Dacă la Dostoievski tragedia eroului își are rădăcina în atingerea unui ideal, la Shakespeare, tragedia are rădăcină în însăși natura umană. Nimeni altul decât Shakespear n-a reușit să găsească o corespondență între natura umană și succesiunea cuvintelor care s-o transmită altor oameni încât s-o identifice în interiorul lor. Orgoliul și setea de putere întunecă mintea și pornește succesiunea tragică.
Tragicul Hamlet își pierde bucuria de a trăi, dar nu-și pierde spiritul; remarcile lui pline de spirit sunt confundate cu nebunia; oamenii văd ceea ce sunt înclinați să vadă, nu ceea ce este, și de aceea, Hamlet e văzut ca înnebunind ba din iubire, ba din durerea pierderii tatălui.
Însă pierderea tatălui și aflarea unui secret sângeros îl conduce la depresie „Vedeți voi, acel preafrumos baldachin, văzduhul, mândra boltă ce atârnă asupra-ne, ca un acoperământ falnic, bătut în scântei de aur, nu e pentru mine altceva decât un vălmășag de miasme spurcate și rău mirositoare”.
Hamlet nu mai e ce era, bucuria vieții îi dispare: „De la o vreme — nu știu din ce pricină — mi-a pierit toată veselia și m-am lăsa de toate deprinderile și îndeletnicirile mele, și mă simt atât de copleșit de această toană rea, încât și minunata alcătuire care e pământul împ are doar o stâncă stearpă”.
Textul tragediei este și-o mărturisire a dramaturgului despre propria lui vocație. Hamlet este un iubitor de teatru și este vocea lui Shakespeare la adresa artiștilor "doar ei [actorii] sunt cronica vie și prescurtată a vremurilor. Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte decât de bârfeala lor cât ești în viață". Pentru că, pentru Shakespeare, teatrul are o importanță capitală pentru educație și de aceea dedicarea actorilor e esențială: "fiindcă tot ce întrece măsura se abate de la scopul teatrului, acest scop fiind încă de la începuturile sale și până azi să se păstreze ca oglindă a firii".
"Venin am pus în cupa tihnei mele". Se plânge generalul Macbeth ajus de acum rege, după cum cele trei vrăjitoare i-au sortit la începutul tragediei. Din nou omul cade pradă infamiei dorințe de a deține puterea și prima victimă este loialitatea, apoi însuși suveranul Duncan. Și sterp e sceptrul, după cum suna prorocirea.
Decăderea lui Macbeth înseamnă transformarea loialului general în tiran. De acum neliniștea îl va domina. Frica îl va întoarce împotriva prietenului său, Banquo. Alături de soția sa, lady Macbeth, care s-a îmbătat și ea cu laurii puterii și l-a încurajat pe general să înfăptuiască crima, de acum regele urmează panta descendentă a fatalitatății. Omul se luptă cu monstruozitatea pe care a creat-o. "Amar răstimp cât ne-njosim puterea Scăldând-o-ntr-un puhoi de lingușiri, Iar chipul nostru-i mască pentru inimi S-ascundă ce simțim". Crime urmează crimei și nebunie dezumanizării.
Piesa este jucată prima oară în 20 aprilie 1611, la teatrul The Globe și este una dintre cele mai scurte piese ale lui Shakespeare.
Din păcate, ediția Litera nu împărtășește vastitatea comentariilor și notelor ediției Univers, a Operei complete, din 1988. Pe lângă valoroasele piese, bogăția notelor și comentariile vin ca o încununare a unui spirit enciclopedic. Notele sunt adevărate perle strecurate între rândurile pieselor, care detaliază multe aspecte ale operei. Shakespeare nu e chiar ușor, iar subtilitățile limbii engleze vechi se pierd prin traducere; notele dau mai multă acuratețe înțelegerii operei sale. Deci ediția Operelor complete este de urmărit pentru a-l înțelege pe marele dramaturg în toată forța lui de expresie.