„Aici urmează numele tatei! — Numele acesta a simbolizat un vis; un vis unguresc despre risipitorul bogat, despre domnul care azvârle cu ambele mâini banii pe fereastră, care vântură bancnotele de parcă ar vântura grâul, cântăreşte aurul şi argintul cu baniţa, o figură numai bună pentru basmele populare. L-a simbolizat pe ungurul bogat… În imaginaţia maghiară, numele tatei a însemnat posibilitatea raiului pe pământ… Un mic regat veritabil, dar nu ca micul regat din anecdote, care se termină la marginea satului, ci domnia aia adevărată, care-l succede nemijlocit pe regele ăl bătrân. A însemnat domenii atât de vaste că nici măcar gâştele sălbatice nu-l pot survola într-o noapte, darămite omul visător care aude doar ţipătul iluzoriu al acestor păsări nocturne! A însemnat castele cu turnuri şi creneluri ca-n poveşti, care, în marea lor plictiseală, se privesc melancolic în oglinda lacului pentru că stăpânii n-au timp să le viziteze. Străzi întregi cu palate în care cel mult portarul e cel care se scarpină-n barbă, în ale căror săli închise portretele care s-au iubit îşi pot trăi în voie viaţa intimă sau îşi pot întoarce spatele unii altora cei care s-au duşmănit: servitorii beau la cârciuma Ivkoff de pe strada József, acolo unde, de când e lumea şi pământul, intră domnii cei mari fără ocupaţie… Numele acesta, aici urmează numele tatei, e o legendă; la sfârşitul secolului al XIX-lea, când realmente au început să se ruineze conacele ungureşti, în orele când ungurul priveşte visător după rotocoalele de fum ale pipei, sunt rostite, la drept vorbind, două nume. Unul este al tatei, celălalt al lui Rothschild. Cu toate că-n Ungaria mai erau şi alte nume, pe care le ştia orice copil; de exemplu: Franz Joseph sau bătrânul Tisza — în timp ce persoanele de sex feminin rosteau oftând, dacă altădată nu, cel puţin în somn, şi numele lui Mihály Tímár, vaporeanul cu mustăţi lungi, finul scriitorului Jókai —, dar populaţia de bază, serioasă, chibzuită a ţării se gândea numai la numele tatei şi la cel al lui Rothschild, din moment ce tot s-a dedat la visare. Doamne, de câte ori a visat tânărul drumeţ, în timp ce rezema trunchiul bătrânelor sălcii povestitoare, că pe lungul, foarte lungul drum din faţa lui, tatăl meu de odinioară a presărat atâta sare, până când acesta s-a făcut alb ca zăpada, ca pe Maria Tereza s-o poată aduce şi-n toiul verii de la Viena la Kismarton cu sania moscovită trasă de reni! Doamne, de câte ori şi-a întors capul şi s-a holbat călătorul de dincolo de Dunăre, de altfel predispus spre meditare, când vizitiul îi arăta cu biciul spre câte un castel mai ceva ca-n poveste, spre parcuri uriaşe care moţăiau sub mângâierile soarelui, spre lacurile care se legănau în argint până la orizont şi din care îşi scotea capul, din când în când, peştişorul de aur, spre rezervaţiile de vânătoare din care căprioarele priveau la fel de blajin ca-n cărţile de poveşti… când căruţaşul bombănea sub mustaţa-i roşcată: Şi ăsta-i a lui, aici urma numele tatei. La fel şi fierăria, unde potcovim caii, este a lui, aici urma numele tatei. Rezumând: cine ar putea înşira toate acordurile dulci care rezonau în sufletul ungurului de odinioară la auzul numelui tatei, cine… rezumând” (pp. 11-12)
„Numele familiei noastre vine de la Luceafăr. La început n-am avut nume, în documentele şi clauzele acestora, provenind din primele secole ale mileniului, funcţionarii amintiţi apar numai cu numele de botez şi, mai rar, cu numele naţionalităţii lor, iar dacă nu există nume, nu există nici familie. (Familia reprezintă totalitatea persoanelor care au legătură unele cu altele pe calea relaţiilor de filiaţie, unite prin acelaşi sânge şi care au acelaşi trecut istoric. Respectarea strămoşilor şi memoriei acestora e fundamentul sentimentului de dragoste resimţit faţă de familie şi totodată al patriotismului. Iată de ce familia care-şi neglijează trecutul şi nu respectă memoria strămoşilor taie, de fapt, una din rădăcinile pomului vieţii, al naţiunii şi aşa mai departe.) Ce anume conferă unei familii calitatea de familie? («Eu sunt cel care spun cine mi-e cuzin.») Pe scurt, faptul că sunt în stare şi au curajul să spună: noi. La fel, că vor acest lucru. Că nu le este greu să spună asta. Iar în cazul ăsta trebuie şi un nume. Dacă nu există un nume, îşi cască numai gura, la fel ca un crăpcean. Noi… pauză. Cască gura, fiule, cască gura, pentru că aerul e elementul vital… Trebuie un nume. Noi, cei din familia Baradlay. Prin împrejurimi, în băltoacele din zona Csallóköz, pentru că acolo era pentru noi Donaueschingen, li (ni) se spunea: prinţii cu barbă albastră. Blaubart nu-i un nume bun, şi altora le creştea barbă albastră, iar câte unuia dintre prinţii barbă albastră nu le creştea, fie nu le creştea, fie nu era albastră. Bref, nici prinţi, nici barbă albastră. Aşa nu se poate încropi o familie cu ambiţii măreţe. În sinea sa, de-a barba albastră s-a manifestat mult prea concret şi nu prea explicit, sau vag, parcă toate rubedeniile ar fi fost nişte crai supuşi măriei sale pizduca, deşi, în mod logic, asta s-a întâmplat pe baza a cine faţă de cine; dacă; deşi, în lipsa documentelor, trebuie să spunem şi despre acest aspect c-a rămas în ceaţă. Numele se furişase de mult timp în jurul nostru, venea din cer, venea din pământ, venea din noi înşine, din barbă. Ce altă stea ar fi putut să fie cea a bărbilor albastre dacă nu Venus?, cea de-a cincea planetă, steaua iubirii, bardul veseliei lumeşti, al cântecului, al sunetelor de vioară, trompetă, fluier, al scumpelor podoabe şi zorzoane de tot felul. De altfel, a ei este culoarea verde şi parfumul de salvie, ea este cea mai aproape de Soare, într-un an, când se află în faţa acestuia se numeşte Lucifer, adică steaua dimineţii, în celălalt an e în urma lui, iar atunci se numeşte Hesperus, adică, steaua serii, Luceafărul, Esthajnalcsillag, steaua dimineţii-serii. Dacă omul se îmbolnăveşte în ceasul Luceafărului, e clar că-i din cauza omului-femeie. Băiatul sau fata care se naşte în ceasul Luceafărului în nerodnicie va trăi, teamă mi-e că-n preacurvie. Omul Luceafărului e un om foarte moale, se îndoieşte de lucruri esenţiale, se-ndoieşte de ce nu trebuie, îşi taie creanga de sub picioare. Taie şi plantează, taie şi plantează. Tata: cel care stă în steaua dimineţii-serii probabil că ameţeşte îngrozitor, pentru că stă în vid, nici aici, nici acolo, nu e nici ziuă, nu e nici noapte, cerul e gol, se vede doar o singură stea, numai şi numai crepusculul care freamătă, acest mic nimic care vibrează, dar care, la un moment dat, este mai mult şi mai bogat decât orice, dens şi vaporos, la fel ca o cremă de somon, colorat şi sever, mobil şi etern, e ceasul melancoliei; cel care stă în steaua dimineţii-serii poate străluci triumfător pentru că stă în «acum», în etern — oh, clipă faustiană, oricât ar fi de jenant! —; nu-l trage înapoi mătasea-broaştei băloasă a trecutului şi nu-l deprimă viitorul iresponsabil, nu există unde şi încotro, există acum, prezentul de aur, clipa de argint, existenţa de fier, iar apoi nu mai rămâne nimic altceva decât acest fier, rugina, frumuseţea ruginii, duritatea, această fărâmiţare grea, autentică, materie în imaterialitate: tata” (pp. 13-14)
„Viața tatălui meu a reintrat într-un făgaș ceva mai normal. Într-unul ceva mai normal, nu în normal, nu în cel normal, fapt în urma căruia tocmai această distincție a devenit întrebare: la urma urmei, ce-i cu făgașul ăsta? Poate totuşi e mai greu de suportat ce suportăm decât ceea ce nu, pentru că-n primul caz trebuie pusă întrebarea ce este acel ceva de suportat, în comparaţie cu faptul că suportăm ce nu poate fi suportat, şi atunci nu apare această întrebare, acest lux, atunci există doar suportarea.
În perioada asta, tata a devenit cu adevărat însingurat. De acum înainte așa îl văd în veci: stă îndărătul mesei de birou și dactilografiază. Țăcănitul mașinii de scris vuiește prin univers, umple toate cotloanele acestuia, ajunge în cele mai îndepărtate golfuri, în toate curburile tainice, acest bocănit mârșav, necruțător, care-i mai degrabă o gâfâială, un horcăit decât zgomotul obiectiv al unei mașini, e recunoaștere eșecului, e plâns înfundat și implorare, cu asta se îmbibă întreaga lume creată, acesta este ultimul, zăngănitorul cuvânt din viața tatălui meu, acest sunet groaznic, îngrozitor de denaturat, ordinar, înfricoșător, feroce, împăciuitor, această neputință, unicitate, plenitudine.
Adevărata clipă a însingurării n-a fost când stătea în pepenărie, ţăran între ţărani, privind înspăimântat în camera aparatului de fotografiat, ci clipa de acum. Ca şi ţării, nici lui nu i-a mai rămas nimic altceva decât prezentul, iar el în niciun caz nu fusese obişnuit cu o astfel de solitudine, cu o solitudine istorică, dar care într-un mod perfid se referea la persoana lui, Dumnezeu a croit-o pe măsura lui, și dacă arunca o privire în această solitudine, în oglinda prezentului devorator a tot și a toate, atunci această oglindă reflecta un bărbat în jur de patruzeci, născut cineva, care-i pe nicăieri, n-a ajuns niciunde, nu există, sau există, dar la ce bun.
Noi nu puteam schimba această solitudine. Niciunul dintre noi. Nici cât negru sub unghie. (Eu, de exemplu, cât îl mai plictiseam…!) Și nu-i făcea bine să privească în această oglindă, îi era mai bine să piardă vremea în cârciumi obscure, asta era bine pentru el.
O masă de birou, permanentul țăcănit al mașinii de scris și obscuritatea asta acră: asta-i tot.” (pp. 788-790)