Sunt volume de poezie prin care ajungi să crezi că porți o conversație cu o persoană și să empatizezi cu ea, astfel îmi pot descrie întâlnirea cu una din femeile subapreciate ale literaturii române. Există o sensibilitate în ea care scoatea din mine cele mai puternice emoții, ca apoi să devină cerebrală și mai pe urmă aproape mistică. Constanța Buzea mi s-a înfățișat ca pe o persoană pe care aș vrea să o aud vorbind, să o ascult povestindu-mi despre viața dumisale la o ceașcă cu ceai într-o casă beaux-arts sau o cofetărie comunistă. Cert este că îmi doresc să o cunosc mai bine, să îmi clarific dacă a suferit mai mult decât lăsa să se vadă, dacă există traume nebănuite și de ce stilul ei poetic mi se pare atât de atipic perioadei în care scrie.
ar fi putut să-mi placă mai mult dar asta e posibil să nu fi fost inspirată să încep cu acest volum pentru a o descoperi pe constanța buzea
un cal alb din copilărie (p. 111-115)
ce joc îmblânzit lângă valuri și lângă copaci luminând degajând sfere de foșnet gâlgâind umbră pentru a intra fiecare lucru în strălucirea în sunetul în răcoarea a ceea ce este
capăt aripa o moștenesc exact în secunda în care cel ce mi-o dă simte în umeri durerea așezării lui pe pământ
nu-mi întinde viața ta nu-mi sări în față ca o oglindă în care m-aș vedea stând cu spatele
tu ești un copac limpede de care m-am tot lovit tu ești vina de a nu te fi văzut tu ești muțenia mea somnul în care nu vreau să intru
dar de ce sunt în mai multe locuri deodată și de ce când încep să mă despart de pământ umbra mi-e suptă de setea pământului ca și cum a zbura înseamnă a părăsi un părinte a-l îngropa a-l acoperi de tot
sus unde-aș ajunge m-ar ajunge din urmă gândul absenței umbrei mele și sus unde-aș ajunge m-ar ajunge din urmă gura fântânii setea părintelui datoria de a reveni și a mă îneca în memoria lui
m-am gândit să chem un cal alb din memorie deși în copilărie n-am avut curajul nici să-l hrănesc nici să m-apropii de el l-am privit cum păștea de departe
acum deși mai departe asurzitor gândindu-mă la el îndrăznesc să cred că mă va asculta și mă va urma prin ploile infinite pline de iarbă ale împiedicatului acum
aștept vara ea vine ea trece ea face cuib toamnei aștept toamna ea s-a și sfârșit copilărește căzând odată cu merele și nucile din crengi coapte
aștept mereu schimbarea o aștept cu sufletul la gură nu mai am trebuință de sufletul meu
ce multe cuvinte de atâta timp sufăr de o dragoste în care pot să mă uit ca într-o sală plină ca într-un circ
o dragoste în care nu intru pentru că nu mă îndur să mă lipsesc de imaginea ei
dragoste ca un parc în care în numai câteva clipe cele patru anotimpuri se devastează unul pe altul
ce multe cuvinte în coloane în turnuri în poduri în ziduri se lasă-nghițite ca săbii se lasă ca funde ca fulgere și ca funigei cuvinte multe cuvinte
călcate rămân în urma acestui turn în viteză înaintând chipuri sobre și caricaturi de cuvinte făcute scrise citite ținute minte dresate ori minuțios mințite cuvinte
tu ești uneori poate mereu poate definitiv sentința prin care dispar pentru că nu spun și pentru că nu cred după ce spunând și crezând mi-am pierdut liniștea
te invoc atunci când îmi lipsești te ignor când vii înduioșat ori nedreptățit de cuvinte nu te ascult atunci când lângă o muzică uriașă te așezi și miști în zadar buzele când bate vântul
iată că iluzia e un oaspete care ți se răsucește pe cheie și te încuie un intrus care-și așază în glastra cu lăcrămioare unul din brațe prea alb să nu dea de bănuit iluzia nu e bine primită ea este bruma sub care se poate ușor rugini
dacă până acum ne-am numit cu nume străin de ceea ce suntem dacă încă nu ne-am făcut în zăpadă cărare și dacă muntele spre care mergem și a cărui poveste o ținem în palmă dispare numele nostru adevărat va fi piatră noi străini fără milă strivindu-ne linia vieții în pumnul strâns într-un drenaj crispat pe care îl preferăm
dar în copilărie am trecut peste câmp peste un câmp viu și astăzi semănat și cules câmp cu vii și porumburi și meiuri
în copilărie cerul era ca și azi amestecat cu cenușă și azur vie și astăzi este părerea că aceleași păsări cântă și se ridică de pe pământ
aripa mea de atunci însă iat-o prăbușindu-se peste mine și eu înainte de a striga și a mă plânge mă bucur și mă încovoi și mă destind ca un arc