What do you think?
Rate this book
Casa mai multor primăveri
Într-o casă de mărimea unui motel, președintele Zavatin locuiește alături de soție, fiu și doi chiriași. Viețile lor iau o întorsătură ciudată în vara în care soția președintelui începe să viseze, noapte de noapte, un coșmar cu duhoare de intestine. Visul urât se răspândește ca o molimă, de la om la om, declanșează putrezirea cămășilor din șifonier, duce la divorțul dintre Zavatin și soția sa. Personajele romanului se pomenesc ostatici în reședința președintelui, iar casa stă să plesnească de la mii de sticle de Fanta, mii de perechi de teniși Nike, tone de unt, tone de brânză și cisterne de siropuri medicamentoase. În silința de a intra sau a părăsi casa președintelui, în inimile eroilor se dă o confruntare dintre trecutul și prezentul lor, se declanșează o încrâncenare dintre casă și oraș, dintre ficat sănătos și ficat bolnav, dintre cafea și coniac, dintre zahăr și slănină, dintre Fanta și Hennessy, dintre anul 1963 kaghebist și anul 1963 italian. O încăierare care îi întinerește pe bătrâni și îi îmbătrânește pe tineri.
***
Scriere alertă, cu personaje care mai de care mai excentrice prinse într-un soi de carusel narativ, dar şi parabolă a lumii ca voință (de putere! căci „puterea este cel mai bun loc de putrezit”) şi reprezentare (caleidoscopică & de lanternă magică) conţinându-şi propria parodie; un cu totul altfel de roman cu moldovence („Aici stau moldovencele, tolănite pe saltele. Aici se doarme şi se pocneşte din degete.”) ca pentru a-i da cu tifla lui Houellebecq („la şi tu o moldoveancă…”); nu în ultimul rând, iată un domeniu proprietate privată bine conturat în inima căruia autorul a reuşit să înalţe o „casă somptuoasă” – Casa mai multor primăveri pe care scrie, „cu litere măşcate”: SI PARLA BORDIANO!
(Em. Galaicu-Păun)
***
Scriere alertă, cu personaje care mai de care mai excentrice prinse într-un soi de carusel narativ, dar şi parabolă a lumii ca voință (de putere! căci „puterea este cel mai bun loc de putrezit”) şi reprezentare (caleidoscopică & de lanternă magică) conţinându-şi propria parodie; un cu totul altfel de roman cu moldovence („Aici stau moldovencele, tolănite pe saltele. Aici se doarme şi se pocneşte din degete.”) ca pentru a-i da cu tifla lui Houellebecq („la şi tu o moldoveancă…”); nu în ultimul rând, iată un domeniu proprietate privată bine conturat în inima căruia autorul a reuşit să înalţe o „casă somptuoasă” – Casa mai multor primăveri pe care scrie, „cu litere măşcate”: SI PARLA BORDIANO!
(Em. Galaicu-Păun)
132 pages, Paperback
First published January 1, 2022
1 person is currently reading
64 people want to read
About the author
Alexandru Bordian
2 books87 followersAlexandru Bordian a scris două romane.
https://www.instagram.com/buardian/
https://www.facebook.com/alexbordian/
https://www.instagram.com/buardian/
https://www.facebook.com/alexbordian/
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 10 of 10 reviews
May 16, 2022
După Casanova, după Vargas Llosa cu „Casa verde”, după Thomas Mann cu „Casa Buddenbrook”, după Ion Druță cu „Casa mare” sau după Orhan Pamuk cu „Casa tăcerii” – toate fiind cărți și vieți, la fel ca hotelurile – de primă linie, iată că Alexandru Bordian își face propriul rând de case.
Alexandru Bordian clădește, după „Casa Inglezi” (Paralela 45, 2018), această „Casa mai multor primăveri” (Cartier, 2022), ca pe un roman în care explorează, experimentează și jonglează realități închipuite și povești adevărate, cu sentimentul că „e răvășitor, dar și splendid să atingi rămășițele unei drame umane”.
La fel ca acel tată din roman care „avea o casă, oriîncotro mergea”, fiecare cititor al cărții „Casa mai multor primăveri” ajunge la ultima propoziție de aici – „Mm mijit ochii și am văzut bule portocalii” – și iese din aceste bule cu propria primăvară.
A mea de acum îmi pare că este aceasta. „O zi trăită la Chișinău e o zi netrăită la Barcelona”.
Alexandru Bordian clădește, după „Casa Inglezi” (Paralela 45, 2018), această „Casa mai multor primăveri” (Cartier, 2022), ca pe un roman în care explorează, experimentează și jonglează realități închipuite și povești adevărate, cu sentimentul că „e răvășitor, dar și splendid să atingi rămășițele unei drame umane”.
La fel ca acel tată din roman care „avea o casă, oriîncotro mergea”, fiecare cititor al cărții „Casa mai multor primăveri” ajunge la ultima propoziție de aici – „Mm mijit ochii și am văzut bule portocalii” – și iese din aceste bule cu propria primăvară.
A mea de acum îmi pare că este aceasta. „O zi trăită la Chișinău e o zi netrăită la Barcelona”.
April 21, 2022
Aceasta nu este o cronică de carte
Ce să zic, Casa mai multor primăveri este o lectură curioasă, un fel de mixaj dintre Henry Miller și Gaspar Noe, detașare pură față de cititor. Primele pagini au mers extrem de greu, putrefacție, decadență și dezmăț, îmi doream mereu să o las pentru a mă spăla pe mâini. A fost dificil din punct de vedere emoțional, până m-am prins asupra sensului, pentru că e foarte complicat să te afli într-un delir al cărui semnificație îți scapă. Dacă căutați lecturi ușoare, luați-vă gândul, nu e cazul. Casa mai multor primăveri este un roman despre putere absolută. Violent și intens simbolic. Însemnele dictaturii le găsești peste tot: în scrisori, curcani și cheile Kazaniei; în trimiteri către Salazar, poate năzărite doar de mine, dar atunci când în text găsesc jurnaliști care scriu un singur ziar pentru un singur om, mă gândesc la Portugalia lui Salazar)
Deși o apariție destul de surprinzătoare, Nikita Mihalkov nu este un corp străin în toată aceasta istorie, se cunoaște poziția civică a regizorului vis a vis de necesitatea unei autorități verticale în Rusia. Într-unul din discursurile sale se făcea trimitere la cruce ca nu știu, element vizual, unde pe verticală stă autocrația, să o spunem tranșant Dictatorul, iar pe orizontală cultura și economia. Articolul i-a omis pe cei aflați la baza crucii; probabil norodul dornic de a căra greutăți metafizice prin lagărele de concentrare.
Dictaturile sunt toate la fel. Puterea duce marca abundenței: untul, slănina, pe de o parte, fanta pe de altă parte și orgiile la mijloc. Orient/Occident. Comunism /capitalism. Oriunde ar fi dictatura, tâța care o hrănește e una. Mă gandeam la Humberto Delgado, căruia i se mai zicea Generalul Coca Cola.
Locul cel mai bun de a putrezi este puterea, zice Alexandru în Casa mai multor primăveri. Dacă aș face o paralelă cu volumul de debut Casa inglezi, înțeleg că de fapt, preocupările autorului rămân aceleași: politica, corupția, puterea. Se jonglează cu aceleași cuvinte și sensuri, doar că în casa mai multor primăveri aceste teme au evoluat coleric. În viziunea scriitorului, puterea este întruchiparea tuturor bolilor. Mi-a sărit în ochi faptul că bolile de care suferă personajele sale sunt infecțioase, ele țâșnesc prin piele ca dejecții puturoase care pot produce cititorului o silă viscerală. În timp ce citeam, o imagine din filmul lui Roy Andersson- Pigeon sat on a branch reflecting on existence, îmi venea pe retină. Dintotdeauna am apreciat lucrările experimentale, la categoria film, Andersson aduce comedia* existenței umane la rang de apocalipsă. Imaginile halucinogene, grotescul și abjectul fac din filmele lui Andersson un carnaval static al disperării. În Casa lui Alexandru, suntem într-un carnaval activ al disperării și lipsei de ieșire. Casele sunt spații închise, similar țărilor aflate sub dictatură, din ele ieși greu. Cortinele cad pe mult timp și de obicei sunt de fier. O singură dilemă am avut - existența moldovencelor- prezența lor mi s-a părut complicată, stratificată și la fel simbolică, dar las partea aceasta oamenilor mai școliți ca mine.
Două genuri de comportament merită observate, cel al Verei Bernaz și cel al lui Lazăr. Felul în care scapă ambii din casa care îi digeră pe dinăuntru. Vera are noroc de machiaj și alte atribuții femeiești bune de pus la lucru. Lazar însă, pare că e destinat din start unei morți precoce. Arătând mult mai bătrân decât propriul său tată, ororile îl descompun prematur, fără a avea garanția unei învieri.
Bine, Casa mai multor primăveri poate fi citită în diferite chei, sfârșitul poate fi optimist sau pesimist funcție de cât a înțeles cititorul din toate astea. Eu cred că Alexandru are stofă scriitoricească de calitate, iar Casa mai multor primăveri merită o cronică pe măsură.
Ce să zic, Casa mai multor primăveri este o lectură curioasă, un fel de mixaj dintre Henry Miller și Gaspar Noe, detașare pură față de cititor. Primele pagini au mers extrem de greu, putrefacție, decadență și dezmăț, îmi doream mereu să o las pentru a mă spăla pe mâini. A fost dificil din punct de vedere emoțional, până m-am prins asupra sensului, pentru că e foarte complicat să te afli într-un delir al cărui semnificație îți scapă. Dacă căutați lecturi ușoare, luați-vă gândul, nu e cazul. Casa mai multor primăveri este un roman despre putere absolută. Violent și intens simbolic. Însemnele dictaturii le găsești peste tot: în scrisori, curcani și cheile Kazaniei; în trimiteri către Salazar, poate năzărite doar de mine, dar atunci când în text găsesc jurnaliști care scriu un singur ziar pentru un singur om, mă gândesc la Portugalia lui Salazar)
Deși o apariție destul de surprinzătoare, Nikita Mihalkov nu este un corp străin în toată aceasta istorie, se cunoaște poziția civică a regizorului vis a vis de necesitatea unei autorități verticale în Rusia. Într-unul din discursurile sale se făcea trimitere la cruce ca nu știu, element vizual, unde pe verticală stă autocrația, să o spunem tranșant Dictatorul, iar pe orizontală cultura și economia. Articolul i-a omis pe cei aflați la baza crucii; probabil norodul dornic de a căra greutăți metafizice prin lagărele de concentrare.
Dictaturile sunt toate la fel. Puterea duce marca abundenței: untul, slănina, pe de o parte, fanta pe de altă parte și orgiile la mijloc. Orient/Occident. Comunism /capitalism. Oriunde ar fi dictatura, tâța care o hrănește e una. Mă gandeam la Humberto Delgado, căruia i se mai zicea Generalul Coca Cola.
Locul cel mai bun de a putrezi este puterea, zice Alexandru în Casa mai multor primăveri. Dacă aș face o paralelă cu volumul de debut Casa inglezi, înțeleg că de fapt, preocupările autorului rămân aceleași: politica, corupția, puterea. Se jonglează cu aceleași cuvinte și sensuri, doar că în casa mai multor primăveri aceste teme au evoluat coleric. În viziunea scriitorului, puterea este întruchiparea tuturor bolilor. Mi-a sărit în ochi faptul că bolile de care suferă personajele sale sunt infecțioase, ele țâșnesc prin piele ca dejecții puturoase care pot produce cititorului o silă viscerală. În timp ce citeam, o imagine din filmul lui Roy Andersson- Pigeon sat on a branch reflecting on existence, îmi venea pe retină. Dintotdeauna am apreciat lucrările experimentale, la categoria film, Andersson aduce comedia* existenței umane la rang de apocalipsă. Imaginile halucinogene, grotescul și abjectul fac din filmele lui Andersson un carnaval static al disperării. În Casa lui Alexandru, suntem într-un carnaval activ al disperării și lipsei de ieșire. Casele sunt spații închise, similar țărilor aflate sub dictatură, din ele ieși greu. Cortinele cad pe mult timp și de obicei sunt de fier. O singură dilemă am avut - existența moldovencelor- prezența lor mi s-a părut complicată, stratificată și la fel simbolică, dar las partea aceasta oamenilor mai școliți ca mine.
Două genuri de comportament merită observate, cel al Verei Bernaz și cel al lui Lazăr. Felul în care scapă ambii din casa care îi digeră pe dinăuntru. Vera are noroc de machiaj și alte atribuții femeiești bune de pus la lucru. Lazar însă, pare că e destinat din start unei morți precoce. Arătând mult mai bătrân decât propriul său tată, ororile îl descompun prematur, fără a avea garanția unei învieri.
Bine, Casa mai multor primăveri poate fi citită în diferite chei, sfârșitul poate fi optimist sau pesimist funcție de cât a înțeles cititorul din toate astea. Eu cred că Alexandru are stofă scriitoricească de calitate, iar Casa mai multor primăveri merită o cronică pe măsură.
April 20, 2022
Apariția celui de-al doilea roman al lui Alexandru Bordian, apărut la Editura Cartier, 2022, m-a prins (în primul rând) fără bani și citind din „Carte de vise” de Leonid Dimov. Dar le-am rezolvat rapid pe ambele, întru prietenia pe care i-o port lui Alexandru, și bam trecut la lectura „Cas(ei)a mai multor primăveri”.
Să treci de la Dimov la „Casa mai multor primăveri” e ca și cum ți-ai uda gura cu Viorica de la Purcari ca să nu rănești sandvișul cu parmezan și vinete. E ca și cum ai complimenta paharul de lapte proaspăt muls cu o înghițitură de cafea - sau invers -, îmbunătățindu-i, astfel, destinul. Să treci de la Dimov la „Casa mai multor primăveri”, iertați-mă, e ca și cum. Pauza dintre aceste două lecturi nu a fost nici cât un interval dintre înghițitura de sake și mușcătura obscenă din portocala de după.
De asemenea, am apucat înaintea apariției romanului lui Alexandru să citesc un bunișor fragment din "Extravagantul Conan Doi" de Mușatescu, unde și acesta vorbește cu patos despre bucate și cafele. Însă Mușatescu vorbește despre bucate ca un mâncău, nu ca unul care se delectează cu perversitate de acestea, așa cum o face Alexandru.
În „Casa mai multor primăveri”, mâncarea e pretutindeni. Toți mănâncă! Nu-mi dau seama cum au izbutit să ajungă personaje de carte stând doar cu gândul la îmbucături. Nici tu replică filosofică, nici tu discursuri lungi și pompoase din gurile lor. Au lăsat totul pe Alexandru și ei mănâncă, mănâncă, mănâncă. Mănâncă, beau, fumează și se $$$$:
„Închid ochii și văd cum mama se întinde după trei ardei cu cremă de brânză, mama mănâncă trei ardei cărnoși cu cremă de brânză, mama își întinde mâinile și ia ardei cherry cu cremă de brânză, mama își întinde oasele și ia o baghetă crocantă, o rupe în două și se lungește pe plaja de zahăr făcută de tata"
„Mendel Portugali deschide o sticlă de whisky care costă cât o aripă de Boeing; iar chelnerul bețiv aduce:
Raţă umplută cu foie gras și trufe negre - stropită cu vin de la Château Margaux.
Pate din limbă de privighetoare - stropit cu vin de la Château Latour.
Păpuși din silicon care juisează în maniera Anitei Ekberg - stropite cu vin de la Château Haut-Brion.”
„Zavatin a muiat miez de pâine în zer dulce de mozzarella și a spus: te-ai fript, generalul meu. Ciudați mai sunteți voi ăștia cu bani, vă scăldați în lacuri de coniac, dar vă înecați într-o cană de cafea.”
Autorul Casei mai multor primăveri e un daimon care își împlântă vârful limbii în cafea sau cana cu lapte și cu satisfacția degustării țocăie și lipăie aerul până îi dispare gustul, apoi repetă delictul. El jonglează, abracadabrant, cu sticlele de fanta și ceștile de cafea, citind destinele de pe fundul acestor cești, fără a pierde zațul și zeama, pardon, cafeaua.
Alexandru Bordian uimește și chiar, așa cum Îl regăsești pe neașteptate, poate să te sperie - ca și cum ți-ar da cu chipiul EscoBart peste nas de după un colț - așa cum o fac biografismele în textele tuturor autorilor, cu detaliile, mici dar impresionante, despre sine, pe care le încorporează în text. Astfel, pe când în „Casa Inglezi” o găsim pe soția acestuia bine-învelită într-un joc de cuvinte „iar tu șcerbani fără milă” - Șcerbani fiind, știți bine, numele de familie a tinerei prozatoare și concubină a lui Alexandru Bordian -, în romanul de față o urmărim, cu prenumele stiut (pe acela de Valentină și numele de „soție” - o demascare totală) și, doamne-doamne, goală(!):
„casa lor era despărțită de casa mea printr-un perete transparent, un perete ca o lentilă de sticlă care mărea câmpul vizual, prin el, ca în palmă, se vedea tot ce se întâmpla în casa mea, patul nestrâns, fructele de pe masă, soția ieşită din baie, ceea ce nouă, de partea cealaltă, ni se înfățișa drept un perete din piatră nu era decât o lentilă gigantică, chiar şi sunetele din toată casa mea se auzeau, televizorul, foșnetul hainelor, clipocitul apei, pașii soţiei despuiate, cu păr pubian excelent, fără să ştie că de partea opusă stăteam eu, țeapăn, şi o urmăream, lentila mărea imaginea soției de două ori, Valentina părea o uriaşă păpuşă de ceară, simțeam și mirosul dulce-acriu”.
Și în general, la capitolul ăsta, al moldovencelor, mai avem de vorbit. De-a lungul romanului se întâlnesc de câteva ori cele trei personaje - care așa se și numesc - moldovencele - ispititoare, lascive și cu furnicături în locurile moi și umede. Autorul e gata să jure că nu este el acela care se îmbăiază cu ele, dar eu zic că nu merită să-l credem chiar din prima, ci să mai recitim și să ne convingem singuri că:
„Moldovencele poartă rochii care rezistă douăzeci și cinci de ani, și le stă de minune și sunt vrednice de trăinicia asta, moldovencele strănută cum ar exploda gladiolele, și dacă eu tuşesc, ele se dezbracă de rochii și îmi aduc lămâi cu gurile, cu dorinţă de armăsar mă trag la masa unde cuţitul e mire, iar slănina e mireasă, mă trag la masa unde cuţitul e însurat de nouă ori, iar slănina e tăiată în nouă felii subțiri, și mi se toarnă lichior pentru femei anemice, și vă spuneam, eram într-o vreme prielnică pentru decăderea unei familii, eram aproape în putrefacție.”
Iar „Buricul se sărută încet, buricului i se șoptește: cu buzele astea am plâns de dorul soților noștri, cu buzele astea alungăm durerile. E greu să găseşti o gură care să-ți sperie bolile, noi ştim să mușcăm ca lupul şi să lingem ca vulpea, să lingem cu limbă curată, să lingem cu limba lui Dumnezeu, şi când moldovencele murmură aşa, mă tem să nu-mi mănânce burta, dar ele mă potolesc, Lazăr, noi nu lăsăm urme de dinți, Lazăr, saliva vindecă mai bine decât laptele cu salvie, Lazăr, saliva e mai tămăduitoare decât untul de iepure.”
Acum, dacă e să luăm o notă mai serioasă totuși, trebuie să menționăm că romanul „Casa mai multor primăveri" pe lângă experimentalul textual, pe lângă jartiera stilistică, barocă, și în afara limbajului bine intenționat și formidabil jucat, este și, în adâncimi (sau poate chiar la suprafață) o satiră politică: din multe puncte de vedere actuală, din altele vizionară, căreia nu i-am oferit nici un dram de atenție, deoarece m-am desfătat cu primele menționate. Urăsc seriozitatea. O urăsc pentru că sunt prizonierul ei fidel. Să se ocupe altcineva de partea politică a romanului, eu merg să mănânc și să $$$ $ $$$$.
Să treci de la Dimov la „Casa mai multor primăveri” e ca și cum ți-ai uda gura cu Viorica de la Purcari ca să nu rănești sandvișul cu parmezan și vinete. E ca și cum ai complimenta paharul de lapte proaspăt muls cu o înghițitură de cafea - sau invers -, îmbunătățindu-i, astfel, destinul. Să treci de la Dimov la „Casa mai multor primăveri”, iertați-mă, e ca și cum. Pauza dintre aceste două lecturi nu a fost nici cât un interval dintre înghițitura de sake și mușcătura obscenă din portocala de după.
De asemenea, am apucat înaintea apariției romanului lui Alexandru să citesc un bunișor fragment din "Extravagantul Conan Doi" de Mușatescu, unde și acesta vorbește cu patos despre bucate și cafele. Însă Mușatescu vorbește despre bucate ca un mâncău, nu ca unul care se delectează cu perversitate de acestea, așa cum o face Alexandru.
În „Casa mai multor primăveri”, mâncarea e pretutindeni. Toți mănâncă! Nu-mi dau seama cum au izbutit să ajungă personaje de carte stând doar cu gândul la îmbucături. Nici tu replică filosofică, nici tu discursuri lungi și pompoase din gurile lor. Au lăsat totul pe Alexandru și ei mănâncă, mănâncă, mănâncă. Mănâncă, beau, fumează și se $$$$:
„Închid ochii și văd cum mama se întinde după trei ardei cu cremă de brânză, mama mănâncă trei ardei cărnoși cu cremă de brânză, mama își întinde mâinile și ia ardei cherry cu cremă de brânză, mama își întinde oasele și ia o baghetă crocantă, o rupe în două și se lungește pe plaja de zahăr făcută de tata"
„Mendel Portugali deschide o sticlă de whisky care costă cât o aripă de Boeing; iar chelnerul bețiv aduce:
Raţă umplută cu foie gras și trufe negre - stropită cu vin de la Château Margaux.
Pate din limbă de privighetoare - stropit cu vin de la Château Latour.
Păpuși din silicon care juisează în maniera Anitei Ekberg - stropite cu vin de la Château Haut-Brion.”
„Zavatin a muiat miez de pâine în zer dulce de mozzarella și a spus: te-ai fript, generalul meu. Ciudați mai sunteți voi ăștia cu bani, vă scăldați în lacuri de coniac, dar vă înecați într-o cană de cafea.”
Autorul Casei mai multor primăveri e un daimon care își împlântă vârful limbii în cafea sau cana cu lapte și cu satisfacția degustării țocăie și lipăie aerul până îi dispare gustul, apoi repetă delictul. El jonglează, abracadabrant, cu sticlele de fanta și ceștile de cafea, citind destinele de pe fundul acestor cești, fără a pierde zațul și zeama, pardon, cafeaua.
Alexandru Bordian uimește și chiar, așa cum Îl regăsești pe neașteptate, poate să te sperie - ca și cum ți-ar da cu chipiul EscoBart peste nas de după un colț - așa cum o fac biografismele în textele tuturor autorilor, cu detaliile, mici dar impresionante, despre sine, pe care le încorporează în text. Astfel, pe când în „Casa Inglezi” o găsim pe soția acestuia bine-învelită într-un joc de cuvinte „iar tu șcerbani fără milă” - Șcerbani fiind, știți bine, numele de familie a tinerei prozatoare și concubină a lui Alexandru Bordian -, în romanul de față o urmărim, cu prenumele stiut (pe acela de Valentină și numele de „soție” - o demascare totală) și, doamne-doamne, goală(!):
„casa lor era despărțită de casa mea printr-un perete transparent, un perete ca o lentilă de sticlă care mărea câmpul vizual, prin el, ca în palmă, se vedea tot ce se întâmpla în casa mea, patul nestrâns, fructele de pe masă, soția ieşită din baie, ceea ce nouă, de partea cealaltă, ni se înfățișa drept un perete din piatră nu era decât o lentilă gigantică, chiar şi sunetele din toată casa mea se auzeau, televizorul, foșnetul hainelor, clipocitul apei, pașii soţiei despuiate, cu păr pubian excelent, fără să ştie că de partea opusă stăteam eu, țeapăn, şi o urmăream, lentila mărea imaginea soției de două ori, Valentina părea o uriaşă păpuşă de ceară, simțeam și mirosul dulce-acriu”.
Și în general, la capitolul ăsta, al moldovencelor, mai avem de vorbit. De-a lungul romanului se întâlnesc de câteva ori cele trei personaje - care așa se și numesc - moldovencele - ispititoare, lascive și cu furnicături în locurile moi și umede. Autorul e gata să jure că nu este el acela care se îmbăiază cu ele, dar eu zic că nu merită să-l credem chiar din prima, ci să mai recitim și să ne convingem singuri că:
„Moldovencele poartă rochii care rezistă douăzeci și cinci de ani, și le stă de minune și sunt vrednice de trăinicia asta, moldovencele strănută cum ar exploda gladiolele, și dacă eu tuşesc, ele se dezbracă de rochii și îmi aduc lămâi cu gurile, cu dorinţă de armăsar mă trag la masa unde cuţitul e mire, iar slănina e mireasă, mă trag la masa unde cuţitul e însurat de nouă ori, iar slănina e tăiată în nouă felii subțiri, și mi se toarnă lichior pentru femei anemice, și vă spuneam, eram într-o vreme prielnică pentru decăderea unei familii, eram aproape în putrefacție.”
Iar „Buricul se sărută încet, buricului i se șoptește: cu buzele astea am plâns de dorul soților noștri, cu buzele astea alungăm durerile. E greu să găseşti o gură care să-ți sperie bolile, noi ştim să mușcăm ca lupul şi să lingem ca vulpea, să lingem cu limbă curată, să lingem cu limba lui Dumnezeu, şi când moldovencele murmură aşa, mă tem să nu-mi mănânce burta, dar ele mă potolesc, Lazăr, noi nu lăsăm urme de dinți, Lazăr, saliva vindecă mai bine decât laptele cu salvie, Lazăr, saliva e mai tămăduitoare decât untul de iepure.”
Acum, dacă e să luăm o notă mai serioasă totuși, trebuie să menționăm că romanul „Casa mai multor primăveri" pe lângă experimentalul textual, pe lângă jartiera stilistică, barocă, și în afara limbajului bine intenționat și formidabil jucat, este și, în adâncimi (sau poate chiar la suprafață) o satiră politică: din multe puncte de vedere actuală, din altele vizionară, căreia nu i-am oferit nici un dram de atenție, deoarece m-am desfătat cu primele menționate. Urăsc seriozitatea. O urăsc pentru că sunt prizonierul ei fidel. Să se ocupe altcineva de partea politică a romanului, eu merg să mănânc și să $$$ $ $$$$.
May 19, 2022
Un roman de o amploare diabolică.
Alexandru Bordian distilează prin trucuri demne de un alchimist cele mai minuțioase gânduri, imagini și concepte într-o spovedanie cu moldovence.
Un roman de un grotesc rabelaisian și un frumos orgasmic în excesele și acrobațiile sale, care merită - dacă nu altceva - atunci măcar Oscarul pentru imagine. Căci este de o forță și o fertilitate imagistică fără egal.
[Moldovencele strănută cum ar exploda gladiolele
Și pun basmale atunci când fumează Lucky Strike
Lambada mănâncă slănină cu sânii goi
Lambada dansează cu dinți nespălați și fundul transpirat pe Careless Whisper
Și Siberia se întinde peste Vera Bernaz
Și Vera Bernaz e spumoasă, e stâncă submarină, e arhipeleagul Siberiei topite, e Marea Bariera de Corali, e burete-de-mare
Și lapte cu gheață
Și cafea cu aromă de prune
Și cisterne pline cu Hennessy spălând străzile Odesei
Și anul 1963, repetat la infinit
Și cea mai scumpă țâță din lume
O țâță care i-ar învia e Stravinski, Brodski și Tarkovski]
Ai impresia, citind, că suprarealitatea este la fel de normală precum banalitatea.
Bizar și febril, este greu de pătruns, ca o budincă densă și fluidă. Dar oblicitatea lui descurajantă vine cu plăcerea lecturii. Permite sunetului, ritmului și euforiei expresiei să strălucească. Devine mai mult decât un plot, devine o meditație asupra limbii, sensului și, mai ales, a miturilor autohtone.
Iar aici Bordian este la fel de exorbitant precum Joyce sau Marquez. El propune nu numai că excesul este bun pentru cititor, ci că este esențial, că o carte trebuie să aibă o imensitate, în același mod în care viața este enormă, densă și misterioasă.
Și toate aceste fapte se încheagă sub mâna unui maestru romancier într-o viziune cât se poate de sfâșietoare, intimă chiar, asupra demonului omniprezent și de neomorât al Europei de Est: Strămoșul.
Casa mai multor primăveri este casa în care cu toții, noi cei de aici, locuim.
Citiți acest roman.
Apoi ardeți-o.
Alexandru Bordian distilează prin trucuri demne de un alchimist cele mai minuțioase gânduri, imagini și concepte într-o spovedanie cu moldovence.
Un roman de un grotesc rabelaisian și un frumos orgasmic în excesele și acrobațiile sale, care merită - dacă nu altceva - atunci măcar Oscarul pentru imagine. Căci este de o forță și o fertilitate imagistică fără egal.
[Moldovencele strănută cum ar exploda gladiolele
Și pun basmale atunci când fumează Lucky Strike
Lambada mănâncă slănină cu sânii goi
Lambada dansează cu dinți nespălați și fundul transpirat pe Careless Whisper
Și Siberia se întinde peste Vera Bernaz
Și Vera Bernaz e spumoasă, e stâncă submarină, e arhipeleagul Siberiei topite, e Marea Bariera de Corali, e burete-de-mare
Și lapte cu gheață
Și cafea cu aromă de prune
Și cisterne pline cu Hennessy spălând străzile Odesei
Și anul 1963, repetat la infinit
Și cea mai scumpă țâță din lume
O țâță care i-ar învia e Stravinski, Brodski și Tarkovski]
Ai impresia, citind, că suprarealitatea este la fel de normală precum banalitatea.
Bizar și febril, este greu de pătruns, ca o budincă densă și fluidă. Dar oblicitatea lui descurajantă vine cu plăcerea lecturii. Permite sunetului, ritmului și euforiei expresiei să strălucească. Devine mai mult decât un plot, devine o meditație asupra limbii, sensului și, mai ales, a miturilor autohtone.
Iar aici Bordian este la fel de exorbitant precum Joyce sau Marquez. El propune nu numai că excesul este bun pentru cititor, ci că este esențial, că o carte trebuie să aibă o imensitate, în același mod în care viața este enormă, densă și misterioasă.
Și toate aceste fapte se încheagă sub mâna unui maestru romancier într-o viziune cât se poate de sfâșietoare, intimă chiar, asupra demonului omniprezent și de neomorât al Europei de Est: Strămoșul.
Casa mai multor primăveri este casa în care cu toții, noi cei de aici, locuim.
Citiți acest roman.
Apoi ardeți-o.
Read
July 15, 2022Toate recenziile frumoase pe care le are romanul ăsta mă intimidează. Mă fac să-mi pun la îndoială inteligența. Am înțeles care e scheletul romanului, care sunt relațiile dintre personaje și, vag, unde bate autorul. Dar experimentul stilistic mi-a ars niște conexiuni neuronale. Nu aș fi vrut să facă asta.
Nu notez pentru că nu prea am înțeles. Dacă nu recunosc geniul, nu înseamnă că el nu poate fi acolo, mai ales când alții îl văd.
Nu notez pentru că nu prea am înțeles. Dacă nu recunosc geniul, nu înseamnă că el nu poate fi acolo, mai ales când alții îl văd.
June 17, 2022
Curioasă, stranie și strălucită!!! O aventură este această carte, cap-coadă. Un tur de forță, o carte smulsă parcă dintr-o altă lume, de pe o altă planetă și dintr-o altă galaxie. Merită citită, chiar recitită!
May 24, 2022
„Când am ieșit din casă m-am întrebat: oare voi rezista printre acești oameni fără să-i iubesc?”. Într-o casă de mărimea unui motel, președintele Zavatin e ostatic. Lucrurile devin ciudate încă din vara în care soția președintelui vede, noapte de noapte, același vis care le fisurează căsnicia și chiar viața. Petele mici transpar în realitate și prăbușesc o familie. Protagoniștii romanului nu pot să părăsească reședința președintelui (nici mental, dar nici fizic), iar pe lângă lupta dintre cafea și coniac, dintre anul 1963 kaghebist și anul 1963 italian, dintre tată și fiu, dintre prizonierat și lacul Como, — timpul „își mănâncă coada”: există ba dependent, ba independent de observator. Aici nu există un timp terestru, ci mai degrabă unul solar, care nu curge, ci se rotește neuniform ca într-un bol. Aici, petrecerile nu au sfârșit, fiul președintelui-cu-teniși-Nike trăiește o lungă vacanță de vară, de la care plesnesc și furnicile, iar în lumea generalului Mendel Portugali nu există luni, marți și miercuri; în lumea aceasta toți sunt exilați într-o sâmbătă eternă, în care se tipărește o singură gazetă pentru un singur Mendel Portugali. Cu știri zilnice din anul 1963. „Casa mai multor primăveri” – roman de o actualitate cruntă și (sper că) și prevestitoare, radiografiază excelent destinul fiului încercuit de fatalitatea tatălui, și scanează perfect efectele morale și politice ale puterii arătând clar implicațiile și consecințele.
June 20, 2023
Am citit multe cronici ale acestei cărți. Niciuna nu pomenește despre cât de mult Boris Vian vedem în rândurile ei. Și nu o spun cu părere de rău. Superstițiile din această parte a Europei sunt vaccinul perfect pentru bolile comunismului ale căror simptome încă le mai simțim. Fanta, Stalin, Mihalkov, oligarhi fugiți, unt, oligarhi prinși, untură. Moldovence și un senator al melcilor al zilelor noastre. Demult nu am mai citit o carte atât de bună.
This entire review has been hidden because of spoilers.
November 7, 2022
Mi-a fost foarte greu să citesc această carte... Dacă unele fragmente îmi plăceau și parcă încercau să mă convingă să îi dau o șansă, altele mă făceau să las cartea din mână...
Poate îi mai dau o șansă, totuși. Altă dată...
Poate îi mai dau o șansă, totuși. Altă dată...
July 18, 2022
F**k!
Displaying 1 - 10 of 10 reviews