Cină bogată în viscol

by Constanţa Buzea

-poezii-

118 pages, Paperback

First published January 1, 1983

Reviews

[Andràș-Florin Răducanu · Rating 4 out of 5]

Sunt volume de poezie prin care ajungi să crezi că porți o conversație cu o persoană și să empatizezi cu ea, astfel îmi pot descrie întâlnirea cu una din femeile subapreciate ale literaturii române. Există o sensibilitate în ea care scoatea din mine cele mai puternice emoții, ca apoi să devină cerebrală și mai pe urmă aproape mistică. Constanța Buzea mi s-a înfățișat ca pe o persoană pe care aș vrea să o aud vorbind, să o ascult povestindu-mi despre viața dumisale la o ceașcă cu ceai într-o casă beaux-arts sau o cofetărie comunistă. Cert este că îmi doresc să o cunosc mai bine, să îmi clarific dacă a suferit mai mult decât lăsa să se vadă, dacă există traume nebănuite și de ce stilul ei poetic mi se pare atât de atipic perioadei în care scrie.

[pros.n.cons_ ris · Rating 3 out of 5]

ar fi putut să-mi placă mai mult dar asta e
posibil să nu fi fost inspirată să încep cu acest volum
pentru a o descoperi pe constanța buzea

un cal alb din copilărie (p. 111-115)


ce joc îmblânzit
lângă valuri și lângă copaci
luminând degajând sfere de foșnet
gâlgâind umbră
pentru a intra fiecare lucru în strălucirea
în sunetul în răcoarea a ceea ce este


capăt aripa
o moștenesc exact în secunda în care
cel ce mi-o dă simte în umeri durerea
așezării lui pe pământ


nu-mi întinde viața ta
nu-mi sări în față ca o oglindă
în care m-aș vedea stând cu spatele


tu ești un copac limpede
de care m-am tot lovit
tu ești vina de a nu te fi văzut
tu ești muțenia mea
somnul în care nu vreau să intru


dar de ce sunt în mai multe locuri
deodată
și de ce când încep să mă despart de pământ
umbra mi-e suptă de setea pământului
ca și cum a zbura înseamnă
a părăsi un părinte
a-l îngropa a-l acoperi de tot


sus unde-aș ajunge
m-ar ajunge din urmă gândul absenței
umbrei mele
și sus unde-aș ajunge
m-ar ajunge din urmă gura fântânii
setea părintelui datoria de a reveni și
a mă îneca în memoria lui


m-am gândit să chem un cal alb
din memorie deși în copilărie
n-am avut curajul nici să-l hrănesc
nici să m-apropii de el
l-am privit cum păștea
de departe


acum deși mai departe
asurzitor gândindu-mă la el
îndrăznesc să cred că mă va asculta
și mă va urma prin ploile infinite
pline de iarbă ale împiedicatului
acum


aștept vara ea vine ea trece
ea face cuib toamnei
aștept toamna ea s-a și sfârșit
copilărește căzând odată cu merele
și nucile din crengi coapte


aștept mereu
schimbarea o aștept cu sufletul la gură
nu mai am trebuință de sufletul meu


ce multe cuvinte
de atâta timp sufăr de o dragoste
în care pot să mă uit
ca într-o sală plină
ca într-un circ


o dragoste în care nu intru
pentru că nu mă îndur să mă lipsesc de
imaginea ei


dragoste ca un parc în care în numai câteva
clipe
cele patru anotimpuri se devastează
unul pe altul


ce multe cuvinte în coloane în turnuri
în poduri în ziduri
se lasă-nghițite ca săbii se lasă
ca funde ca fulgere și ca funigei
cuvinte multe cuvinte


călcate rămân în urma acestui turn
în viteză înaintând
chipuri sobre și caricaturi de cuvinte
făcute scrise citite ținute minte
dresate ori minuțios mințite
cuvinte


tu ești uneori
poate mereu poate definitiv
sentința prin care dispar pentru că
nu spun și pentru că nu cred
după ce spunând și crezând
mi-am pierdut liniștea


te invoc atunci când îmi lipsești
te ignor când vii înduioșat ori nedreptățit
de cuvinte
nu te ascult atunci când lângă o muzică
uriașă te așezi și miști în zadar buzele
când bate vântul


iată că iluzia
e un oaspete care ți se răsucește pe cheie
și te încuie
un intrus care-și așază în
glastra cu lăcrămioare
unul din brațe prea alb să nu dea de bănuit
iluzia nu e bine primită
ea este bruma sub care se poate ușor
rugini


dacă până acum ne-am numit cu nume străin
de ceea ce suntem
dacă încă nu ne-am făcut în zăpadă
cărare
și dacă muntele spre care mergem
și a cărui poveste o ținem în palmă
dispare
numele nostru adevărat va fi piatră
noi străini fără milă strivindu-ne
linia vieții în pumnul strâns
într-un drenaj crispat pe care îl preferăm


dar în copilărie am trecut peste câmp
peste un câmp viu și astăzi
semănat și cules câmp cu vii și
porumburi
și meiuri


în copilărie cerul era ca și azi
amestecat cu cenușă și azur
vie și astăzi este părerea că
aceleași păsări cântă și se ridică
de pe pământ


aripa mea de atunci însă iat-o
prăbușindu-se peste mine
și eu înainte de a striga și a mă plânge
mă bucur și mă încovoi și mă destind
ca un arc