Oameni fără piele

by Suzănica Tănase

"Oameni fără piele" a fost nominalizată la Premiile Sofia Nădejde, ediția a V-a, 2022.

Suzana Tănase are o voce inconfundabilă în literatura română contemporană. Amestec de expresivitate poetică și imaginar traumatic, axat pe reliefarea celor mai nevralgice puncte ale feminității, relațiilor de cuplu, copilăriei și maternității, „Oameni fără piele” reconstruiește nu doar istoria emoțională a unei familii, biografia interioară a unor personaje, ci și un context social dificil și problematic, care, deși actual, pare bizar și îndepărtat, tocmai prin cinism, nedreptate și uneori prin cruzime. Să nu credeți însă că este vorba despre o carte violentă sau dură, cuvintele Suzanei Tănase sunt catifelate și mângâie, se topesc în gură ca bezeaua și se sedimentează într-un potpuriu de emoții ce la final capătă o coerență și o precizie înspăimântătoare.
Cosmin Perța

Genres: Poetry

134 pages, Paperback

Published March 1, 2022

Reviews

[Cosmin Leucuța · Rating 5 out of 5]

Recitită, că simțeam că parcă mi-a scăpat ceva prima dată.
Recunosc că mă simt un pic strivit de ea. Nu mulți scriu poezie ca Suzana.

[Ioana Maria Stancescu · Rating 5 out of 5]

Cu aceeași voce din "Grădina Sofiei" (dacă n-ați citit-o, apăi s-o faceți!), autoarea spune de data asta o altă poveste, o poveste despre femei, fel de fel de femei care pentru a supraviețui vieții, bărbaților, morții, bolii, abuzurilor, despărțirilor, iubirilor și neiubirilor trebuie să-și lepede pielea de pe ele și să continue să umble așa, dezgolite, în văzul lumii, cu tot ce au și gândesc la vedere. E o lume mare în această carte mică, o lume pe care autoarea o cunoaște atât de bine încât își permite să vorbească pe mai multe voci, fără să le încurce între ele, despre aceeași traumă: a femeilor nevoite să lase tot ce au, chiar și pielea, doar ca să poată merge înainte.

[Mihail Victus · Rating 4 out of 5]

Fiecare carte îsi impune propriul ritm. Dacă Grădina Sofiei (la care volumul de față vine ca o continuare) am citit-o într-un sprint de doar o oră, Oameni fără piele a fost ca o destinație la care am revenit de mai multe ori, cu pauze mici sau mai mari între vizite. Asta și pentru că aici am găsit și mai multă poezie decât în primul volum - ca subiect, teme și formă. Poezii scrise cu sensibilitate, care transmit emoție și care, deși sunt fragmentate, reușesc să alcătuiască un întreg fără fisuri.
De ce nu acord totuși punctaj maxim? Volumul e promovat ca roman și mă „obligă” să-l privesc și în felul ăsta.

[Mihalachi Mihai · Rating 3 out of 5]

Bunica revine de la fereatră și îmi spune că mama nu-și pierduse niciodată încrederea, căci nu poți pierde ceva ce nu ai.

Nu mă învățase cum se trăiește după ea, cum se iubește după ea, cum se moare după ea.

O carte care te dezbracă de orice rază de soare și te mută într-un hău plin de disperare și tristețe.

M-a atras numele acestei cărți. E o metaforă ca un năvod aruncat într-un lac de ochi. Poate fi interpretată în multe feluri și asta o face minunată. Ne crește zi de zi o piele pe care o lăsăm la vedere și alta, dedesubt, mai catifelată, mai intimă, mai aproape de adevăr pe care o știm doar noi. Cînd renunțăm la haina pe care o vede toată lumea, la pielea mînjită de ochii neînțelegători ai lumii, doar atunci ne putem mîndri că suntem curajoși și liberi. Dar e greu, e un proces ce necesită timp, multe lacrimi și leucoplaste sufletești.

Autoarea îl consideră un poem, alții roman scurt ori roman în proză. Mie mi s-a părut că sunt frînturi dintr-un jurnal interior.

[Andrei Mocuţa · Rating 4 out of 5]

Cartea Suzănicăi Tănase, un roman - sau un amplu poem în proză - al cuplului şi ale problemelor lui, al istoriei emoționale a unei familii, pare la prima vedere o continuare şi o reluare firească a temelor din volumul precedent, „Grădina Sofiei”. În acelaşi timp, este și un roman existenţialist, psihologic, o analiză a condiţiei umane a individului şi a naturii sale conflictuale care îl împinge de multe ori spre alienare. Autoarea face incursiuni în subteranele relaţiilor intime şi explorează ţinuturi interzise, în diferite registre:
„A trebuit să se dezbrace de piele pentru a reuși, spune bunica. Altfel rămânea blocată în trecut.
Îmi închipui cum mama si-a dat jos pielea cu mișcări largi și bine definite. S-a dezbrăcat stângaci în văzul lumii cu coatele apropiate, conștientă că ruținea trosnește grosolan.
Mama fusese rușinoasă din fire.
Chiar și la propria înmormântare și-a acoperit ochii cu o batistă. Să nu deranjeze.”

[Florin Cobzac · Rating 5 out of 5]

Sunt cel mai putin in masura sa scriu despre o astfel de carte, am o deficienta senzoriala cand vine vorba de poezie, dar cumva simt ca lectura acestei carti mi-a fost ca un fel de tratament 🙂. Pe langa faptul ca mi-a placut foarte mult, cred ca a reusit sa atenueze si din aceasta "deficienta". 🙂
Crampeie de viata redeate cu foarte multa sensibilitate. Am simtit multa sinceritate si faptul ca tot ceea ce este asternut in paginile volumului a venit din interior.
Toate fragmentele dau un ansamblu care daca era scris mai unitar, in proza pura, sigur textul final era unul extrem de trist si greu de digerat. In schimb , asa cum este acum, reuseste sa aseze cititorul ca intr-un joc de vizionare a unor diafilme. Acele crampeie despre care spuneam sunt atat de puternic incarcate emotional incat pagina cu pagina eu am simtit ca vad un cadru/tablou plin de detalii, multe intime si asupra caruia trebuia sa zabovesc pana sa trec mai departe.
Un hol de tribunal, multe povesti de viata, zbucium interior. Un divort urat, o noua viata si permanent umbra mortii mamei. Toata cartea este un dialog dintre o bunica si un nepot. Ambele personaje ducand in spate firul epic, impartind alternativ elementele emotionale ale povestii, distribuite intr-un mod echilibrat - intelepciunea, tragicul dar si candoarea prin vocea bunicii - inocenta, emotia pura si optimismul preluate de vocea nepotului.
Ma repet la final, sunt cel mai putin indreptatit sa scriu despre o astfel de carte, dar in mod cert vreau sa o recomand din toata inima.

[RAI · Rating 4 out of 5]

Când vine vorba despre boală, durere, iubiri rănite, divorț, abandon, imigrație, înstrăinare și moarte, atmosfera nu poate fi decât una sumbră. Dar Suzănica Tănase ne antrenase pentru asta cu „Grădina Sofiei”. Și la fel ca în precedentul volum, și aici reușește să evite patetismul exagerat uzând în cantități optime de metafore potrivite strecurate în locuri potrivite, precum și de un iz de realism magic menit să mângâie acolo unde durerea devine de nesuportat.
O carte nu tocmai facilă, în care cititorul are de luptat atât cu angoasele personajelor, cât și cu cele personale, întrucât cel mai probabil, în cel puțin unele dintre experiențele de viață ilustrate în această carte se va regăsi fiecare cititor.

[Mona Șimon · Rating 5 out of 5]

Cartea "Oameni fără piele" de Suzănica Tănase a fost pentru mine o confirmare a faptului că stilul scriitoarei, cu care am făcut cunoștință în "Grădina Sofiei", este unul unic și inegalabil. Suzănica trasează câteva linii fine prin care cadrează un context și pe urmă te invită să vezi povestea. Totul ar putea părea un poem în proză, dar pentru mine sunt cuvinte-poezie pe care fiecare cititor le "vede" în felul lui, cu propriile lui trăiri, amintiri, realități, dureri și iubiri.
E ca și cum atunci când deschizi cartea, ți-ai pune ochelarii propriului tău suflet și pe măsură ce dai câte o pagină, lentilele se cer a fi schimbate, adaptate, reglate, pentru a putea vedea, înțelege, ierta, accepta și a mângâia. Și acest lucru se întâmplă firesc, urmând ritmul pe care îl bat cuvintele-poezie în inima ta.
Suzănica Tănase este o scriitoare remarcabilă, iar această carte îi dovedește o dată în plus valoarea.

[Sandra Saade · Rating 5 out of 5]

Mulțumesc mult, Suzănica! Nu-mi amintesc să fi simțit vreodată stările prin care m-a trecut acest lung poem care se coagulează atât de frumos. Am rămas pur și simplu fără cuvinte, tocmai am citit ceva excepțional.

[Sorina · Rating 5 out of 5]

Mi-e greu să găsesc cuvintele potrivite pentru a scrie despre această carte. Roman liric sau poem în proză, oricum ai interpreta opera Suzănicăi Tănase, e unică și specială. Un adult își recreează mama, pierdută în adolescență, din cauza bolii, din frânturile amintirilor sale și ale bunicii. Toată cartea este un dialog între cei doi. Este o carte tristă, dar care te lasă cu o urmă de speranță la final. Nu e patetică și dramatică inutil. Și te îndrăgostești de fiecare personaj, empatizezi și simți că, parcă, le cunoști de-o viață.

Întreaga recenzie o găsiți aici https://mhub.aiviong.ro/sofia-nadejde...

[Oana Cătălina Cătălina · Rating 5 out of 5]

Ce mai rămâne dacă te „dezbraci” de piele sau, mai degrabă, dacă pielea îți este jupuită?
Suzănica Tănase scrie o proză a corporalității poetizate sau un poem-în-proză în care trăirile și senzațiile sunt atent și acut înregistrate, stilizate, decantate și recompuse, apoi, în text.
„Oameni fără piele” este o succesiune de flash-uri din istoria tulburată a unei familii emigrante, o carte care abordează fragmentar teme "forte" precum maternitatea, divorțul, violența domestică și relațiile interpersonale. Fiecare poem deschide o nouă fereastră prin care poți „spiona” oamenii „fără piele”. Oamenii cu viscerele la vedere. Oamenii jupuiți. Oamenii care nu mai au nimic de pierdut.
Fiecare imagine devine o crestătură (uneori la suprafață, alteori mai adâncă) spre intimitatea acestei familii. Ca un adevărat puzzle cu piese lipsă pe care cititorul este invitat să îl recompună / să îl imagineze de la un poem la altul. O carte care te agață și te ține captiv (de bună voie) în mrejele ei, până în momentul în care cu greu mai vrei să te desprinzi din această pânză de păianjen. Pentru că imaginile sunt palpabile, au textură, sunt autentice și dense, cărnoase, dar fără să șocheze sau bruieze. Pentru că fiecare dintre noi a avut parte, cel mai probabil, de o experiență în care granițele personale i-au fost încălcate (la propriu sau la figurat). Pentru că oricine se poate număra printre „oamenii fără piele”.
O carte care „taie” și „mângâie” în același timp.

[Gabriela Oprea · Rating 5 out of 5]

e uimitor ce am simțit citind cartea asta, cum am fost transportată în spațiul claustrant al vieților acestor femei care sunt nevoite să își dea jos pielea, dar nu își pot da jos traumele. e o fatalitate dureroasă dar aproape resemnată aici. simt că o voi reciti și vreau să citesc și alte texte ale Suzănicăi Tănase

[Alina · Rating 5 out of 5]

Minunata!!!

[Florentina · Rating 5 out of 5]

Suzãnica, volumul tãu ar trebui recomandat de doctor, seara, inainte de culcare, in doze mici sau mari, dupã cum doreste cititorul, pentru toate acele detalii în care ai pus suflet si pe care le-am pus la pãstrare într-o tolbã. Unul dintre aceste detalii - prea multe ca sa le pun aici - a fost "...acolo unde marea are gust de mentã". Acum e timpul sã comand si "Grãdina Sofiei" :)

[Inesa Iacob · Rating 5 out of 5]

Cum îți dai seama că ai citit o carte bună? Dacă, după ultima pagină, rămâi năucit, cu obrajii uzi și încă ești în carte, deși nu a mai rămas nici un cuvânt necitit.
Mulțumesc!

[Maria · Rating 3 out of 5]

Oameni fară piele este o carte sensibilă, delicată și totodată sfâșietoare. Despre emigrare, despre lipsa unui “acasă” autentic, despre o căsnicie eșuată, despre lipsa oricărui element care să te facă să te simți bine în pielea ta.
Singurul neajuns din punctul meu de vedere a fost că mi-ar fi plăcut să aflu mai mult despre ce s-a întâmplat.

[Anca Vieru · Rating 5 out of 5]

Poem în proză sau proză poetică? O carte despre traumă, divorț, dezrădăcinare, care mi-a amintit de Ocean Vuong.

[Oxana Traci-Banaruc · Rating 5 out of 5]

Și mai trebuie, cred, să ai un anume background pentru a reprezenta realitatea în poeme, așa cum o face Suzana. O scriitoare care a trecut prin experiența emigrării, lucrează pentru/cu emigranți, a studiat asistență socială, psihologie, și economie. Este mamă. Și cel mai important, citește mult, cu saț. Deci, tot pachetul de cunoștințe și practici pentru a înțelege omul în general, dar mai ales omul emigrant. Ea știe nu doar intuitiv sau ghidată de inspirație, cum se scrie bine o carte. Suzana cunoaște toate fațetele subtile ale umanului și are un dar aparte de a transpune firescul în cuvinte. Și pe lângă limbajul care denotă profesionalismul și atenția deosebită la detalii care caracterizează contextele sociale în care trăiesc personajele (familii destrămate, copii abandonați, adulți rătăciți, dezrădăcinați) ea știe să împletească delicat textul într-o poezie caldă, de parcă ar croșeta o dantelă fină de mătase de culoare crem care se așterne moale pe un disc de vinil din care curg ca mierea cântece astrale peste lumea în care asistăm la o continua luptă între nou și vechi, între tinerețe si bătrânețe, între bine și rău, între dragoste și ură, între dreptate și nedreptate, între trecut și viitor, între copilărie și maturitate, între viață și moarte. În luptele astea nu sunt învingători. Toate îmbinate ca într-un caleidoscop nu fac decât să ne arate în fragmente aranjate dureros de armonios - cine suntem cu adevărat, dezbrăcați de piele, până în măduva oaselor, până la cea mai ascunsă vibrație a gândului pe care s-ar părea ca numai Dumnezeu îl poate citi. Cât de neputincioși suntem în fața dragostei și cât de primitivi suntem încă, pentru că nu am învățat să prețuim iubirea, ci încă o folosim ca pe un cuțit ruginit ca să tăiem din inimile oamenilor pentru a ne pregăti prânzul canibalic. Atât de egoiști suntem încă, încât ne zgârcim, ne e teama până și să ne iubim pe noi înșine. Iar cel mai trist este că aceasta frică de iubire naște fructe nevinovate care poarta în ADN aceiași frică de iubire. Totuși, cu fiecare lăstar răsărit, credem în capacitatea noastră de a iubi mai mult, de a primi mai multă iubire, de a trai mai cu sens.

[Oana Crâmpeie de suflet · Rating 5 out of 5]

Nu sunt la prima întâlnire cu scriitura Suzănicăi Tănase, însă romanul acesta nou al ei, Oameni fără piele, a reușit să mă lovească direct în centrul meu, în zona aceea fragilă pe care, ca femeie, o ascunzi întotdeauna, de teamă că vei deveni prea fragilă, prea expusă în fața lumii întregi. Și atunci, te închizi în tine și taci, luptând singură cu fricile, temerile, neîncrederile și demonii tăi interiori. Și, câteodată, te mai „dezbraci și de piele”, pentru a răzbi în viață.
Oameni fără piele este un poem în proză sau o proză extrem de lirică, de care nu ai cum să nu te îndrăgostești. De fiecare cuvânt în parte. E ca o plângere în fața teatrului acesta mare, numit lume, pentru că nimic nu este așa cum ar trebui să fie, pentru că bărbații nu știu să fie acei Feți Frumoși pe cai albi pe care îi credeam la începutul relației, pentru că femeia trebuie să se lase pe ea în secund ca să meargă mai departe, pentru că oamenii apucă de multe ori calea străinătății în încercarea de a prinde rădăcini, dar nu întotdeauna reușesc, căci sunt nimiciți de golul acela al străinătății, pentru că dorurile nu te lasă întotdeauna să vezi bătăliile celuilalt cu adevărat. Cartea asta este de o profunzime aparte, cu atât de multe nuanțe ascunse printre pagini, printre rânduri măiestru așternute pe hârtie, cu atât de multe incertitudini care prind glas într-o carte mică în ceea ce privește întinderea, dar atât de bogată ca semnificații. Atâtea metafore te fac să te întorci spre tine însuți la final, spre fricile din tine, spre durerile nespuse, spre ceea ce nu ai avut curaj să rostești la timp, dincolo de biografia familiei pe care Suzănica Tănase ți-o așterne în față prin cuvinte lumină, cuvinte mângâiere. În definitiv, câți dintre noi nu ne dezbrăcăm de piele pentru a reuși?
„«A trebuit să se dezbrace de piele pentru a reuși», spune bunica. Altfel, rămânea blocată în trecut. Îmi închipui că mama și-a dat jos pielea cu mișcări largi și bine definite. S-a dezbrăcat stângaci în văzul lumii, cu coatele apropiate, conștientă că rușinea trosnește grosolan.”

[Alisa · Rating 4 out of 5]

Nu pot spune ce lipsește aici. La prima vedere aș spune că nimic, însă, după ce am terminat cartea, am simțit un gol, ceva nesatisfăcut cu totul, până la final. Poate voi reveni asupra cărții și a review-ului cu timpul. O las la dospit o perioadă. Mi-a plăcut, însă e tristă. Acesta-i trigger warning-ul pe care îl pot atașa, pentru că știu că-s oameni ca mine, care uneori nu pot tristețe, în ciuda textului frumos. Mi-aș dori să citesc ceva profund care să nu fie neapărat sau doar trist.

Also: a fost proză sau poezie? E acest subtitlu pe copertă „un poem”, însă în caseta redacțională e trecută la „seria proză”. Dacă e proză, e prea puțin, în opinia mea. Dacă vreau să citesc proză, vreau detalii. Dacă e poezie, pot ierta lipsa lor.

[Luana Rizea · Rating 5 out of 5]

Cu Suzănica Tănase m-am mai întâlnit, știam că scrie cu vârf de peniță duioasă, cu cerneală roșie ce mușcă din suflet de om, cu rânduri de poezie cutremurătoare și povești cu metafore care se țes din lacrimi.
Oameni fără piele este o un jurnal interior care nu se povestește, se citește, atât de frumos l-a scris Suzănica încât doar ea ți-l poate dezvălui mai apoi, tu îl citești și îl păstrezi în inimă, el iese ușor la suprafață și altă dată îl recitești și altă dată îl recitești și el rămâne acolo, în tine...așa sunt cărțile ei...povești în inimă.

[Monica Tonea · Rating 5 out of 5]

„O joacă a destinului, asta a devenit totul, o planșetă vorbitoare care plimbă vârful inimii
spre literele ascuțite, dar nu ca să vorbești cu morții, ci cu viii
decojiți de piele și strălucind precum lingurițele de argint.”
(Oameni fără piele, p. 90)
O dimineață colțuroasă petrecută cu scriitoarea Suzănica Tanase. Scrisul poetic, tranșant, dictat de traumă și emoție e cartea de vizită a Suzanei.
Well done!

[DM · Rating 4 out of 5]

Cu siguranță nu e ceva ce poți "consuma" într-o priză, personal o găsesc dificilă și aici mă refer la încărcătura cu care vine. Deși este diferită, la nivel de senzație e foarte aproape de Vara Tatianei Țibuleac.
Atât Gradina Sofiei cât și Oameni fără piele par a fi exerciții de terapie, suferința aproape palpabilă nu poate să te lase indiferent.

[Liliana · Rating 4 out of 5]

4.5*