Într-o zi labirintică, viața domnului Franz se transformă radical, iar pe urmele sale se află un narator ironic, hotărât să mărească necruțător toate detaliile. Un roman original, cu o compoziție ingenioasă și final neașteptat.
Încotro ne îndreptăm nu e nici metaroman, nici ficțiune detectivistică, nici thriller psihologic, nici comedie intenționat strâmbă a narațiunii înseși – cu toate că are câte ceva din toate acestea. Roman kafkian al societății actuale, povestește parcursul anevoios către re-descoperirea sinelui – și a artei.
„O carte despre sfâșierea interioară continuă, deruta alimentată de o alteritate ostilă și conflictele insolvabile ale unui eu traumatizat tocmai de cei care ar fi trebuit să-l protejeze.” Emanuela Ilie
„Inteligent, extravagant, niciodată plictisitor, combinând cuvintele cu dezinvoltura cu care un erou de western învârtește pistolul pe un deget, Pavel Nedelcu îl ia mereu prin surprindere pe cititor.” Alex Ștefănescu
Writer of Romanian origin. Translator and literary critic.
Editor of the cultural magazine LiterNautica. BA in Foreign Languages and Literatures and MA in Translation and Interpreting.
His literature addresses social issues such as confusion and alienation in the present world. It speaks up for the oppressed, the poor, the “mentally ill”, the immigrants, the “unfit”. It denounces patriarchy and its subtle mechanisms of oppression of women. It uncovers environmental pollution. Finally, it reveals what is left of humanity in an increasingly inhumane world.
Cristina Pașcanu (@diminetitarzii) despre Încotro ne îndreptăm:
Remarcabil, atipic, curajos, diferit
Povestea acestui roman este o partitură – veșnic în lucru – plină de sincope, divagații ce-și au ca motivație o trăsătură inerentă umanului: omul este „animal politic” și social deopotrivă.
Gara în care lucrează domnul Franz este mintea, conștiința lui scindată. Patrula prin gară – zilele ce trec, cei din jurul lui – personalități-personaje ale unui eu fragmentat, reinventat, de-a lungul timpului ca formă de apărare.
Domnul Franz este „fiul nimănui”. Domnul Franz primește un upercut din partea vieții ce-i schimbă complet cursul. Cine sunt? De unde vin și încotro mă îndrept? Acestea sunt întrebările unui om ce și-a transformat mintea într-o gară.
Un paradox. Cel care păzește nu s-a putut păzi. Cel care apără nu s-a putut apăra. Ființa supusă mereu trecerii, schimbării. Sigură pe ceva atât de nesigur – realitatea.
LE: după re-lectură ajung la concluzia că a reciti acest minunat roman este mai mult decât necesar. A doua oară mi-a plăcut și mai mult.
După lectura romanului Încotro ne îndreptăm îmi e clar că a devenit cartea pe care o s-o tot recomand de-aici înainte, care cred că ar trebui să fie citită de cât mai multă lume – deși asta cu multă lume e cam cu dus și-ntors, pentru că nu e o scriere pentru toată lumea, ba dimpotrivă aș zice, mi se pare că e pentru foarte puțini – dar revenind, mi-aș dori să mai știe și alții cum e să citești cartea asta, o carte de și despre stare. De fapt, stări. Multe și contradictorii, extreme, înșelătoare, exact ca la Poker. Pe ce credeam că mizează autorul (eu credeam că pe stil) și pe ce miza de fapt! Păi pe poveste – sau sigur, și pe stil, dar oricât s-a "străduit" să te facă să crezi că acolo nu e nicio poveste, dacă ai trecut câteva teste (presărate de-a lungul volumului), ajunge să te lase să descoperi că “povestea bate stilul”.
Pe lângă poveste – despre care o să afirm numai că este extrem de bună și nu mai insist cu nimic, pentru că întâmplarea face să aibă acele lucruri pe care le caut în general la o carte, deci risc să par prea subiectivă – trebuie să mai spun că autorul nu ne expune numai la literatură, ci am găsit idei (cred eu, personale), opinii critice față de literatură și/sau de piața de carte în general, până la o analiză concretă a societății, a psihologiei mulțimilor, a sociologiei puterii și altele. Stilul de scriere mi se pare un game changer absolut (cel puțin la nivel teoretic, chiar dacă nu o să se apuce nimeni – prea curând – să se inspire din stilul autorului) și dacă va deveni un gen mai stabil după această apariție, rămâne de văzut, nimic nu e inimitabil, contează însă cât de bine o faci.
E drept că nu am reușit să trag prea mult de carte – da, am recitit pasaje, da, pe unele nici n-ai cum altfel decât să le citești de măcar 5 ori, însă cu toate astea, interesul pe care reușește să-l capteze încă de la primele rânduri este prea mare pentru a lăsa cartea din mână după doar 10 pagini așa cum suntem îndemnați (am aflat că în glumă) în instrucțiunile de utilizare a cărții. Dar indiferent de viteza de lectură, de un lucru sunt sigură și anume că autorul își selectează cititorii pe sprânceană, se vede chiar din text, dar se simte și din afara discursului, prin modul de construcție a ideilor care se întrerup (intenționat, firește) ai zice că la nesfârșit, acumulând precum în metafora bulgărelui de zăpadă alte și alte situații (absurde, umoristice, sarcastice, analitico-socio și politice, chiar istorice, filosofice și-ar mai fi), deci tot mai multă informație pe care cititorul neinițiat probabil că o va considera inutilă.
Mă gândesc că scriind cartea asta, Pavel Nedelcu a demonstrat că poate scrie absolut orice. Acum sunt curioasă de câte ori i se va adresa întrebarea pe când “o carte normală”? Chiar și așa, nu suntem lăsați să plecăm fără să vedem cum ar arăta o carte “normală” scrisă de el. Dintr-un anume punct al cărții încolo mi-am putut da seama că romanul ăsta (fie el un game changer sau nu, cu vreun gen definit sau nu) este “genul meu”, că aș mai citi sute de pagini așa cum nu a mai scris nimeni până acum doar ca să ajung la o poveste atât de complexă, puternică, dureroasă și greu de dus (acestea fiind și lucrurile pe care le vreau eu în general de la o carte) cum am găsit în Încotro ne îndreptăm.
Nu m-a prins de la inceput, insa a meritat sa nu renunt la aceasta lectura :).
Intr-un stil foarte diferit, chiar daca nu in intregime pe gustul meu, cu multe referinte culturale, filosofice si literare, povestea domnului Franz este un imens puzzle - e nevoie si de rabdare si de atentie sa vezi imaginea finala :). Tot tabloul realizat si abordarea folosita demonstreaza faptul ca intr-adevar literatura nu e complet repetitiva si ca inca se mai pot crea opere originale (partial sau complet).
"Literatura nu explica nimic, desi uneori poate da impresia."
"[...] Omul traieste mai mult in realitatea propriei imaginatii decat in cea obiectiva, exterioara (dar exista oare o realitate obiectiva, exterioara?). Ceea ce pentru unul pare, pentru celalalt este, ceea ce pentru unul este, pentru altul inca nu poate fi."
"[...] Daca posesorul unor ganduri imbatraneste, acestea din urma nu trebuie neaparat sa o faca."
Romanul cu titlu profetic „Încotro ne îndreptăm” (ed. Litera, 2022) pare scris de un autor care a frecventat câteva cursuri de scriere creativă, cu scopul de-a afla toate regulile, pentru ca ulterior să le încalce (aproape) pe fiecare în parte. Să nu te abați prea mult de la subiect, de exemplu? Ei bine, Nedelcu alege să-și construiască romanul mai mult din digresiuni/divagații. Să ai grijă să folosești (deja) celebrul show don’t tell? Ei bine, este evident că lui Nedelcu îi face mai multă plăcere să spună, decât să arate. Să ai grijă ca fiecare propoziție să fie scrisă doar cu scopul de-a duce mai departe povestea? Ei bine, Nedelcu nu doar că încalcă (și) regula asta, dar (1) profită de fiecare ocazie pentru a întrerupe povestea și-a vorbi direct cu cititorul. [...] geniul său constă, pe lângă aportul personal, tocmai în abilitatea de-a combina toate aceste elemente, a și le însuși în așa fel încât să devină o carte de vizită. Unică, îndrăznesc să adaug, în literatura română de azi.
Eu una n-am mai pomenit o anomalie aiuristică de carte cu pretenții de mare Literatură ca asta. Și nu întâmplător fac observația asta, ci pentru că autorul inserează de multe ori comentarii legate de literatura de consum și Literatura. De fapt, cartea chiar debutează cu niște precepte/sfaturi (ca să nu spun aroganțe) prin care cititorul e invitat să pășească gentil spre infinitul tărâm al cunoașterii/imaginației. 😎
La finele lecturii, tot nu mi-e clar cui se adresează cartea, desi probabil nu contează prea mult.Nu mi-e clar nici de ce au fost necesare toate intervențiile naratoriale in text, care nu sunt altceva decat niste transcrieri ale gândurilor afiliate procesului de scriere&publicare și care, în fond, nu interesează pe nimeni. Deși, sigur, aș putea accepta structura dorit rizomatica și demersul asta cumva poststructuralist de construcție a textului, dacă nu ar fi fost impregnat de tot soiul de alunecări in derizoriu.
Una peste alta, o carte despre tot, despre nimic, despre nebunie, despre o viața minoră, dar, in primul, rând despre o sperată/imaginată erudiție.
106 a fost ultima pagina în care am mai tras de mine, era imposibil să mai rezist încă 200, îmi pare rău, nu știu pt cine e scrisă cartea dar nu pt cititorul obișnuit, am impresia că-ți trebuie alice și brice la neuroni să zburzi prin meta-ficțiunea asta greoaie și încărcată pe care dacă am deține cursuri de scriere cu tonți sigur am înțelege tăt ce spune autorul, dar cum nu deținem apăi să-l înțeleagă breasla dumnealui că eu nici o șansă. Povestirea - povești mare comedie de tehnică, oribilă, cruntă, zău dacă mă mint 🙈 Și cu toate astea Pavel îmi e super drag doar ca ceea ce a scris nu-i pt mine în veci vecilor, amin🙄
"Incotro ne indreptam" nu este o carte facila. As considera-o mai degraba un experimet literar, o joaca cu cititorul, prin insertiile meta/inter textuale, prin incursiuni ale autorului in poveste. Sfarsitul este la inaltime, dand adevarata cheie de lectura. As fi vrut insa mai putine divagari. Inteleg proiectul si demersul, dar totusi. Au fost momente in care am avut pornirea sa sar pagini carora nu le vedeam neaparat relevanta. Nici acum, dupa ce am terminat-o, nu le-o vad cu adevarat. Insa aici a fost alegerea lui Pavel, una asumata, intinsa pe parcursul cartii. Am simtit destul de mult influenta lui Saramago in tehnica literara adopata. Nu e musai un lucru rau, insa, de exemplu,spre sfarsit influenta asta pare mai mica, se estompeaza iar scriitorul Pavel preia cu brio controlul vocii si al stilului. As fi vrut mai mult Pavel si mai putin Saramago si in restul cartii. Une peste alta, a fost o lectura interesanta, solicitanta, a unei carti surprinzator de profunda si inchegata, avand in vedere varsta autorului si pentru asta nu am decat cuvinte de lauda. Si astept cu interes urmatoarea carte
„[...] cea de față nu este o scriere obișnuită (o putem afirma cu umilința celor care știu că nu pot plăcea majorității și că, probabil, în afară de un grup foarte restrâns de prieteni, nimeni nu le va aprecia străduința de a părea, dacă nu de a fi, întrucât suntem cu toții doar niște pitici pe spatele giganților trecutului, de a părea deci, măcar înaintea acestui grup, diferiți și originali) [...]”
Mi-a luat mult să-mi pun gândurile în ordine și să încerc să scriu ceva coerent despre romanul lui Pavel Nedelcu, și nici acum nu știu dacă voi reuși, pentru că nu sunt convinsă că l-am pătruns în întregime. Ce știu, însă, e că va trebui recitit și asta nu e neapărat un lucru rău. Dimpotrivă, întotdeauna apreciez cărțile cu multe straturi, pe care să simt nevoia să le redescopăr periodic.
Nu-mi place să spun despre o carte că nu e pentru oricine, dar uite că se întâmplă. Nu pentru că nu ar putea să fie înțeleasă de oricine, ci pentru că necesită răbdare. Nu e plot-driven - deși există și o intrigă, ea se ascunde uneori în spatele unor questuri secundare, paranteze care par a nu avea un sens sau un scop, dar care, la un moment dat, încep să se adune mănunchi - răbdare să ai! Lectura romanului m-a trimis uneori la Kafka, alteori acest labirint de gânduri și treceri de la trecut la prezent mi-a adus aminte de Saramago. Dar vreau să menționez aici și „Foc palid” al lui Nabokov - nu știu dacă a fost o sursă de inspirație, dar ironia mereu prezentă cu privire la așteptările cititorilor și rolul literaturii fix acolo m-a dus. Oricum, construcția romanului este una pe care eu nu am mai întâlnit-o în literatura noastră și este una muncită - nu-i ușor să desfășori atâtea fire pe care să reușești, mai apoi, să le împletești într-un final absolut surprinzător.
Pendularea asta dintre trecut și prezent, real și imaginar este halucinantă. Nu de puține ori a trebuit să mă reîntorc pentru a înțelege unde sunt, despre ce vorbim acum, care personaj este focusul, care este legătura cu domnul Franz. Mi-e greu să vorbesc despre poveste fără să dau spoilere, dincolo de a spune că în teorie îl urmărim pe acest agent de pază aproape pensionar pe parcursul unei zile de muncă ce poate părea banală, dar în realitate nimic nu este atât de simplu și domnul Franz se dovedește a fi un personaj mult mai interesant decât aparențele.
Mie îmi place metaficțiunea, dar trebuie spus că intervențiile autorului în text pot părea uneori obositoare prin fragmentarea fluxului lecturii (atât cât există). Totuși, elementul de ironie și auto-ironie prezent pe tot parcursul textului a fost înviorant și mi-a adus nu de puține ori un zâmbet în colțul gurii - începând cu instrucțiunile de utilizare de la început și continuând cu texte precum „Omul are nevoie de certitudini, de obiecte clar definite, de știință, nu de literatură! Literatura este speculație! Ca speculație, literatura e perfect inutilă!”.
Acest „încotro ne îndreptăm” din titlu e un laitmotiv pe care îl regăsim pe tot parcursul cărții, o întrebare pe care nu și-o pune doar domnul Franz, ci și celelalte personaje, și un motiv de reflecție pe teme sociale și politice, care aduce o nouă dimensiune acestei lecturi de tip montagne russe.
Încă nu știu ce s-a întâmplat pe de-a-ntregul în cartea asta, dincolo de sentimentul de „ce naiba am citit aici” într-un sens bun și vă las cu ideea că eu o voi reciti nu doar pentru construcția halucinantă, ci pentru că mi-a plăcut cu adevărat și vreau să văd cum o percep cunoscând finalul, cu o altă înțelegere a modului în care se leagă firele narative.
Un spectacol a fost cartea asta. Accentul cade în primul rând pe modul de scriere care e totalmente minunat. Intervențiile prin tonul hazliu, original, neconformist fac lectura mult mai neobișnuită, atrăgătoare. În al doilea rând, personajul principal are în prima parte a narațiunii o poveste de viata, simplă, clară, neimpresionantă, însă, spre final, ne este prezentată viața atât de tumultuoasă, suferindă și plină de zgomot. Sunt multe mesaje de deslușit totusi în această carte, profunzimea kafkiană fiind excelent integrată.
Pentru mine, cartea a fost un real test de răbdare. Foarte multe deraieri de la subiect, uneori se învârte mult in jurul cozii și repetă idei, sau se străduiește să explice mult prea mult anumite detalii de o aparentă importanță redusă față de povestea principală, care, fie spus, se mișcă relativ greoi și temporal alambicat și sparge al patrulea perete foarte des. Dar apoi, spre ultimele două-trei capitole, începe să aibă sens de ce este așa și se leagă totul. Ești învârtit voit in hal și chip printre oameni și fapte și remarci despre situația literară românească (deși cred că o singură expunere a motivului acesta recurent mi-ar fi menținut răbdarea la un nivel mai ok). Pavel vrea să-ți spună, dar vrea și să uiți. Și te face, într-adevăr, să uiți detalii de care ulterior ai nevoie. Dar are rost pentru finalul romanului. So bear with it! Extra Ester egg/referință literară bună la final.
Există, printre altele, inclusiv motivul pentru care Pavel autografiază cartea cu cerneală verde.
Deși îmi plac cărțile mai neobișnuite, cu aceasta de față nu am rezonat deloc și nu mi-a plăcut de nicio culoare. Iar finalul... dezamăgitor, pentru o carte care se vrea atât de originală. Mi-a dat impresia că autorul a vrut să demonstreze prea mult deodată și ce-i prea mult strică. Prea s-a pierdut printre stiluri și demonstrații că uite poate scrie și așa și invers și ca toți autorii mari, bun, bravo, frumos, dar pe mine nu m-a convins. Voiam ca vocea autorului să "strige" mai tare decât vocile legendelor din care s-a inspirat.
Dacă până pe la pagina 285 aș fi fost tentat să-i dau doar 2 stele cu indulgență, pentru efortul construcției narative 100% conceptuale, până spre final ratingul meu crescuse brusc la 5 stele. Au rămas în final doar 4, din cauza ultimului paragraf. Pentru mai multe justificări, vă invit să citiți romanul. Merită din plin :)
Un autor român care m-a stârnit curiozitatea cu această carte Lectura este una destul de interesantă si mai specială în abordare ! Folosește foarte multe hiperbole, personificări și metafore ! Cititul acestei cărți necesită mare atenție , este recomandată câte 20-30 de pagini pe zi ! In rest va invit să vedeți despre ce este vorba ! Eu am dat 5/5 ⭐ ! Spor la citit si un sfârșit de săptămână minunat 🤗😉📸
Cartea mi se pare atat de buna, incat ma intreb daca nu cumva e meschin sa o evaluez cu un numar finit de stelute. Totusi, sunt fiinta omeneasca si ma tenteaza sa folosesc mijloacele de care dispun pentru a-mi exprima aprecierea. Poate suna clișeic, dar da, consider ca este o carte altfel. Pentru ca ne propune un exercitiu de lectura prin tehnicile sofisticate si multiple ale scrisului. Cred, de fapt, ca si pentru autor a fost un exercitiu de scriere cum a fost pentru noi unul de citire. Imi pare ca scriitorul se debaraseaza de toate conventiile scrisului ca apoi, din cand in cand, sa revina la ele (a se vedea mai cu seama finalul - dar nu numai), alcatuind un mozaic superb de tehnici narative. De fapt, imi spun ca in aceasta carte ele depasesc statutul de "tehnici", cartea (nu pot sa spun "naratiunea" si cu atat mai putin "actiunea", ar impune limite grave), curge, se desfasoara,traieste la maximum cu fiecare propozitie, dar mai ales idee. ;) In ce consta aceasta curgere? In ce constau aceste "tehnici"? Daca e sa dau exemple concrete, multi ar spune ca nu le-a inventat autorul, si pe buna dreptate: vorbeste cu noi, cititorii, glumeste cu noi, ne si ironizeaza, pare ca se ironizeaza si pe sine, se explica in fața noastra (dar numai in gluma!), deconstruieste expresii (tot in gluma), se joaca infinit cu scrisul, iar la final pare ca se razbuna pe cei ce i-au abandonat cartea inainte de a o termina (el insusi ne avertizeaza ca multi vor fi tentati sa o faca, iar unii o vor si face) oferindu-ne un deznodamant nu doar neasteptat (cati cititori nu sunt amatori de senzatie?), dar si coerent, cu un fir narativ neintrerupt si "nealterat" de toate "artificiile" de pana atunci; de ce cred eu ca se razbuna (sau e posibil sa o faca)? Pentru ca o face de-abia la final, in ultimele... hai sa zicem 20 de pagini, la care nu ajungi decat daca ai citit totul pana acolo. Iar daca te duci direct la sfarsit, nu intelegi nimic sau nu percepi valoarea finalului cum ar trebui; dispare surpriza, nu te mira, nu te infioara nimic pentru ca nu ai fost alaturi de protagonistii romanului pana atunci, nici nu te vei fi luptat cu un stil narativ sofisticat, savuros, insa pretentios si solicitant. Titlul, "Incotro ne indreptam", isi gaseste "justificarea" in trei imprejurari: 1.Sunt rostite de calatorii care nu gasesc iesirea din gara ce reprezinta locul de desfasurare pentru cea mai mare parte a povestii.(Interpretarea garii ca simbol, ca orice interpretare, ne apartine.). 2.Este corelat cu o pictura cu aceesi tema a lui Paul Gauguin. 3.Intalneste asteptarile cititorilor prin faptul ca are conotatie sociala: e coruptie in tara, e nedreptate, e saracie: incotro ne indreptăm? De fapt, Pavel Nedelcu se joaca mult cu cliseele, le intoarce pe toate fețele, le desface in bucăti, le dă multiple fatete noi, dar nu le vaduveste nici de cele vechi (dovada situatia 3 in legatura cu titlul). Poate... Nu poate, ci sigur ar mai fi multe de spus, dar "uneori cuvintele murdaresc' (alt cliseu, hahaha), eu am murdarit destul, e cazul sa ma opresc. Consider aceasta carte (nu roman! Clasificarea impune granite, iar cartea de fata se ridica desupra limitelor si cliseelor) hrana pentru minte. Mie mi-a hranit mintea, asa simt.
Atipica carte, genul in care povestea si personajele sunt pe planul doi, in care atentia pica pe modul cum e scrisa. Pe parcurs m-am gandit ca seamana cu un cod de programare pentru ca:
1.nu contine doar “happy path” ci si “corner cases” - adica povestea te duce in niste side-questuri (si nu de putine ori) in care te intrebi daca o sa ai vreodata nevoia sa stii ca X a facut Y (si nu o sa ai, dar e in mare parte fun sa te pierzii in detalii)
2.asa cum un developer lasa comentarii in cod sa inteleaga cei ce citesc dupa el, asa si autorul intervine in carte si iti zice despre el, despre procesul de scriere, despre cum scrie cartea sau despre ce stie sau nu despre actiune. Un aspect meta care mie mi-a placut mult (cateodata poate a fost putin prea mult, dar cred ca mai degraba a tinut de nivelul meu de rabdare in anumite zile)
3.cartea ruleaza ca un soft fara eroare, atentia la firul narativ bifurcat in nspe cai si talentul de a organiza si lega cuvintele (e asa meticulos facut incat pare programat) iti da impresia de complet.
On top of that mai avem: o groaza de detalii care se leaga, referinte care iti dau un sentiment de apartenta si un final fain in care doar personajul ramane in spotlight (o alegere buna as zice, altfel nu cred ca ma emotiona sfarsitul asa mult).
O carte bine scrisa (autorul aproape te face gelos pe talentul lui) pe care o recomand daca vrei sa citesti ceva out of the box. Prea bine si atent lucrata sa nu ii dau 5 stele 👌
O lectură ce m-a impresionat prin construcția narativă neconvențională și prin inteligența cu care este gândită povestea. Naratorul, ironic și reflexiv, rămâne conștient de propriile limite și face din speculațiile sale un adevărat festin pentru cititor. Frazarea este excelentă, iar informațiile sunt oferite cu măsură, lăsându-te uneori cu un pas înaintea personajului, fără ca acest artificiu să diminueze suspansul.
Povestea evoluează dintr-un registru aproape absurd într-unul coerent și revelator, fără să-și piardă cititorul pe parcurs.
Trebuie să recunosc că am sărit intenționat peste punctul 2 din instrucțiunile de utilizare. Un mic gest de rezistență.
Un stil inedit, care te cucerește. Pavel accentuează suspansul intensificând nerăbdarea cu care vrei să descoperi întreaga poveste, ascunsă (oare?) în spatele digresiunilor jucăușe.
arareori mă obosesc să redactez vreo impresie (nicidecum recenzie), dar, având în vedere găunoasa și golașa tendință spre lăudăroșenia lâncezitei cărți în discuție, de către pseudoliterați și cvasiscriitori, voi face o excepție.
pentru o sugestivă paralelă, ce va insera suficiente noțiuni printre rânduri, amintesc sintagma canonizată ce(-ar) descrie romanul călinescian „Enigma Otiliei”: „balzacianism fără Balzac”. în cazul lui G. Călinescu (poet, romancier, critic, istoric literar și nu numai), demersul a fost asumat: alinierea, întru completare, a traseului literar autohton (primatul literaturii asupra autorului).
romanul lui p. nedelcu întruchipează un „nedelcianism fără nedelcu”, având dolosiva doleanță a întrupării marii literaturi prin trunchierea (flagrantă a) stilurilor vădit distinctive, eminamente recognoscibile (aviz celor ce îi caracterizează stilul ca fiind „unic, original, nemaiîntâlnit”) ale unor Titani: Huxley, pentru cadrul instituțional, Kafka, pentru întreaga lamentare suferindă de labirintită, Saramago, pentru modalitatea & modulația dialogării, Orwell, pentru cadrul ierarhic etc., etc. dar opera este alienată. paradoxal, autorul vrut-a epatarea „autonomiei sale creatoare”, diferențierea de literatura „comună, de consum”, el neavând, de altfel, identitate în această scriere.
un amestec de influențe nu denotă originalitate. dar imitații jalnice există și vor exista mereu; adevărata problemă rezidă în faptul că povestea în sine, ignorând maniera expunerii, nu radiază vreun subiect original, ci iradiază, meritând radierea. inserțiile, inerte de altfel, privitoare la artă sunt, la rândul lor, banale (profunzimea lor e afundată într-o baltă) și extrem de previzibile (precum alegerile vizând operele enumerate).
petit roman - peticit și cârpit.
sfatul meu, pentru viitoarele episoade halucinante ale naratorului, ar fi ca acesta să-și noteze gândurile într-un caiețel, să cugete asupra lor, să le dezvolte și apoi să croiască ceva din ele, sub forma non-ficțiunii (cel puțin până la formarea unei personalități artistice, căci o persoană ca atare nu va ajunge de curând: fake it till you make it!).
Recomand o lectura lenta, pentru toate paragrafele reflexive și pline de subînțelesuri. In partea inițială a cărții, personajul trece pe plan secundar. In partea finala, totul se leagă perfect. Recomand lectura acestei cărți, si îl felicit pe autor pentru fantezia, ironia si sinceritatea pe care ne-o dăruiește. Am rămas foarte surprinsă de finalul neașteptat. Sper ca acest autor sa aibă succes, pentru ca merită. Stilul lui este inedit.
“Literatura este speculație! Ca speculație, literatura este perfect inutilă![…] Literatura e o carie ce sapă viclenește, rizomatic, ramificat în carnea imaginației noastre, a celor care citesc și a celor care scriu - diferența nu e deloc atât de mare pe cât se poate crede.”
Nu știam exact la ce să mă aștept - n-am citit nici măcar descrierea pentru că voiam să aflu eu tot ce e de aflat - însă pot să zic că m-a surprins și că mi-a plăcut în mare parte.
Gânduri despre lectură: - mi s-a părut inedită ideea cu instrucțiunile de la început, însă cred și că prezența lor nu e absolut necesară (în primul rând, pentru că creează niște așteptări enorme de la carte, iar apoi pentru că pot lăsa o impresie neadevărată despre autor și percepția lui asupra propriei creații - în condițiile în care cititorul nu-l cunoaște pe autor personal și nu reușește nici să intuiască tonul ironic al acestora) - l-am îndrăgit pe domnul Franz de la început pentru că mi-a amintit mult de Ove (bătrânelul morocănos din romanul lui Backman); nu i-am înțeles toate acțiunile din motivele evidente, dar mi-a intrat în suflet și mi-a fost tare milă de el în cele din urmă - scrierea a fost captivantă, îndrăzneață chiar; te bagă în acțiune, apoi te scoate din ea ca să discute/satirizeze anumite subiecte, după care continuă acțiunea, totul fiind natural, deloc deranjant ori obositor - romanul te provoacă și să gândești, să-ți pui anumite întrebări; am avut și momente de “cât sens are, eu de ce nu m-am gândit la asta?”; renumitele divagații au avut farmecul lor, pentru mine cel puțin, și cred că au adăugat un mare plus lecturii - am apreciat, așadar, diversele temele și analizele regăsite printre pagini; și micuțele discuții dintre autor și cititor au fost bune, complexe uneori (cu unele replici nu m-am înțeles întrucât nu le-am găsit rostul, mai ales că nu mă împac cu repetițiile) - până la dezvăluirea dinspre final, eram perfect convinsă că o să îi ofer nota maximă, însă după… n-am mai putut; principala mea problemă a fost că tonul și subiectele abordate până acolo au generat o anumită stare care nu mi-a permis să mă transpun atât de brusc în cea de la final, care este cât se poate de diferită și chiar opusă (situația finală n-am putut-o anticipa pe parcurs pentru că ori n-au fost indicii privitoare la ea, ori le-am ratat eu); parcă au fost două povești diferite puse împreună doar pentru că au un element comun; mă gândesc că se leagă de satira lumii literare dezbătută înainte, însă nu cred că a fost un deznodământ necesar (pentru că am înțeles și acordat satira încă de la început, deci o nouă evidențiere a ei nu mai era necesară).
În concluzie, aș zice că este un roman care merită mai multă atenție, fie doar și pentru problematicile abordate. E nevoie de răbdare cu el la început, până intervine familiarizarea cu stilul de scriere, însă după se citește chiar ușor.
Un debut experimental, surprinzător, ironic și auto-ironic, pe alocuri jucăuș, în care autorul face digresiuni până la saturație și peste, de nu mai știi care este intriga romanului și care sunt parantezele. Parcă ar fi scris toate gândurile răzlețe care i-au trecut prin minte și ar fi purtat un dialog continuu cu cititorii. O aiureală haioasă, jocuri de cuvinte și reinterpretări filosofico-umoristice. Temele tratate fiind unele serioase și triste, poate că această abordare a fost una voită. Am discutat romanul la un club de carte și părerile au fost împărțite, cele mai multe defavorabile. M-a dus cu gândul la Kafka, Kurt Vonnegut ori Knausgaard, dar firește că tânărul autor trebuie să capete forță și să-și mai șlefuiască scriitura. Referințele muzicale mi-au amintit de Busola lui Mathias Ennard, o capodoperă. La un moment dat, cititorul e îndemnat să asculte Nocturna lui Chopin și să citească trei paragrafe în tandem cu ritmul melodiei (se potrivesc perfect!). Ideea romanului a fost bună, începutul și finalul foarte reușite, însă în rest textul a lăsat de dorit, autorul parcă a vrut să le încerce pe toate într-o singură carte.
„[...] intriga lucrării de față este ca un trunchi de copac, divagațiile nu sunt de sine stătătoare, ci se leagă de acest trunchi ca ramurile unei coroane. A face un tur complet al acestui copac, a vă cățăra până în vârful său, conștienți de existența fiecărei ramuri, cere sacrificiu și răbdare.”
„Dacă doriți să schimbați ceva, revoltați-vă! Aruncați-mi opera pe fereastră, rupeți-i paginile, ardeți-o sau, pur și simplu, lucru prin care s-ar evita risipa de material și de energie, sau accidente nefericite de tipul unui cap spart de un volum (se înțelege, cu o anumită greutate) aruncat de la fereastra înaltă a unui bloc - expediați-mi-o înapoi la adresa indicată... Pentru mai multe detalii, contactați producătorul. Autorul declină orice responsabilitate cu privire la gradul de divertisment al produsului. De conjugare se ocupă producătorul.”
„De ce s-au întâmplat, deci, așa, lucrurile? Dar cum s-au întâmplat ele, de fapt? Nu știm, nu putem ști: literatura e o carie ce sapă viclenește, rizomatic, ramificat în carnea imaginației noastre, a celor ce citesc și a celor care scriu - diferența nu e deloc atât de mare pe cât se poate crede.”
Franz, un paznic dintr-o oarecare gara, este insarcinat de necunoscutul sau sef cu o noua atributie. Franz nu intelege noile sale indatoriri, iar in cautarea sa de a afla ce trebuie sa faca, incepe sa traiasca niste episoade pe cat de amuzante(in descriere), pe atat de stranii.
Pe tot parcursul cartii am simtit ca citesc Kafka. Nu am citit introducerea - care poate(?) explica putin continutul -, nici ultima coperta a cartii, dar totul se explica in ultima fraza a cartii si am inteles de ce am asemanat intamplarile din aceasta carte cu Metamorfoza. Mi-a placut foarte mult faptul ca autorul se adreseaza direct cititorului, he “broke the forth wall” in cel mai bun sens al sintagmei intr-un mod ironic, unic si absolut delicios. Putin haotica la inceput(repet, pentru ca nu am citit nimic despre subiectul cartii), cuprinsul si intreaga actiune, dar mai ales modalitatea de a crea personajul principal mi-a adus sentimente de mila, de compasiune, de absurditate. Finalul cartii, in care se explica si se leaga tot ceea ce ai citit inainte a fost interesant, deloc abrupt si foarte sentimental, iar ultimele fraze, repet, vor dezvalui legatura dintre aparent utopia (pentru ca finalul va fi pe cat se poate de “down to earth”) “Incotro ne indreptam” si Metamorfoza lui Kafka.
Da, conține multe divagații de la subiect aceasta carte; da in 80% din acest roman avem impresia că citim o carte despre procesul scrierii unei cărți, dar dacă aștepți pana la final descoperi o a doua carte și in aceasta nu mai este vorba despre stil, ci despre poveste, toate acele digresiuni au un sens, se creează o imagine de ansamblu, totul se leagă, iar finalul este aproape de al unui thriller psihologic.
Mi-a plăcut. Și dacă ma gândesc bine, acest roman seamănă cu un ou cu surprize, iar pe mine m-a încântat și ciocolata și jucăria. :)
Da, ce sa zic ... Concluzionez ca nu a meritat nici banii, nici timpul investit in citirea primelor 270 de pagini pentru a afla, in urmatoarele 40, care este povestea din spatele aberatiilor cu care m-a ametit autorul. Dezamagitor.
Răbdarea este cheia în care trebuie citită această carte. Răbdare, iar toate firele se vor lega la un moment dat. Altfel, deosebită din toate punctele de vedere.