văzută din perspectiva victimelor sau a supravieţuitorilor. Ei bine, în acest roman, aşa cum spune şi titlul, perspectiva este cea a călăului. Iar pentru acest lucru Lilia Calancea trebuie felicitată. Mi se pare extrem de curajos să scrii o poveste din această perspectivă.
De asemenea, m-a surprins şi modul în care e construit romanul. Avem parte de un personaj feminin destul de puternic, Margarita Kostenko, un soi de alter-ego al autoarei, care găseşte un caiet verde, care se dovedeşte a fi un jurnal al părinţilor ei şi înauntru o fotografie cu tatăl ei care o şochează, un grup de gardieni stând lângă o groapă comună din lagărul de la Treblinka, cu tatăl ei în mijlocul lor şi un caiet roşu, subţire, cu scris străin, care nu e nici al mamei, nici al tatălui. Descoperă toate acestea după moartea mamei ei (tatăl ei era deja mort), când decide să lase totul în urmă şi să se mute.
Ei bine, cam aşa începe romanul. Restul cărţii este alcătuit din aceste file de jurnal, cu scurte note explicative ale Margaritei Kostenko. Prin urmare, Lilia Calancea se foloseşte de tehnica „manuscrisului găsit” pentru a construi o proză extrem de puternică.
Din filele acelui jurnal, Margarita Kostenko află adevărul crunt despre cine au fost părinţii săi. Dacă la început, sub impulsul emoţiilor, Margarita îşi judecă cu asprime părinţii, identificându-se cu tatăl ei, călăul, la finalul jurnalului, după ce va fi descoperit întreaga poveste, femeia îşi va da seama că nu şi-a cunoscut părinţii cu adevărat cât au fost în viaţă.
N-o să intru în foarte multe detalii legate de ce se întâmplă la Treblinka pentru că nu vreau să vă stric experienţa de lectură. Ce vă pot spune, însă, este că există o mulţime de episoade în care răul apare în cea mai pură formă. Când crezi că s-a ajuns la punctul maxim al răului, acţiunile personajelor îţi dovedesc că se poate şi mai mult. Sunt foarte multe episoade care m-au frânt, dar cele mai puternice sunt cele legate de copiii evrei ajunşi în lagărul de la Treblinka.
O să vă las pe voi să descoperiţi întreaga poveste a Margaritei Kostenko şi a părinţilor săi.
În schimb, aş vrea să vă mai spun câteva detalii din spatele creării acestui roman.
În lagărul de la Treblinka, timp de 13 luni, sunt exterminaţi aproape un milion de oameni, majoritatea evrei. N-am putut să nu mă întreb cum a ajuns Lilia Calancea la acest subiect. Am presupus că trebuie să fie ceva personal la mijloc. M-am gândit că trebuie să fi existat
ceva rude conectate cu ce s-a întâmplat la Treblinka.
Am descoperit cu satisfacţie că n-am fost chiar departe de adevăr. Scriitoarea a recunoscut că alegerea subiectului pentru acest roman a surprins-o chiar şi pe ea şi că totul a pornit în anul 2020 atunci când a descoperit un lucru puternic legat de identitatea ei.
A deschis o carte, într-o bibliotecă publică, și a găsit o poveste legată de un nume din arborele ei genealogic. Acest nume (foarte rar) s-a regăsit foarte des în procesele verbale de la Nürnberg. Fiindcă lucrase la elaborarea unui gaz toxic și la experimentarea lui pe femei gravide dintr-un lagăr de concentrare (fapt negat de inculpat), a fost condamnat la opt ani de închisoare. După ispășirea termenului de detenție, chiar în ziua eliberării, la poarta închisorii îl așteptau câțiva reprezentanți ai celor mai mari companii farmaceutice din lume. Era un geniu în chimie. Era căutat și apreciat.
Ei bine, chiar dacă povestea aceasta extrem de personală şi poate mai tulburătoare decât romanul în sine, a zguduit-o foarte tare, tot nu a convins-o să se apuce de scris. Ce a determinat-o, în schimb, a fost tot un aspect identitar, cel legat de sângele ei ucrainean. Bunicul Liliei Calancea a fost ucrainean, ea fiind singura nepoată care i-a moştenit ochii. Acesta este un element care, de altfel, apare des în roman. Bun, dar ce e atât de special la faptul că bunicul ei a fost ucrainean. Ei bine, Lilia Calancea descoperă că în lagărul de la Treblinka 90% dintre gardieni au fost ucraineni. Lucrul acesta o face să se întrebe, pe bună dreptate: cum au putut astfel de oameni să ucidă atât de multe femei, copii, bătrâni? Oare sângele lor curge prin mine? Sunt oare un călău? De la aceste întrebări a pornit ideea romanului. Acesta a fost momentul decisiv în care scriitoarea şi-a dat seama că: „trebuie să scriu, altfel mă îmbolnăvesc”.
Scris din perspectiva călăului, romanul Liliei Calancea este ca o palmă. O palmă de care toţi avem nevoie după un secol de mahmureală, aşa cum susţine însăşi autoarea.
Din punctul de vedere al scriiturii, ce m-a surprins în mod plăcut la acest roman este faptul că Lilia Calancea scrie concis, cu propoziţii şi fraze scurte, cu text fără prea multe ornamente, dar care transmite mai mult decât transmit alte texte în zeci de pagini.
Un alt lucru care mi-a plăcut extrem de mult este faptul că la final regăsim câteva dintre poemele lui Kalinka, un evreu care scrie sub pseudonim şi care sunt cutremurătoare, mai ales că descriu foarte bine trăirile uneia dintre victimele de la Treblinka.
Nu pot să vă explic cam cum mi-a explodat mintea când am realizat că poemele acestea sunt, de fapt, conţinutul caietului roşu găsit de Margarita în prologul romanului.
Dacă doriţi să vedeţi şi varianta video a acestei recenzii, vă aştept pe canalul de YouTube "Dăm o carte!?" (https://www.youtube.com/@damocarte). 😄
This entire review has been hidden because of spoilers.
June 11, 2023
I-am dat 3⭐ pentru partea de poezie, care a fost net superioara prozei. Cartea..nu știu..insuficient închegată, am avut senzația ca scriitoarea a încercat ceva ce nu a putut duce pana la capăt. Ideea foarte bună, dar execuția clar nu a fost cea mai reușită.
September 25, 2022
Un text interesant, dar care nu m-a răscolit prea mult. Subiectul Holocaustului mi se pare mult prea facil și avantajos pentru un scriitor pentru că mizează mai mult pe emoție decât pe conținut. Poate doar mi se pare pentru că am citit multe despre acest subiect. Evident că orice text care ne pune în față cu ororile trecutului sunt binevenite, judecata mea este doar din perspectiva unui cititor foarte activ.
Povestea este simplă. Fiica găsește o fotografie și un caiet/jurnal cu însemnările părinților. Tatăl, ucrainean, a fost gardian la Treblinka. Mama – căsătorită cu el chiar dacă știa asta. După câteva gânduri ale fiicei-naratoare, ne sunt oferite însemnările din jurnal, cu mici întreruperi. Conflictul interior al fiicei (cum s-a putut? cum a putut? cum o să pot?) nu mai este dezvoltat ulterior. Chiar dacă tatăl gardian nu a participat activ la crime, având puternice mustrări de conștiință, nimerit acolo din întâmplare, romanul parcă încearcă să ne întrebe: poate cineva care a fost martorul unor mii de crime odioase să fie nevinovat? Sau totuși este un călău prin faptul că nu a făcut nimic?
Mă deranjează faptul că fotografia de pe copertă e de la Auschwitz, nu de la Treblinka.
3,5/5
Povestea este simplă. Fiica găsește o fotografie și un caiet/jurnal cu însemnările părinților. Tatăl, ucrainean, a fost gardian la Treblinka. Mama – căsătorită cu el chiar dacă știa asta. După câteva gânduri ale fiicei-naratoare, ne sunt oferite însemnările din jurnal, cu mici întreruperi. Conflictul interior al fiicei (cum s-a putut? cum a putut? cum o să pot?) nu mai este dezvoltat ulterior. Chiar dacă tatăl gardian nu a participat activ la crime, având puternice mustrări de conștiință, nimerit acolo din întâmplare, romanul parcă încearcă să ne întrebe: poate cineva care a fost martorul unor mii de crime odioase să fie nevinovat? Sau totuși este un călău prin faptul că nu a făcut nimic?
Mă deranjează faptul că fotografia de pe copertă e de la Auschwitz, nu de la Treblinka.
3,5/5
May 29, 2024
Rareori dau peste o carte în care fiecare cuvânt e necesar, lucrează eficient în expunerea temei și ar sărăci experiența de lectură dacă ar lipsi. Pentru un roman atât de scurt pe care îl citești în câteva ore, Sunt oare un călău? atinge majoritatea temelor care se regăsesc în kilometrii de cărți publicate despre lagărele naziste și aici sunt tratate fără a fi romantizate sau diluate ca să fie mai digerabile pentru cititor. Din contră, la Calancea nimic și nimeni nu scapă de atingerea ororii umane și nu are șansa de a primi răspunsuri clare la întrebările care se nasc din oroare. Calancea trece printr-o panoplie largă de personaje de la călăul care refuză să fie călău, victima care ajunge călău, călăul care se bucură de poziție, victimele care refuză să creadă că oroarea există, sătenii care trăiesc pe lângă lagărul despre care mai bine nu întreabă nimic, la generațiile următoare care rămân cu moștenirea ororii. Poate nu toate portretele sunt dezvoltate în mod egal, dar asta merge perfect cu întrebarea retorică din titlul cărții. După cum zic personajele din carte de mai multe ori, nu există doi călăi la fel și atunci cumva răspunsul la întrebare poate fi doar unul extrem de subiectiv.
November 5, 2023
“Mai groaznic decat iadul de la Treblinka e numai gandul ca pe locul asta blestemat va creste candva o poiana cu flori. Vor creste viu si colorat pe cenusa oamenilor. Va aparea prima casuta. Mai multe. Se vor naste oameni. Vor dormi,vor manca,vor rade si vor canta. Vor mirosi flori. Le vor pune in vaze si vor bea ceai pe veranda. Iar daca vor auzi ca in Treblinka nu au cantat intotdeauna pasarile, ca in ‘42 padurile au frematat de vaietele femeilor si urletele copiilor, vor refuza sa creada. Cum sa crezi asa o aiureala? Sau daca admitem, prin absurd, ca asa a fost, cum sa crezi ca o mana de oameni cu arme au transformat sute de mii de alti oamenii in ingrasamant? Imposibil. Tremur de furie la gandul ca lumea nu va afla de noi. Ca lumea nu va dori sa creada ca noi am existat. Ca zbirii sunt oameni ca si ei. Si ca au fost si ei inocenti candva.”
May 27, 2022
Un volum cu un puternic impact emoțional, sub forma unui jurnal de lagăr, despre experiența unui călău-victimă, care a supraviețuit să poată povesti despre ce a însemnat, de fapt "Treblinka".
"Iată-ne în fața unui morman de corpuri goale. Care a fost doamna și care a fost slujnica? Care a sosit în vagonul de clasa întâi și care în cel de clasa a doua? Care purta mantou de blană și care pardesiu pișcat de molii? Care făcuse studii la Sorbona și care doar la școala medie? Care a crezut în Dumnezeu și care la noroc?" (p. 71)
"Numele din iadul lui Dante vor rămâne pe veci în literatură. Înveșnicirea lor a meritat suferința. I-a dat un sens. În iadul nostru, Kostenko, suferințele nu au sens. Iadul adevărat e cel în care suferi fără sens. Mori fără nume." (p. 75)
"Iată-ne în fața unui morman de corpuri goale. Care a fost doamna și care a fost slujnica? Care a sosit în vagonul de clasa întâi și care în cel de clasa a doua? Care purta mantou de blană și care pardesiu pișcat de molii? Care făcuse studii la Sorbona și care doar la școala medie? Care a crezut în Dumnezeu și care la noroc?" (p. 71)
"Numele din iadul lui Dante vor rămâne pe veci în literatură. Înveșnicirea lor a meritat suferința. I-a dat un sens. În iadul nostru, Kostenko, suferințele nu au sens. Iadul adevărat e cel în care suferi fără sens. Mori fără nume." (p. 75)
April 26, 2022
Cartea ne oferă informații despre lagărele nenorocite din al doilea război mondial. Lipsește intriga, detaliile.. acesta este stilul Liliei, de a scris scurt și de a lasă putina suspensie..
in afara de aceasta carte, am citit mai multe cărți de genul (toate de minim 250-300 pagini dar care nu m-au lăsat sa dorm), cărțile de genul acesta au nevoie de mai multe detalii, de mai multe pagini, de mai multă poveste cu sau fără happy end. Nu m-am așteptat la o istorie așa scurta știind ca Lilia s-a documentat mult timp pe acest subiect.
Cartea Sunt oare un călău am citit-o aproape in 3 ore, un drum in tren :)
in afara de aceasta carte, am citit mai multe cărți de genul (toate de minim 250-300 pagini dar care nu m-au lăsat sa dorm), cărțile de genul acesta au nevoie de mai multe detalii, de mai multe pagini, de mai multă poveste cu sau fără happy end. Nu m-am așteptat la o istorie așa scurta știind ca Lilia s-a documentat mult timp pe acest subiect.
Cartea Sunt oare un călău am citit-o aproape in 3 ore, un drum in tren :)
September 19, 2025
O carte uimitoare si foarte bine scrisa. Surprinde prin evidentierea ororilor ce au avut loc in lagare si prin scoaterea la iveala atat a laturilor oribile dar si cele sensibile ale oamenilor. Personajele sunt foarte bine conturate iar povestile lor sunt uimitoare si incredibile. Faptul ca autoarea revine asupra unor detalii din inceputul cartii este un lucru foarte satisfacator atunci cand ajungi sa intelegi de ce au fost introduse si te face sa crezi ca au o legatura importanta in povestea personajului principal.
March 13, 2022
Cutremurătoare carte, cuvinte care ard, te tulbură în așa fel încât nu știi dacă poți continua să citești. Greu de crezut, dar a existat lagărul din Treblinka și altele în care au fost curmate vieți, vise, speranțe în numele unei ideologii nebune.
May 27, 2024
“Ce e o clipă de neatenție din partea lui Dumnezeu? Un veac de suferință pentru noi.”
Cat costă viața unui om? Cum să facem ca acel gram de umanitate sa nu dispară?
O carte cu detalii tulburătoare, mai ales in contextul războaielor de azi.
Cat costă viața unui om? Cum să facem ca acel gram de umanitate sa nu dispară?
O carte cu detalii tulburătoare, mai ales in contextul războaielor de azi.
Displaying 1 - 30 of 40 reviews