Moara cu noroc pot să zic că e o altă operă uimitoare (sunt sarcastică, dacă nu vă prindeți) de-a lui Slavici.
Am avut așteptări mari când am început-o și asta fiindcă am auzit că e mai bună decât Mara. Singurul lucru mai bun a fost lungimea – faptul că era mai scurtă a scurtat timpul în care am fost nevoită să-mi macin nervii cu ea. Bine, și poate că alt lucru bun a fost gay panic-ul pe care și-l lua Ghiță de fiecare dată când se gândea la Pintea, dar asta e altă poveste.
Nu-mi place stilul de scris al omului, nu aveți ce-mi face. Și veți veni acum să-mi ziceți că majoritatea stilurilor de a scrie ale autorilor români pe care îi studiem în școală ar trebui puse sub semnul întrebării. Cum a scris Preda Moromeții mi-a plăcut, cum a scris Călinescu Enigma Otiliei mi-a plăcut (poate cu un lux plictisitor de detalii la un moment dat, dar a fost altceva). Bine, poate că n-ar trebui să-l compar pe Slavici care a scris Moara cu noroc în secolul 19 cu ceilalți doi care și-au scris cărțile în prima jumătate a secolului 20.
Nuvelă psihologică, ă? N-am tras eu prea multe morale de pe urma ei, decât că n-ar trebui să țin în mine furia când pseudo-prietenul meu se dă la nevastă-mea și că n-ar trebui să las ușile și ferestrele deschise când tună, plouă și fulgeră afară (vezi replica de la final a bătrânei, dacă nu înțelegi ce zic).
Bătrâna mi s-a părut, sincer, singura cumpătată din familia aia, deși poate că era și ea acolo doar ca să spună niște lucruri cu rol anticipativ cu care să ne streseze profesoara de română două secole mai târziu. Ghiță, părerea mea, a fost nesigur pe sine ca naiba și ce nu-mi place la Slavici e că trăirile personajului de cele mai multe ori sunt slab justificate. Ana a fost proastă până la final părerea mea, iar Lică a dat, totuși, dovadă de ceva inteligență la început. Pintea cred că a fost singurul cu capul pe umeri și m-au animat gândurile lui Ghiță referitoare la el. Dacă cizmarul hangiu, prost, supranumit și Ghiță de la Moara cu Noroc nu l-a simpuit pe Pintea, atunci consider că nimic ce s-a mai întâmplat în cartea aia nu există.
M-a frapat și faptul că am citit șapte pagini (sau ceva în jurul acestui număr) despre judecata aia, iar finalul mi-a fost trânit în trei. Altceva nu mai știu ce să zic despre cartea asta. Sper doar să nu-mi pice la bac, dacă ajung eu până în clasa a XII-a. Dacă n-ați citit-o încă, prețuiți-vă neuronii neprăjiți cât timp îi mai aveți.