What do you think?
Rate this book
Craii de Curtea Veche
Mateiu I. Caragiale (1885-1936) este fiul lui I. L. Caragiale, a carui sociabilitate insa nu a mostenit-o, fiind caracterizat de contemporanii lui ca o aparitie stranie si taciturna. Poet si prozator, s-a impus in constiinta literara prin romanul Craii de Curtea-Veche, aparut in 1929 si premiat de critica literara. Roman gotic unic in literatura romana, el zugraveste nobilimea crepusculara, o lume decadenta, a orgiilor si a personajelor dantesti, iesite parca din tablourile lui Hieronymus Bosch. Personajele apartin boemei desantate a Bucurestilor, cu obiceiuri preluate de la fanariotii greci, si sunt paradoxale prin comportamentul lor, pentru ca viciile extreme sunt combinate cu rafinamentul unei lumi „intoarse pe dos“. Nu e de mirare ca in acest mediu corupt, al mahalalelor intunecoase si misterioase, destinul personajelor este fulgerator, ele disparand la fel de repede cum au aparut.
136 pages, Paperback
First published January 1, 1929
35 people are currently reading
1104 people want to read
About the author
Mateiu I. Caragiale
12 books19 followersMateiu Ion Caragiale (Romanian: [maˈtej iˈon karaˈd͡ʒjale]) was a Romanian poet and prose writer, best known for his novel Craii de Curtea-Veche, which portrays the milieu of boyar descendants before and after World War I. Caragiale's style, associated with Symbolism, the Decadent movement of the fin de siècle, and early modernism, was an original element in the Romanian literature of the interwar period. In other late contributions, Caragiale pioneered detective fiction locally, but there is disagreement over whether his work in the field produced a complete narrative or just fragments. The scarcity of writings he left is contrasted by their critical acclaim and a large, mostly posthumous, following, commonly known as mateists.
Also known as an amateur heraldist and graphic artist, the young Caragiale published his works sporadically, seeking instead to impose himself in politics and pursuing a career in the civil service. He was associated with the Conservative-Democratic Party, and then the People's League, and ultimately raised controversy by supporting the Central Powers during their occupation of Romania. He afterwards focused on literature, and, during the late 1920s and early 1930s, published most of his prose texts in the magazine Gândirea.
The illegitimate and rebellious child of influential playwright Ion Luca Caragiale, he was the half-brother of Luca I. Caragiale, an avant-garde poet who died in 1921, and the posthumous son-in-law of author Gheorghe Sion. Mateiu Caragiale was loosely affiliated with Romanian Symbolism, a figure noted for his dandyism, eccentricity and Bohemianism, and, for much of his life, a regular presence in the intellectual circle formed around Casa Capşa restaurant. His associates included the controversial political figure Alexandru Bogdan-Piteşti, cultural animator Mărgărita Miller Verghy, and poet Ion Barbu, who was also one of his most dedicated promoters.
Also known as an amateur heraldist and graphic artist, the young Caragiale published his works sporadically, seeking instead to impose himself in politics and pursuing a career in the civil service. He was associated with the Conservative-Democratic Party, and then the People's League, and ultimately raised controversy by supporting the Central Powers during their occupation of Romania. He afterwards focused on literature, and, during the late 1920s and early 1930s, published most of his prose texts in the magazine Gândirea.
The illegitimate and rebellious child of influential playwright Ion Luca Caragiale, he was the half-brother of Luca I. Caragiale, an avant-garde poet who died in 1921, and the posthumous son-in-law of author Gheorghe Sion. Mateiu Caragiale was loosely affiliated with Romanian Symbolism, a figure noted for his dandyism, eccentricity and Bohemianism, and, for much of his life, a regular presence in the intellectual circle formed around Casa Capşa restaurant. His associates included the controversial political figure Alexandru Bogdan-Piteşti, cultural animator Mărgărita Miller Verghy, and poet Ion Barbu, who was also one of his most dedicated promoters.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 30 of 83 reviews
June 30, 2025
Cartea a stîrnit o vreme (în anii 50, de pildă) pasiuni ferme. Au existat cititori care o știau pe de rost. Mă gîndesc, printre alții, la N. Steinhardt care a scris într-un eseu că a citit-o de cel puțin 50 de ori. Firește, romanul (dacă roman e!) a iscat și antipatii la fel de înverșunate. Nici E. Lovinescu, nici G. Călinescu nu l-au prețuit peste măsură.
În ceea ce mă privește, rămîn un „căldicel”: nici fierbinte, nici rece (cum e mai rău, așadar). Într-o anchetă organizată de Observator cultural, prin 2000 - 2001, romanul lui Mateiu I. Caragiale a primit cele mai multe voturi. Peste Pădurea spînzuraților, peste Patul lui Procust. E bine de ținut minte.
Coperta acestui volum e înșelătoare. „Craii” petrec, de obicei, între ei, în crîșme întunecoase, nu simt nevoia damelor. Cînd o simt (foarte rar), urmează îndemnul lui Gore Pirgu și merg la „adevărații Arnoteni”. Acțiunea romanului e sumară. Stilul, în schimb, e fastuos. Autorul presară în multe locuri expresii enigmatice, precum „curtenii calului de spijă” sau „polița cu maimuță”: nimeni n-a deslușit, deocamdată, ce înseamnă o astfel de poliță.
Dar care este semnificaţia cuvîntului „crai” din titlul naraţiunii? Opiniile sînt împărțite. Să ne amintim că expresia crai de Curtea-Veche e folosită (ca o imprecație) de neuitata Pena Corcodușa, femeia cu ochii „mari, verzi, verzi-tulburi, lături-de-peşte”, devastată de o iubire nefericită. N. Manolescu afirmă că femeia „foloseşte o vorbă populară, văzînd în cei patru [cei patru P, anume: Paşadia, Pantazi, Pirgu şi Povestitor, n. m. V. G.] nişte boieri din speţa acelora care în secolul XIX erau numiţi ‘craidoni de Curtea Veche’ sau ‘Don Juani’ de Bucureşti”. Dar în cartea lui Mateiu Caragiale, nici Pașadia, nici Pantazi, nici Povestitorul (și nici măcar vulgarul Pirgu) nu se comportă ca niște „Don Juani”. Cînd iubesc, iubesc fanatic, dar nu sînt niște banali colecționari de inimi. Sintagma trebuie să însemne altceva.
În definitiv, în vorba ei de ocară, Pena Corcoduşa spune că cei patru sînt nişte oameni de nimic, nişte neisprăviţi, nişte imorali. Ea îi priveşte cu indignare şi repulsie, nicidecum cu simpatie. Așa înțeleg expresia Ovidiu Cotruș și Matei Călinescu. Tind să le dau dreptate...
Din cîte am observat (și din păcate), romanul lui Mateiu I. Caragiale are tot mai puțini admiratori. Habent sua fata libelli, spuneau romanii: și cărțile au soarta lor...
În ceea ce mă privește, rămîn un „căldicel”: nici fierbinte, nici rece (cum e mai rău, așadar). Într-o anchetă organizată de Observator cultural, prin 2000 - 2001, romanul lui Mateiu I. Caragiale a primit cele mai multe voturi. Peste Pădurea spînzuraților, peste Patul lui Procust. E bine de ținut minte.
Coperta acestui volum e înșelătoare. „Craii” petrec, de obicei, între ei, în crîșme întunecoase, nu simt nevoia damelor. Cînd o simt (foarte rar), urmează îndemnul lui Gore Pirgu și merg la „adevărații Arnoteni”. Acțiunea romanului e sumară. Stilul, în schimb, e fastuos. Autorul presară în multe locuri expresii enigmatice, precum „curtenii calului de spijă” sau „polița cu maimuță”: nimeni n-a deslușit, deocamdată, ce înseamnă o astfel de poliță.
Dar care este semnificaţia cuvîntului „crai” din titlul naraţiunii? Opiniile sînt împărțite. Să ne amintim că expresia crai de Curtea-Veche e folosită (ca o imprecație) de neuitata Pena Corcodușa, femeia cu ochii „mari, verzi, verzi-tulburi, lături-de-peşte”, devastată de o iubire nefericită. N. Manolescu afirmă că femeia „foloseşte o vorbă populară, văzînd în cei patru [cei patru P, anume: Paşadia, Pantazi, Pirgu şi Povestitor, n. m. V. G.] nişte boieri din speţa acelora care în secolul XIX erau numiţi ‘craidoni de Curtea Veche’ sau ‘Don Juani’ de Bucureşti”. Dar în cartea lui Mateiu Caragiale, nici Pașadia, nici Pantazi, nici Povestitorul (și nici măcar vulgarul Pirgu) nu se comportă ca niște „Don Juani”. Cînd iubesc, iubesc fanatic, dar nu sînt niște banali colecționari de inimi. Sintagma trebuie să însemne altceva.
În definitiv, în vorba ei de ocară, Pena Corcoduşa spune că cei patru sînt nişte oameni de nimic, nişte neisprăviţi, nişte imorali. Ea îi priveşte cu indignare şi repulsie, nicidecum cu simpatie. Așa înțeleg expresia Ovidiu Cotruș și Matei Călinescu. Tind să le dau dreptate...
Din cîte am observat (și din păcate), romanul lui Mateiu I. Caragiale are tot mai puțini admiratori. Habent sua fata libelli, spuneau romanii: și cărțile au soarta lor...
May 3, 2020
Cea mai slabă carte citită anul acesta, din păcate. Nu am intrat deloc în poveste și simt că nu am înțeles mai nimic. Stilul este foarte greu, faptele sunt întortocheate, iar personajele neglijent prezentate.
"Dar adevărata plăcere o aflam în vorbă, în taifasul ce îmbrățișa numai lucruri frumoase: călătoriile, artele, literele, istoria - istoria mai ales - plutind în seninătatea slăvilor academice."
"Dar adevărata plăcere o aflam în vorbă, în taifasul ce îmbrățișa numai lucruri frumoase: călătoriile, artele, literele, istoria - istoria mai ales - plutind în seninătatea slăvilor academice."
January 31, 2022
In his introduction, the translator Sean Cotter goes out of his way to tell of the complication of capturing Caragiale's flowery language. And that is what stands out in this novel. I appreciated the historical references and the backstories of the four Rakes, but what Romanians appear to really love about the novel is its ability to encapsulate the spirit of 1920's Bucharest. As an ignorant American that evades me and therefore the significance of this book didn't register. It is a good story though, and I am glad that I read it. High three stars.
April 5, 2021
,,Crescut de copil în străinătate, reluă el, nu aveam de unde ști că aici suntem la porțile Răsăritului, unde scara valorilor morale e cu totul răsturnată, unde nu se ia în serios nimic."
March 12, 2024
“Peregrini cucernici mergeam să ne închinăm Frumosului în cetățile liniștii și ale uitării, le cutreieram ulițele în clină și piețele ierboase, veneram în vechi palate și biserici capodopere auguste, ne pătrundeam de suflul Trecutului contemplându-i vestigiile sublime.”
January 7, 2024
original read: 2005
December 15, 2017
Crescut de copil în străinătate, reluă el, nu aveam de unde ști că aici suntem la porțile Răsăritului, unde scara valorilor morale e cu totul răsturnată, unde nu se ia în serios nimic. Cu o încăpățânare ce nu pledează în favoarea inteligenței mele, dar pe care nu o regret, căci, dacă ar fi să reîncep, aș face la fel, nu am consimțit să mă asimilez, să mă adaptez, deși învățasem că "Si Romae vivis, romano vivite more".
Am fost firește deci privit ca un străin, mi-am făcut dușmană toată lumea. Cu scârbă a trebuit să dau o luptă pentru care nu eram făcut. Văzând că era greu să mă distrugă cu "zeflemeaua" - mușcam eu mai veninos - s-a urzit în jurul a ce începusem să public complotul tăcerii. Dându-mi seama că singurul mijloc de a mă răzbuna era să nu las în urma mea nimic de care să se folosească și să se bucure alții, cum sunt lipsit de vanități subalterne, am considerat acel complot ca bine venit și am aderat la el eu-însumi.
"Patrie ingrată, nu vei avea oasele mele", a spus Scipio-Africanul să i se scrie pe mormânt. "Oasele eu le las, rodul creierului meu însă, cugetarea, nu!”
Am fost firește deci privit ca un străin, mi-am făcut dușmană toată lumea. Cu scârbă a trebuit să dau o luptă pentru care nu eram făcut. Văzând că era greu să mă distrugă cu "zeflemeaua" - mușcam eu mai veninos - s-a urzit în jurul a ce începusem să public complotul tăcerii. Dându-mi seama că singurul mijloc de a mă răzbuna era să nu las în urma mea nimic de care să se folosească și să se bucure alții, cum sunt lipsit de vanități subalterne, am considerat acel complot ca bine venit și am aderat la el eu-însumi.
"Patrie ingrată, nu vei avea oasele mele", a spus Scipio-Africanul să i se scrie pe mormânt. "Oasele eu le las, rodul creierului meu însă, cugetarea, nu!”
August 11, 2016
Mi-era dor de-un parfum de "altadata" si de vorbe mestesugite intr-o curgere fireasca de descrieri senzoriale ce dau un stil caruia i-am cam simtit lipsa in scrierile contimporane (sic) pe care le-am parcurs. Pe toate le-am regasit in "Craii...", cu toata decadentza, putreziciunea si tristetzea lumii si personajelor zugravite in carte. Mi-a placut. Cand am auzit prima oara de el, in scoala, Mateiu Caragiale ne era prezentat ca scriitor minor. Eu zic ca merita, totusi, fara a face comparatii, sa ii fie recunoscut talentul in manuirea cuvintelor si epitetelor pentru a 'picta' un tablou plin de viata, fie frumoasa, fie grotesca, asa cum e ea.
August 2, 2014
După o tonă de cărți în engleză, dulce mi-a mai părut limba română în cartea asta. Mi-a plăcut stilul, mi-au plăcut personajele, mi-a plăcut atmosfera, povestea e... parcă mi-a părut că e mai puțin importantă decît restul. Bețiile personajelor, depănările amintirilor, descrierea Bucureștiului de dinainte de Primul Război Mondial, au trezit în mine o nostalgie plăcută după o lume pe care n-am cunoscut-o, dar mi-am dat seama că vagi rămășițe ale ruinelor acelei lumi pot fi încă distinse prin Bucureștiul de azi, dar și prin alte scrieri românești. Pe lîngă frumusețea literară, aș spune că-i aproape un document istorico-etnografic această carte. Mi-aduc aminte cum vorbeam pe la lecțiile de literatură prin gimnaziu că ”prin cărți putem călători prin alte țări și veacuri”, e, păi citind ”Craii de Curtea-Veche” chiar am avut întrucîtva acest simțămînt.
September 30, 2021
Review here: https://lareviewofbooks.org/article/a...
Illustrative quote here:
"A sad fame survived the bloodstained man, who no one ever saw laugh. This unbeknown tramontane, rumored to have concealed his origins because they were too base, gave every evidence of the contrary, in body and soul; he demonstrated the signs of a lofty stirp in decay: orgulous carriage and noble shape, haughtiness, acerbity and cruelty, laziness, distain for his own life, thirst for revenge and a will to hate, traits that passed to his descendants who, had they not been constantly at odds among themselves, could have established a strong and fabled house. Not without foundation did some believe their choice of Romania was unpropitious, even though it was his line’s passionate and recalcitrant nature, irritated by enmity, and not solely the animosity of their surroundings, that prevented them from reaching that level their valuable mental gifts intended. They showed themselves greedy for learning, pleasant in conversation, and masters of literature; quick-witted and competent, but without continuity in what they did, quirky and capricious, each carrying within him the germ of his own perishment and perdition, and if one considered the fate of the Pașadia-Măgureanu line, one would say that this people was burdened by a dark anathema that drove them without cessation toward extinction, while first supposing them to the most difficult ordeals of despondency. Uprooted and transplanted in foreign soil, the old stem, battered by enmity, pathetically scattered its last leaves. The murderous and torturous strongman fell early (poisoned, they say, by one of his own); the second, the cavalry commander, a hardhearted hunter, passed most of his life in the dark forests of Vlăsia; when accused of highway robbery and stamping false coins, he disappeared forever without his name being heard again; his son, the father of my friend, a father not worth the name, an enemy, an addict of card games, a rake and a drunk, macerated each installment of his inheritance and died in the throes of insanity. His cousin, a young poet, died in the same way; of the girls, the only one to be betrothed caught her hair on a candle the night of her wedding and burned herself alive. The women who mothered this people—the staid and hately Greek with clenched teeth
hatching her long fury among crates of clementines and Gaza oranges, the enemious and daring Serbian who, on her deathbed, spit the communion wafer into the priest’s beard and spent out her breath in curses on her children, the infest and hypocritical Braşovan who was consumed by cancer and envy—further envenomed that sickly bloodline, spawning a funereal dowry of mauvacity and improbity, but at the same time, each woman sharpened the wits of her round of offspring, that sterile wit, an ill will, to a higher level of acuteness. The souls of his predecessors nested unpeacefully within him, glinting in his somber gaze, grinning in his sinister smile, they stunted his rise, they blocked him from glory, they impeded his wondrous acquisition of achievements; and he alone knew how many times he must set all his self-control against them, an internal struggle more devastating than that against external malificence, and from which he did not emerge the victor, until the very end. One day, his watershed day, he let his predecessors reclaim a part of his rights, he himself lifted the bar, and then he plunged into debauchery, until he reached the bottom, yet, as I feel I must repeat, the degradation did not mark him for a moment, because if the patrician spends a night in Suburra, he does not change his manner, nor does he hide his rank, he is just as grand in his vices as in his virtues. Something unnatural happened that evening: such a strange numbness overtook him that the person Pirgu clung to, unopposed, did not seem Pașadia himself, but only his body; only his gaze remained alive, darker and more troubled, as evidence of a rending pain inside. He would sit, smoking cigarette after cigarette, sipping glass after glass, the entire night. I knew how to resurrect him; suddenly the man would revive, his eyes would clear, a cold, sad smile would illumine his lifeless face. I would turn conversation toward the times of yesteryear, of long ago. I knew that the vision of the past, his passion, was the only thing capable of moving him; he spoke of the past with a mystical recollection; the heresy that his shadowy and old soul might once have had other incarnations was the only sin he permitted his belief, the only gentleness and only caress. So strong was this vision for the man that he would immediately share it with us—with Pantazi and me. Then a new journey began, no less beguiling, a journey into centuries past. We would usually find ourselves in a century dear to us, and in all senses nostalgic: the eighteenth. "
Illustrative quote here:
"A sad fame survived the bloodstained man, who no one ever saw laugh. This unbeknown tramontane, rumored to have concealed his origins because they were too base, gave every evidence of the contrary, in body and soul; he demonstrated the signs of a lofty stirp in decay: orgulous carriage and noble shape, haughtiness, acerbity and cruelty, laziness, distain for his own life, thirst for revenge and a will to hate, traits that passed to his descendants who, had they not been constantly at odds among themselves, could have established a strong and fabled house. Not without foundation did some believe their choice of Romania was unpropitious, even though it was his line’s passionate and recalcitrant nature, irritated by enmity, and not solely the animosity of their surroundings, that prevented them from reaching that level their valuable mental gifts intended. They showed themselves greedy for learning, pleasant in conversation, and masters of literature; quick-witted and competent, but without continuity in what they did, quirky and capricious, each carrying within him the germ of his own perishment and perdition, and if one considered the fate of the Pașadia-Măgureanu line, one would say that this people was burdened by a dark anathema that drove them without cessation toward extinction, while first supposing them to the most difficult ordeals of despondency. Uprooted and transplanted in foreign soil, the old stem, battered by enmity, pathetically scattered its last leaves. The murderous and torturous strongman fell early (poisoned, they say, by one of his own); the second, the cavalry commander, a hardhearted hunter, passed most of his life in the dark forests of Vlăsia; when accused of highway robbery and stamping false coins, he disappeared forever without his name being heard again; his son, the father of my friend, a father not worth the name, an enemy, an addict of card games, a rake and a drunk, macerated each installment of his inheritance and died in the throes of insanity. His cousin, a young poet, died in the same way; of the girls, the only one to be betrothed caught her hair on a candle the night of her wedding and burned herself alive. The women who mothered this people—the staid and hately Greek with clenched teeth
hatching her long fury among crates of clementines and Gaza oranges, the enemious and daring Serbian who, on her deathbed, spit the communion wafer into the priest’s beard and spent out her breath in curses on her children, the infest and hypocritical Braşovan who was consumed by cancer and envy—further envenomed that sickly bloodline, spawning a funereal dowry of mauvacity and improbity, but at the same time, each woman sharpened the wits of her round of offspring, that sterile wit, an ill will, to a higher level of acuteness. The souls of his predecessors nested unpeacefully within him, glinting in his somber gaze, grinning in his sinister smile, they stunted his rise, they blocked him from glory, they impeded his wondrous acquisition of achievements; and he alone knew how many times he must set all his self-control against them, an internal struggle more devastating than that against external malificence, and from which he did not emerge the victor, until the very end. One day, his watershed day, he let his predecessors reclaim a part of his rights, he himself lifted the bar, and then he plunged into debauchery, until he reached the bottom, yet, as I feel I must repeat, the degradation did not mark him for a moment, because if the patrician spends a night in Suburra, he does not change his manner, nor does he hide his rank, he is just as grand in his vices as in his virtues. Something unnatural happened that evening: such a strange numbness overtook him that the person Pirgu clung to, unopposed, did not seem Pașadia himself, but only his body; only his gaze remained alive, darker and more troubled, as evidence of a rending pain inside. He would sit, smoking cigarette after cigarette, sipping glass after glass, the entire night. I knew how to resurrect him; suddenly the man would revive, his eyes would clear, a cold, sad smile would illumine his lifeless face. I would turn conversation toward the times of yesteryear, of long ago. I knew that the vision of the past, his passion, was the only thing capable of moving him; he spoke of the past with a mystical recollection; the heresy that his shadowy and old soul might once have had other incarnations was the only sin he permitted his belief, the only gentleness and only caress. So strong was this vision for the man that he would immediately share it with us—with Pantazi and me. Then a new journey began, no less beguiling, a journey into centuries past. We would usually find ourselves in a century dear to us, and in all senses nostalgic: the eighteenth. "
January 22, 2020
Nu știu alte ediții cum sunt și ce fel de lectură presupun. Dar în această variantă, cu ilustrațiile lui Luscov, cartea este absolut superbă.
Pur și simplu simți că ești teleportat la începutul secolului XX, într-o lume pe care poate o credeai pierdută, poate nici nu-ți imaginai că a existat.
Este impregnată cu atmosfera unor vremuri vechi dar reușește să și redea pierderea personajelor care simt și văd veacul risipindu-li-se printre degete.
Pur și simplu simți că ești teleportat la începutul secolului XX, într-o lume pe care poate o credeai pierdută, poate nici nu-ți imaginai că a existat.
Este impregnată cu atmosfera unor vremuri vechi dar reușește să și redea pierderea personajelor care simt și văd veacul risipindu-li-se printre degete.
May 10, 2020
Roman de moravuri bucurestene, o lectura placuta desi nu are acea structura clasica, nu urmareste un fir al actiunii constant si nu prezinta un conflict anume.Stilul acesta de a scrie care si-ar pierde farmecul in orice traducere face meritul aprecierii
September 14, 2008
inceputul placut foarte mult. un bucuresti care mi-ar placea sa mai existe, sa-l fi vizitat si in care sa fi locuit macar un pic. spre final m-am plictisit putin. dar numai putin. :)
September 20, 2021
E ceva ca o carte publicata acum un secol, plina de regionalisme, sa se simta asa fresh in 2021. Din pacate, lipsa unui plot mai articulat, cred ca va continua sa o tina departe de marea masa de cititori romani, desi ar avea avantajul comercial de a fi destul de deocheata. Proza e de-a dreptul hipnotica. Mai ca am plutit de cateva ori. :))
July 2, 2016
Scrierile lui Mateiu Caragiale sunt impresionante prin minuție. Am descoperit astfel - îmi fac mea culpa că abia acum - opera unui scriitor adâncit în tainele orfevrăiei literare. 4,5/5
April 5, 2021
Citind prima dată "Remember" (care, bineînțeles, mi-a plăcut), am fost foarte curioasă și de "Craii de Curtea-Veche",de care, acum, după ce l-am citit, nu pot spune că m-a impresionat.
August 24, 2022
Ma bucur ca am citit cartea. Nu e o lectura grea dar nici usoara, din cauza felului in care e scrisa cu arhaisme. Dar o data ce te prinde, te prinde bine. Eu am facut greseala sa citesc despre Mateiu Caragiale inainte de a citi cartea si nu pot spune decat ca e un om cu un caracter indoielnic. Astfel am citit Craii de Curtea-Veche prin lentila personalitatii autorului si poate nu cum ar fi intentionat el.
Cartea are si momente amuzante si momente triste. Recomand tuturor, fiind o carte scurta, mai ales daca ai experienta in citit.
Cartea are si momente amuzante si momente triste. Recomand tuturor, fiind o carte scurta, mai ales daca ai experienta in citit.
June 6, 2025
Me recordó varios libros de inicios de siglo, un grupo de amigos en una degradación rampante, pero con almas sensibles y refinadas. Está escrito muy bien, tiene mucha belleza lírica, muestra mucho de lo que fue un proceso de decadencia de toda una clase en Europa, creo que aunque en algún momento me parece se atora, es un gran libro, buen descubrimiento.
Read
April 20, 2020Adevărul adevărat e că nu am înțeles mai nimic din cartea asta. De fapt, nu am înțeles de ce este atât de ridicată pe culmile canonului literar românesc. Sunt și la prima lectură, poate că undeva între a doua și a treia citire voi găsi motive să pot explica fenomenul.
În rest, dimensiunile acestui text sunt comparabile cu cele ale unei nuvele mai durdulii. Este scris la persoana întâi și se simte un iz atât de puternic de ale lui C. Negruzzi încât este greu să treci peste el.
Se întâmplă ca mai mulți stimabili cu nume ce poartă inițiala P. se perindă printr-un București de la 1900 și își dezmiardă mici oftaturi și mici bătăi de cap. Au dileme mărunte și se uită la cer încercând să ghicească în stelele care nu se văd destinul mare al străbunilor care au făcut de toate la viața lor.
Să nu spun că spre final, ne ducem spre tema dame și totul devine cumva dezgustător de zemflemitor și de superficial. De parcă nu numai textul își ia sfârșitul, dar se duc conversații de negociere ca și o eventuală cititoare să o facă alăturea-i.
În rest, dimensiunile acestui text sunt comparabile cu cele ale unei nuvele mai durdulii. Este scris la persoana întâi și se simte un iz atât de puternic de ale lui C. Negruzzi încât este greu să treci peste el.
Se întâmplă ca mai mulți stimabili cu nume ce poartă inițiala P. se perindă printr-un București de la 1900 și își dezmiardă mici oftaturi și mici bătăi de cap. Au dileme mărunte și se uită la cer încercând să ghicească în stelele care nu se văd destinul mare al străbunilor care au făcut de toate la viața lor.
Să nu spun că spre final, ne ducem spre tema dame și totul devine cumva dezgustător de zemflemitor și de superficial. De parcă nu numai textul își ia sfârșitul, dar se duc conversații de negociere ca și o eventuală cititoare să o facă alăturea-i.
January 26, 2022
Am citit-o un pic mai greu, de pe Kindle, in momentele in care nu aveam lumina pentru a citi cărți fizice. Între timp am găsit și cartea fizica in biblioteca tatei, însă textele nu par a fi aceleași și sunt intrigat acum de asta. Cartea asta pare a fi despre câțiva prieteni înainte și după un fel de ruptura in societate, când toate se schimba, lumea se împraștie, prieteniile se destramă. Îmi place mult scrisul, mă duce cu gândul la fluxul conștiinței (stream of consciousness), puțin asemanator cu Proust. Cred că Mateiu a încercat toată viața să găsească și să scrie ceva care să-l diferențieze complet de tatăl sau și pare ca a reușit. Ii voi mai da o șansa cărții fizice pe parcursul anului și-am mai văzut ca exista și un film, dar la o calitate execrabila. Recomandarea am găsit-o la un moment dat in Dilema veche, într-un articol de la Selma Iusuf, unde găsea câteva asemănări și cu Fiesta lui Hemingway, dar și filmul Another round cu Mads Mikkelsen în rol principal. Recomand și cartea lui Mateiu și filmul din urma.
October 19, 2022
După ce a stat multă vreme pe lista de To-Read, am reușit să citesc și eu romanul acesta. L-am perceput din mai multe perspective.
Din perspectivă lingvistică, l-am simțit ca o scufundare totală într-un limbaj românesc din altă epocă, cu un rafinament aparte, dar și un primitivism dat de cuvinte evident împrumutate și, între timp, abandonate.
Din perspectivă istorică, am fost fascinat de mențiunile trecătoare ale unor personaje istorice cu legături multiculturale, ai căror urmași bucureșteni fac legătura între un trecut glorios, legendar aproape, și un prezent caricatural. O ilustrație aptă pentru declinul epocii "de aur" a Europei terminată în Marele Război.
Și, într-un final, l-am perceput ca pe o întoarcere în timp, sau mai degrabă o transportare într-un timp și spațiu oarecum familiare, dar totuși atât de diferite încât par mai degrabă fantastice decât inspirate din realitate.
Din perspectivă lingvistică, l-am simțit ca o scufundare totală într-un limbaj românesc din altă epocă, cu un rafinament aparte, dar și un primitivism dat de cuvinte evident împrumutate și, între timp, abandonate.
Din perspectivă istorică, am fost fascinat de mențiunile trecătoare ale unor personaje istorice cu legături multiculturale, ai căror urmași bucureșteni fac legătura între un trecut glorios, legendar aproape, și un prezent caricatural. O ilustrație aptă pentru declinul epocii "de aur" a Europei terminată în Marele Război.
Și, într-un final, l-am perceput ca pe o întoarcere în timp, sau mai degrabă o transportare într-un timp și spațiu oarecum familiare, dar totuși atât de diferite încât par mai degrabă fantastice decât inspirate din realitate.
March 26, 2024
Excesiv de subtilă și cabalistică, „Sodoma balcanică de la Dîmbovița”, numită de Călinescu, scrierea este plină în expresii de un autentic mahalagism și de culori schimbătoare de o rară cantabilitate stilistică a moștenirii turco-fanariote, de simbolism și decadentism. Textul lui Matei I. Caragiale este de o „anormală zbatere” și rămâne la noi „singular prin aspirația la impuritate ca direcție coborâtoare, ca un sens unic și lege satanică a celei mai blestemate gravitații, ca orientare asmodeică a spiritului”.
«Quindecim annos, grande mortalis aevi spatium.»
«Quindecim annos, grande mortalis aevi spatium.»
January 21, 2014
I found the book compelling, but the English translation left a lot to be desired at times.
April 12, 2024
Gustoase pagini. Îmi rămâne o carte preferată. Îmi place acest cărturar bântuit de vedenia Trecutului și, cu toate că are pipa iluziei în mână (iubitor de heraldică și genealogie, construidu-și o ficțiune nobilă), își cunoaște trufia amăgirii (bastard, vocația ratării în studiul dreptului, lipsa unei averi până se căsătorește cu scopul de a deveni boier și moșier). A tânjit aristocrația inaccesibilă social lui, dar a înțeles că aceasta se cucerește și se contruiește în Spirit; într-adevăr, cultura și literatura ne-au arătat că o astfel de aristocrație lăuntrică poate fi (sau este, adesea) mai seducătoare decât cea moștenită, de sânge. Fiul lui Caragiale rămâne un ambivalent, încifrat în propria fantasmă, trăind o taină care deschide inițiere. Iubitorii zeloși ai romanului au văzut în el o biblie pe de-a-ndoaselea, pentru că textul se adâncește necontenit, are o stilistică desăvârșită de dans al cuvintelor, aproape un limbaj liturgic. Este cea mai enigmatică carte a literaturii române.
Nu e doar un roman al literaturii aici, ci și o bornă a culturii române ce se înscrie în reflexele noastre mentalitare și identitare. Eminescu și Caragiale își poartă fața complementară în subconștientul nostru național, aici ar trebui așezat și Mateiu (nu se citește u final, e din slavonă). N-am avut cum să nu mă întreb dacă Cioran nu i-a citit cartea, pentru că unul dintre persoanje, Pașadia, îl numește pe Constantin Brâncoveanu „bulibașă mehenghi”, un personaj cultivat occidental care urăște tot ce e specific românesc și, dacă frumosul e destinat doar popoarelor înalte (cum susține el), nu vede în cultura noastră decât mardale. Altfel spus, suntem la Porțile Răsăritului aici, în metafizica subtilitate a Orientului și Occidentului, ca moșteniri de influență și simptomanice în tânăra cultură română.
E o carte pe linia lui Huysmans și Oscar Wilde, o estetică decadentă (modelul dandy-ului e cel creionat de Baudelaire). Nu mă interesează bogata influență a literaturii europene acum, ci modul în care a folosit-o Mateiu. A preluat temele fundamentale ale literaturii decadente (declinul civilizației, poza aristocrată, degenerarea, maladia, sexualitatea deviantă, artificialul) și, mai degrabă, le-a deconstruit, autohtonizându-le într-un balcanism literar savuros. Dandy-ul e un crailâc de impostură și orgoliu, de intrigă și aventură, de viciu și decădere. Fiecare personaj, fără excepție, funcționează ca un joc de măști și de oglinzi pentru autor, aproape că le amenință. S-a speculat astfel: cei trei crai, Pașadia, Pantazi și Pirgu sunt în bolgii și îl plimbă pe narator în periferia depravată a Bucureștilor de la Curtea-Veche și în desfrâul casei Arnotenilor, cunoscând, apoi, prin lumini de antinomie, o măreție lăuntrică ce se stinge și trebuie să dispară din Pantazi și Pașadia (ultimii vlăstari), unul cu o tristețe senină, albastră, iar celălalt, luciferică, de ghenă, pentru că atavismul lor nu poate fi șters. Pirgu e un soitar, întruchiparea dezmățului și josniciei („suflet de hengher și de cioclu”), singurul, de altfel, cu un viitor; tot el îi conduce, în visul naratorului, spre asfințitul lor, al crailor, cu o batistă neagră.
Literatura decadentă, în genere, se întoarce către o vârstă de aur a trecutului. Ei, ficțiunile compensatorii în care se întorc craii (hagialâcurile din secolul al XVIII-lea până la începutul democrației, în care ei sunt cavaleri la curțile regale, „șeici și pașcale, emiri și hani, rajahi și mandarini, preoți și călugări de toate legile și tagmele, zodiași, pustnici, vrăjitori, vraci, căpetenii de semniții sălbatice”) sunt alternate cu perioada fanarioată din Țările Române, dublul protectorat de atunci, o perioadă decadentă pentru că, treptat, omoară aristocrația în 1848). Splendoarea luxului din secolul al XVIII-lea (nu cel al rațiunii, ci al plăcerii) este confruntată cu gustul levantin-balcanic și craii stând la o cârciumă sărăcăioasă precum în tablourile lui Adrian Brouwer. Și acesta e abia bietul pergament evanghelic care ascunde bogăția..
Nu e doar un roman al literaturii aici, ci și o bornă a culturii române ce se înscrie în reflexele noastre mentalitare și identitare. Eminescu și Caragiale își poartă fața complementară în subconștientul nostru național, aici ar trebui așezat și Mateiu (nu se citește u final, e din slavonă). N-am avut cum să nu mă întreb dacă Cioran nu i-a citit cartea, pentru că unul dintre persoanje, Pașadia, îl numește pe Constantin Brâncoveanu „bulibașă mehenghi”, un personaj cultivat occidental care urăște tot ce e specific românesc și, dacă frumosul e destinat doar popoarelor înalte (cum susține el), nu vede în cultura noastră decât mardale. Altfel spus, suntem la Porțile Răsăritului aici, în metafizica subtilitate a Orientului și Occidentului, ca moșteniri de influență și simptomanice în tânăra cultură română.
E o carte pe linia lui Huysmans și Oscar Wilde, o estetică decadentă (modelul dandy-ului e cel creionat de Baudelaire). Nu mă interesează bogata influență a literaturii europene acum, ci modul în care a folosit-o Mateiu. A preluat temele fundamentale ale literaturii decadente (declinul civilizației, poza aristocrată, degenerarea, maladia, sexualitatea deviantă, artificialul) și, mai degrabă, le-a deconstruit, autohtonizându-le într-un balcanism literar savuros. Dandy-ul e un crailâc de impostură și orgoliu, de intrigă și aventură, de viciu și decădere. Fiecare personaj, fără excepție, funcționează ca un joc de măști și de oglinzi pentru autor, aproape că le amenință. S-a speculat astfel: cei trei crai, Pașadia, Pantazi și Pirgu sunt în bolgii și îl plimbă pe narator în periferia depravată a Bucureștilor de la Curtea-Veche și în desfrâul casei Arnotenilor, cunoscând, apoi, prin lumini de antinomie, o măreție lăuntrică ce se stinge și trebuie să dispară din Pantazi și Pașadia (ultimii vlăstari), unul cu o tristețe senină, albastră, iar celălalt, luciferică, de ghenă, pentru că atavismul lor nu poate fi șters. Pirgu e un soitar, întruchiparea dezmățului și josniciei („suflet de hengher și de cioclu”), singurul, de altfel, cu un viitor; tot el îi conduce, în visul naratorului, spre asfințitul lor, al crailor, cu o batistă neagră.
Literatura decadentă, în genere, se întoarce către o vârstă de aur a trecutului. Ei, ficțiunile compensatorii în care se întorc craii (hagialâcurile din secolul al XVIII-lea până la începutul democrației, în care ei sunt cavaleri la curțile regale, „șeici și pașcale, emiri și hani, rajahi și mandarini, preoți și călugări de toate legile și tagmele, zodiași, pustnici, vrăjitori, vraci, căpetenii de semniții sălbatice”) sunt alternate cu perioada fanarioată din Țările Române, dublul protectorat de atunci, o perioadă decadentă pentru că, treptat, omoară aristocrația în 1848). Splendoarea luxului din secolul al XVIII-lea (nu cel al rațiunii, ci al plăcerii) este confruntată cu gustul levantin-balcanic și craii stând la o cârciumă sărăcăioasă precum în tablourile lui Adrian Brouwer. Și acesta e abia bietul pergament evanghelic care ascunde bogăția..
April 27, 2022
Je remercie Gabrielle Danoux pour avoir traduit ce livre relativement méconnu en France, Les Seigneurs du Vieux Castel de Mateiu I.Caragiale et de m’avoir donné l’immense occasion de pouvoir le lire et de continuer ma découverte de la littérature roumaine.
Ce roman raconte les affres interlopes de trois aristocrates roumains, Mateiu (ici le narrateur du récit) et ses amis Pasadia et Pantazi ainsi que leur compère roturier Pirgu, qui tel une ombre n’est jamais très loin pour les inciter à la débauche et les conduire sur les chemins de la décadence et de la déchéance dans les nuits agitées de Bucarest.
De par la description de ses amitiés avec Pasadia et Pantazi, l’auteur en profite pour décrire la vie nocturne de la capitale roumaine, et tous les excès de la haute société roumaine de l’époque.
Voilà une histoire comme une symbole, en forme presque d’épitaphe, au destin fatal, qui devait se terminer ainsi « chez les Arnoteanu, les véritables Arnoteanu », et où comme par l’ironie du sort, c’est Pirgu qui ‘sen sort le mieux et profite de l’ascenseur social.
Le côté descriptif du roman et le vocabulaire si riche (parfois trop est l’ennemi du bien) m’ont quelques fois fait perdre le fil du récit ce qui m’a obligé à relire certains passages plusieurs fois pour comprendre tous les tenants et aboutissants, et a ainsi pu gâcher un peu ma lecture (d’où mon évaluation un peu plus basse que prévue).
Il n’en reste pas moins que sa lecture est un vrai régal pour les amoureux de la langue française, de par la richesse du vocabulaire employé, parfois inusité aujourd’hui, souvent très coloré et aux nuances multiples qui agrémentent le texte de l’auteur tout au long de ces quelques 120 pages, dont je conseille la lecture absolument.
Ce roman raconte les affres interlopes de trois aristocrates roumains, Mateiu (ici le narrateur du récit) et ses amis Pasadia et Pantazi ainsi que leur compère roturier Pirgu, qui tel une ombre n’est jamais très loin pour les inciter à la débauche et les conduire sur les chemins de la décadence et de la déchéance dans les nuits agitées de Bucarest.
De par la description de ses amitiés avec Pasadia et Pantazi, l’auteur en profite pour décrire la vie nocturne de la capitale roumaine, et tous les excès de la haute société roumaine de l’époque.
Voilà une histoire comme une symbole, en forme presque d’épitaphe, au destin fatal, qui devait se terminer ainsi « chez les Arnoteanu, les véritables Arnoteanu », et où comme par l’ironie du sort, c’est Pirgu qui ‘sen sort le mieux et profite de l’ascenseur social.
Le côté descriptif du roman et le vocabulaire si riche (parfois trop est l’ennemi du bien) m’ont quelques fois fait perdre le fil du récit ce qui m’a obligé à relire certains passages plusieurs fois pour comprendre tous les tenants et aboutissants, et a ainsi pu gâcher un peu ma lecture (d’où mon évaluation un peu plus basse que prévue).
Il n’en reste pas moins que sa lecture est un vrai régal pour les amoureux de la langue française, de par la richesse du vocabulaire employé, parfois inusité aujourd’hui, souvent très coloré et aux nuances multiples qui agrémentent le texte de l’auteur tout au long de ces quelques 120 pages, dont je conseille la lecture absolument.
August 31, 2022
Carte abandonată cândva acum mulți ani, probabil nu mă regăseam în ea în niciun fel, pe care am simțit nevoia să o reiau.
"Craii..." lui Mateiu Caragiale e un micro-roman nu tocmai ușor de citit. Limbajul arhaic, cu elemente de jargon specifice unei anumite categorii sociale din Bucureștii anilor 1910, pe alocuri luxurios, mi-a dat bătăi de cap și prima dată, dar și acum. Am avut nevoie de dicționar, motiv pentru care a mers destul de greu ascultarea.
Mateiu, fiul lui I. L. Caragiale, și-a scris singurul roman într-o efuziune lingvistică, de mare maestru. "Craii de Curtea-Veche" este, în mare măsură, un document istoric, poate mai mult decât o ficțiune - o cronică a Bucureștilor, a Oborului, a unei anumite categorii de oameni, acești "crai" ce îsi duc existența într-un continuu desfrâu, în birturi și la petreceri.
Personajele lui Caragiale, diverse și colorate, sar din pagină, se materializează în fața ochilor cititorului. Pirgu, Pașadia și Pantazi, cu genealogiile lor extravagante și excentricitățile lor, dau viață acestui București demult uitat. Un roman de moravuri, cumva nostalgic, cu intrigă nu foarte marcată, dar cu un decor fabulos (uneori în mizeria lui).
Din păcate, povestea este și profund misogină. Majoritatea femeilor lui Caragiale sunt de cea mai joasă speță, imorale, vulgare, degradate. Nu-i o imagine cu care sa mă împac, dar nu sunt absurdă în a avea pretenții ca toate personajele să-mi fie pe plac. De altfel, niciunul dintre personaje nu îmi intră în grații, dar nu acesta este scopul scriitorului.
Deși l-am citit (ascultat) greu, romanul este unul fabulos din perspectiva limbajului și a contextului descris. O pagină de istorie, cu multe momente pline de umor, scrisă în tușă sarcastică de un fin observator al moravurilor vremii.
"Craii..." lui Mateiu Caragiale e un micro-roman nu tocmai ușor de citit. Limbajul arhaic, cu elemente de jargon specifice unei anumite categorii sociale din Bucureștii anilor 1910, pe alocuri luxurios, mi-a dat bătăi de cap și prima dată, dar și acum. Am avut nevoie de dicționar, motiv pentru care a mers destul de greu ascultarea.
Mateiu, fiul lui I. L. Caragiale, și-a scris singurul roman într-o efuziune lingvistică, de mare maestru. "Craii de Curtea-Veche" este, în mare măsură, un document istoric, poate mai mult decât o ficțiune - o cronică a Bucureștilor, a Oborului, a unei anumite categorii de oameni, acești "crai" ce îsi duc existența într-un continuu desfrâu, în birturi și la petreceri.
Personajele lui Caragiale, diverse și colorate, sar din pagină, se materializează în fața ochilor cititorului. Pirgu, Pașadia și Pantazi, cu genealogiile lor extravagante și excentricitățile lor, dau viață acestui București demult uitat. Un roman de moravuri, cumva nostalgic, cu intrigă nu foarte marcată, dar cu un decor fabulos (uneori în mizeria lui).
Din păcate, povestea este și profund misogină. Majoritatea femeilor lui Caragiale sunt de cea mai joasă speță, imorale, vulgare, degradate. Nu-i o imagine cu care sa mă împac, dar nu sunt absurdă în a avea pretenții ca toate personajele să-mi fie pe plac. De altfel, niciunul dintre personaje nu îmi intră în grații, dar nu acesta este scopul scriitorului.
Deși l-am citit (ascultat) greu, romanul este unul fabulos din perspectiva limbajului și a contextului descris. O pagină de istorie, cu multe momente pline de umor, scrisă în tușă sarcastică de un fin observator al moravurilor vremii.
January 20, 2022
E o carte bine scrisă, ce relatează o dilemă importantă cu privire la identitatea românească: occidentalul luminat ori orientalismul decadent?
Într-un final, de ce nu ambele? Sau poate niciuna? La Porțile Răsăritului nu vezi decât amurguri purpurii de o augustețe depravată. Într-un Pantazi, Pașadia ori Pirgu se pot regăsi diverse tipologii ale petrecăreților bucureșteni. Poate niciunul din cititorii actuali nu au acel sânge de boier post-fanariot, dar năravurile sunt, poate, cu mult mai înrădăcinate în spiritul nostru decât prima.
Recomand cartea celor care prefera un scris de un rafinament izbitor, dar cu o poveste fragmentară, cu aspect de "vignete", și poate cu caricaturi decât portrete. O fi o carte bună, dar pentru a fi una excelentă, trebuie să aibă și loc de interpretări. Or, Craii de Curtea Veche e destul de direct in mesajul ce-l transmite.
Într-un final, de ce nu ambele? Sau poate niciuna? La Porțile Răsăritului nu vezi decât amurguri purpurii de o augustețe depravată. Într-un Pantazi, Pașadia ori Pirgu se pot regăsi diverse tipologii ale petrecăreților bucureșteni. Poate niciunul din cititorii actuali nu au acel sânge de boier post-fanariot, dar năravurile sunt, poate, cu mult mai înrădăcinate în spiritul nostru decât prima.
Recomand cartea celor care prefera un scris de un rafinament izbitor, dar cu o poveste fragmentară, cu aspect de "vignete", și poate cu caricaturi decât portrete. O fi o carte bună, dar pentru a fi una excelentă, trebuie să aibă și loc de interpretări. Or, Craii de Curtea Veche e destul de direct in mesajul ce-l transmite.
February 6, 2020
recunosc că destul de târziu am făcut acest contact cu opera lui Mateiu Caragiale, însă totuși se pare că a fost o “întârziere” de bun augur. mi-a plăcut stilul maiestuos al fiului marelui dramaturg, care parcă aduce cu sine o mireasmă parfumată-ntr-un trecut care stăruie undeva în ființa noastră, în ciuda faptului că a trecut aproape un secol de la publicarea acestui roman, iar acea boemie conturată în fire de aur ne este una total străină.
tot citind și citind, parcă îmi tot venea a-mi răsuci vârfurile mustății și a-mi aranja țilindrul de pe cap care, de fapt, nici nu există...
tot citind și citind, parcă îmi tot venea a-mi răsuci vârfurile mustății și a-mi aranja țilindrul de pe cap care, de fapt, nici nu există...
March 25, 2024
"Crescut de copil în străinătate, reluă el, nu aveam de unde ști că aici suntem la porțile Răsăritului, unde scara valorilor morale e cu totul răsturnată, unde nu se ia în serios nimic. Cu o încăpățânare ce nu pledează în favoarea inteligenței mele, dar pe care nu o regret, căci, dacă ar fi să reîncep, aș face la fel, nu am consimțit să mă asimilez, să mă adaptez, deși învățasem că "Si Romae vivis, romano vivite more"."
April 3, 2021
nu mi-a prea plăcut. mi s-a părut că am citit o carte formată din mai multe povestiri scurte sub o idee generală decât un roman. m-a pierdut în descrierile lungi și destul de plictisitoare de foarte multe ori. singurele ei plusuri sunt capitolul 3 care a fost interesant și faptul că a fost destul de scurtă.
Displaying 1 - 30 of 83 reviews