Povești misterioase cu femei și alte vietăți

by Ioana Drăgan

Proză scurtă în registru realist, povestire și microroman, trei specii care poartă amprenta unei scriitoare valoroase și o viziune distinctă asupra societății românești de la începutul mileniului nostru.

„Realismul prozatoarei ține de naturalețea perceperii concretului vieții de toate zilele, cu oameni comuni, cărora li se întâmplă lucruri nu tocmai comune, și de un excepțional simț auditiv, amintind prin această însușire de Velea și Marin Preda, dintre precursorii apropiați”. (Gabriel Dimisianu)

Genres: Audiobook

480 pages, Paperback

Published January 14, 2022

About the author

Ioana Drăgan, scriitor și jurnalist, s-a născut in 1969 la București. Este licențiată în Litere a Universității București. Doctor în Filologie (2001). Membră a Uniunii Scriitorilor din România din 1998. Din 1995 este jurnalist cultural la Televiziunea Română, cu o prezență constantă in media culturală de televiziune și radio. A publicat volumele: Vietăți și femei, Poveștile Monei, Romanul popular în România. Literar si paraliterar, Bibliotecile din oglindă. Ex libris de scriitor.

Reviews

[Alexandru Lamba · Rating 5 out of 5]

Cronica, in curand.

[Marilena Iovu · Rating 5 out of 5]

Îmi place să citesc tot ce scrie Ioana Dragan și aș recomanda cărțile ei oricărei prietene. 😀
M-a bucurat nespus apariția prezentei antologii, care adună între paginile sale povestirile cu care a debutat (pentru care a obținut premiul Uniunii Scriitorilor), Poveștile Monei și romanul Mafalda, pe care l-am citit în urmă cu peste zece ani, când a fost publicat la Editura ALL.
Ador oralitatea prozei sale, este firească, spontană și vie, fără pic de artificialitate și fără vulgarități. Intri în poveste imediat, vezi aievea personajele, te perpelești cu nea Sică, în apartamentul de la bloc, așteptând să fiarbă bunătate de gâscă, te oripilezi în sala de operație unde doctoriță Crina taie în carne vie fără milă, o compătimești pe grasa Cerasela care, deși mănâncă munți de mâncare, speră că va slăbi peste noapte douăzeci de kile, îl auzi pe Stelică drăgănindu-și pintenatul care cucurugește din oră-n oră pe balcon, în centrul Bucureștiului.
Ioana nu scrie basme, ori povești cu happy-end, se inspiră din realitățile românești de după 1990, pe care le creionează sprințar, cu umor și ironie, spre deosebire de o parte a autorilor români, pentru care trecutul comunist pare să fie un nesecat izvor de inspirație din care se adapă romanele lor triste și apăsătoare.
Ador paleta de personaje feminine schițate în scrierile ei, între care focoasa octogenară Zoica, frumoasa balului în tinerețe, care încă întoarce capetele bărbaților, Adina, adevărata Mafalda care știe de ce lucrurile se întâmplă așa și nu altfel și mai ales Mona, surprinsă la trei vârste: studenta la Litere cu vederea slabă și cam rea de muscă, apoi naiva Mona plecată cu codoașa de tanti Lili în Turcia la bișniță, și, în sfârșit, Mona în vârstă, bolnavă de alzheimer, care deapănă amintirea unei mari iubiri.
De fiecare dată când deschid cărțile Ioanei Drăgan, o fac cu zâmbetul pe buze, știind că voi găsi o nouă poveste dulce-amăruie, care-mi va merge la suflet.

„Lasă asta, vecină, că așa sunteți voi, femeile, când nu mai aveți de cine să vă luați și de ce să tocați bărbatu' la ridiche, îi tot dați din meliță cu băutura, altceva nu mai știți? Zi, vecină, mai departe, cu pop-al nostru ce-a fost?
Stai bre, nu mă zori, ce-ai de n-ai răbdare, îți plâng copiii acasă, ori ai mâncărimi, ce-ai, m-ai zăpăcit de cap...”

„Obiectele - mobila și lucrurile din casă - respiră, palpită, se mișcă impercepibil într-un ritm misterios și înfricoșător pentru cei care observă nuanțele, se revoltă în felul lor scăpat de sub controlul conștient al Stăpânilor casei. Aceștia nu vor înțelege niciodată nimic din geamătul patului atunci când nimeni nu-l atinge, din bătaia solitară și asurzitoare a pendulei, de multă vreme stricată, și nici de ce s-a spart și a căzut oglinda.”