What do you think?
Rate this book
Nichita: poetul ca și soldatul
„Mereu a fost obsedat de soldaţi. Mereu i s‑a părut că şi poezia e o boală grea. Tot o condamnare la moarte. Soldatul îşi părăseşte viaţa şi pleacă pe front. Meseria lui e moartea. El îşi pune trupul în faţa glonţului ca să îi apere pe ceilalţi. Dar şi poetul îşi pune trupul în faţa morţii. Ca să ce? Tot ca să‑i apere pe ceilalţi. Ca să‑i apere de ei înşişi, poate. Nici poet nu poţi fi oricum. Poezia trebuie trăită până la capăt. Şi asumată, cu toată otrava ei. E pe viaţă şi pe moarte. Meseria soldatului este moartea de glonţ. Meseria poetului este moartea de sine însuşi. Poetul ca şi soldatul nu are viaţă personală . Nu e nici o metaforă. E cât se poate de concret. Nu ne pasă de viaţa lor personală. Unul trebuie să moară pentru ceilalţi, civilii. Celălalt trebuie să scrie pentru ceilalţi, nepoeţii. Şi scrisul e tot o formă de moarte. Laşi din tine tot mai mult, până nu mai rămâne mare lucru. Toţi visează la gloria poetului. Dar cine ar accepta să ducă viaţa poetului? Cine ar vrea să trăiască aşa cum a trăit el? Poezia înseamnă autodistrugere. Hybris. Intensitate. Altfel nu e poezie. Toţi ar vrea să aibă cărţile lui Dostoievski, dar cine ar accepta să fie condamnat la moarte? Toţi ar vrea să poată scrie ei poezia lui Eminescu, dar cine şi‑ar dori viaţa lui? Toţi ar vrea să aibă 11 elegii, dar cine şi‑ar da drumul în gol cum a făcut‑o el? Boala profesională a soldatului este moartea de glonţ. Vărsarea sângelui. Boala profesională a poetului este moartea de sine însuşi. El se lasă ucis de viaţa pe care trebuie să o ducă, pentru a‑şi putea scrie poezia. Sângele lui care împroaşcă peretele e ca sângele soldatului care se scurge în tranşee. Asta e moralitatea lui.”
256 pages, Paperback
First published March 1, 2022
10 people are currently reading
124 people want to read
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 29 of 29 reviews
September 29, 2024
Mă voi stoarce de conținut ca toate necuvintele nespuse care plonjează într-un ocean de întuneric, ca aburii de alcool care plutesc în încăperea semi-luminata , îmi va fi dor sa-mi fie dor de tine iar și iar, dar cum sa te mai chem, dacă ești doar o umbră? Ce dor ne va fi unul de altul, ce dor nemărginit de poezie, de a sorbi fiecare picătură de vers până la dezmățul absolut, cum sa te mai chem acum, dacă te-ai transformat într-o elegie doar? Cum să mai strig necuvintele, ele doar îmi ies pe gura, dar nu mai pot fi rostite, e grea despărțirea asta, pe 13 decembrie murea Nichita la numai 50 de ani, venise pentru ultima oară la urgență, pe picioarele lui, tărât de nepoezie, nu mai era nimic, se transformase într-un poem elegic, din versul lui curgea sânge ca dintr-un robinet stricat, cineva să oprească țeava aia spartă, sa o rupă definitiv din perete...să o desființeze ca pe un poem scris prost, sunt în ambuteiajul necuvintelor și realitatea adversa trece pe lângă mine, își face loc prin intersecții, trece pe roșu, ma calcă pe amintiri, ma tamponează la capota memoriei, numai eu rămân singur, așteptând cu mâinile pe volan, stând într-o ambulanță singur, până când sângele va răzbate bancheta și nimeni nu va mai fi in jur sa-mi spună direcția în care sa o iau....
Așa e biografia despre Nichita, una dintre cele mai bune citite până acum din seria asta. Bogdan Crețu scrie într-un mare fel, nu-ți mai trebuie moarte, nici dimineața, trăiești etern un amurg friguros de decembrie încărcat de poezie, de pete de culoare roșii aprinse care încărca cerul la ora patru după amiaza când de obicei se termină zilele scurte de decembrie , când nu mai ai nimic, decât așteptarea, decât urletul ambulanței dintr-un cartier sărac din București, acolo trăia Nichita, lui nu-i trebuia nici măcar încuietoare la ușa de la intrare, el trăia de azi pe mâine, el viețuia din cuvânt și cuvântul i-a fost cripta pe veci....Nichita îi elogia pe Eminescu, Dostoievski, Dante, erau singurele cărți jerpelite care îi mai ramsese în biblioteca lui sărăcăcioasa, poate toți am dori sa fim ca Dostoievski, dar cine și-ar dori să trăiască dramele lui cele al unui epileptic condamnat și iertat în ultimul moment de la execuție, vrem sa fim Eminescu, dar nu ne vom lovi vreodată de vreo piatră accidental în curtea unui ospiciu, nu vom aștepta niciodată "eternele dimineți " în care persoana iubita platonic a lui Eminescu dispărea în "zarea rece" lăsându-l "pustiu" și "rece "....Nu vom suporta niciodată agoniile până la capăt, pentru că suntem prea mici, prea infimi, pentru că ținem doar de niște particule elementare instinctive, departe e de noi poezia, spiritul, cugetul lăsat liber ca o fiara desprinsă din cușcă, sa plece, sa hoinareasca, să plonjeaze benevol în golul poetic, de ce nu? De ce noi am ales latura materiala, niște utilitaristi de rând, triști și seci...
Îmi fac curaj de-o săptămâna sa scriu despre cartea asta, am tot subliniat, scris și șters....Știu ca o voi purta un timp îndelungat în minte, poetul e ca și soldatul, moare luptând ca un erou, moare singur pe un câmp îndepărtat, nu are nevoie de neamuri care să-l plângă, e de ajuns pentru el sonoritate Limbi Române, pe care Nichita o consideră "dumnezeiesc de frumoasa " pe veci.
Așa e biografia despre Nichita, una dintre cele mai bune citite până acum din seria asta. Bogdan Crețu scrie într-un mare fel, nu-ți mai trebuie moarte, nici dimineața, trăiești etern un amurg friguros de decembrie încărcat de poezie, de pete de culoare roșii aprinse care încărca cerul la ora patru după amiaza când de obicei se termină zilele scurte de decembrie , când nu mai ai nimic, decât așteptarea, decât urletul ambulanței dintr-un cartier sărac din București, acolo trăia Nichita, lui nu-i trebuia nici măcar încuietoare la ușa de la intrare, el trăia de azi pe mâine, el viețuia din cuvânt și cuvântul i-a fost cripta pe veci....Nichita îi elogia pe Eminescu, Dostoievski, Dante, erau singurele cărți jerpelite care îi mai ramsese în biblioteca lui sărăcăcioasa, poate toți am dori sa fim ca Dostoievski, dar cine și-ar dori să trăiască dramele lui cele al unui epileptic condamnat și iertat în ultimul moment de la execuție, vrem sa fim Eminescu, dar nu ne vom lovi vreodată de vreo piatră accidental în curtea unui ospiciu, nu vom aștepta niciodată "eternele dimineți " în care persoana iubita platonic a lui Eminescu dispărea în "zarea rece" lăsându-l "pustiu" și "rece "....Nu vom suporta niciodată agoniile până la capăt, pentru că suntem prea mici, prea infimi, pentru că ținem doar de niște particule elementare instinctive, departe e de noi poezia, spiritul, cugetul lăsat liber ca o fiara desprinsă din cușcă, sa plece, sa hoinareasca, să plonjeaze benevol în golul poetic, de ce nu? De ce noi am ales latura materiala, niște utilitaristi de rând, triști și seci...
Îmi fac curaj de-o săptămâna sa scriu despre cartea asta, am tot subliniat, scris și șters....Știu ca o voi purta un timp îndelungat în minte, poetul e ca și soldatul, moare luptând ca un erou, moare singur pe un câmp îndepărtat, nu are nevoie de neamuri care să-l plângă, e de ajuns pentru el sonoritate Limbi Române, pe care Nichita o consideră "dumnezeiesc de frumoasa " pe veci.
February 9, 2023
„Fără alcool nu mai reușește să scrie nimic. Pur și simplu motorul nu pornește.”
Așa cum ne mărturisește în explicația de la finalul acestui volum, Bogdan Crețu a avut o pasiune constantă pentru tot ce reprezintă Nichita Stănescu, omul și poetul (dacă se poate face această distincție). L-a citit, l-a studiat, l-a tot recitit, a aflat aproape totul despre el, ba chiar pregătește și un studiu amplu despre acesta. Nu e de mirare că această „biografie romanțată” urmărește îndeaproape finalul vieții poetului, cu toate suferințele, tristețile, defectele și necuvintele sale. Prăbușit din punct de vedere fizic în ultimii ani ai vieții (a murit la doar 50 de ani), departe de creațiile literare geniale din perioada fecundă, departe și de iubirile sale scântâietoare din tinerețe, Nichita se refugiază conștient în alcool, dornic să trăiască viața și moartea așa cum vrea el. Poate de aici și „duritatea” pe care unii o resimt atunci când citesc acest volum, cititori care se întreabă: chiar acesta a fost Nichita? chiar a fost omul devastat de alcool, care nu mai putea trăi, simți și scrie fără sticla zilnică de votcă? Da, așa a fost, Bogdan Crețu l-a cunoscut și îl cunoaște atât de bine.
Așa cum ne mărturisește în explicația de la finalul acestui volum, Bogdan Crețu a avut o pasiune constantă pentru tot ce reprezintă Nichita Stănescu, omul și poetul (dacă se poate face această distincție). L-a citit, l-a studiat, l-a tot recitit, a aflat aproape totul despre el, ba chiar pregătește și un studiu amplu despre acesta. Nu e de mirare că această „biografie romanțată” urmărește îndeaproape finalul vieții poetului, cu toate suferințele, tristețile, defectele și necuvintele sale. Prăbușit din punct de vedere fizic în ultimii ani ai vieții (a murit la doar 50 de ani), departe de creațiile literare geniale din perioada fecundă, departe și de iubirile sale scântâietoare din tinerețe, Nichita se refugiază conștient în alcool, dornic să trăiască viața și moartea așa cum vrea el. Poate de aici și „duritatea” pe care unii o resimt atunci când citesc acest volum, cititori care se întreabă: chiar acesta a fost Nichita? chiar a fost omul devastat de alcool, care nu mai putea trăi, simți și scrie fără sticla zilnică de votcă? Da, așa a fost, Bogdan Crețu l-a cunoscut și îl cunoaște atât de bine.
October 13, 2022
Acum niște ani, pe cînd eram profă în România și predam Moromeții, le ceream adesea elevilor mei să contrazică, cu argumente, afirmația aia celebră a lui Marin Preda: „Ilie Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu.” Dacă aș mai fi la catedră în țară și aș discuta cu ei de astă dată cartea Nichita: poetul ca și soldatul, i-aș provoca acum să contrazică (tot argumentat, desigur) afirmația lui Bogdan Crețu, în oglindă cu aceea a lui Preda, că Nichita din paginile cărții sale este invenția lui. Aceasta pentru că, pe de o parte, e un Nichita prea aproape de poetul real ca să fie în mod convingător inventat și, pe de altă parte, prea ficțional ca să fie în mod convingător adevărat, conturînd în mintea cititorului o imagine ezitantă, ca hologramele alea instabile care-și pierd contururile și ba apar ba dispar, din filmele SF.
După cum se știe, orice biografie, chiar ficțională, este în mod firesc desacralizantă (pe principiul viață versus creație, efemer versus etern etc., etc., etc.) și de aceea eforturile autorului de a demonstra contrariul creează portretul unui poet nesuferit de narcisist care gîndește în propriile versuri, autocitîndu-se și autorecenzîndu-se non stop, într-un stil fals indirect liber, căci introspecția personajului este dirijată de un narator a cărui umbră acoperă și deformează imaginea.
Probabil că Bogdan Crețu a vrut să armonizeze cele două componente ale creatorului, umană și artistică, să-i împlinească visul poetic de a deveni „încetul cu încetul cuvînt”, transferîndu-l cu totul în planul mitic, lîngă vulturoaica lui impasibilă, dar, cu toate că unele pagini sînt delicate și sensibile, volumul păcătuiește printr-un exces de reverențiozitate care nu face decît să sublinieze, din păcate, futilitatea acestui demers, teoretic atît de frumos. La urma urmelor, Nichita însuși a spus-o:
„Vă spun și vouă:
Pe muntele ăsta nu e de urcat,
pentru că nu e de văzut nimic!
Vă zic și vouă:
Ce-a fost de văzut a văzut vulturoaica!”
După cum se știe, orice biografie, chiar ficțională, este în mod firesc desacralizantă (pe principiul viață versus creație, efemer versus etern etc., etc., etc.) și de aceea eforturile autorului de a demonstra contrariul creează portretul unui poet nesuferit de narcisist care gîndește în propriile versuri, autocitîndu-se și autorecenzîndu-se non stop, într-un stil fals indirect liber, căci introspecția personajului este dirijată de un narator a cărui umbră acoperă și deformează imaginea.
Probabil că Bogdan Crețu a vrut să armonizeze cele două componente ale creatorului, umană și artistică, să-i împlinească visul poetic de a deveni „încetul cu încetul cuvînt”, transferîndu-l cu totul în planul mitic, lîngă vulturoaica lui impasibilă, dar, cu toate că unele pagini sînt delicate și sensibile, volumul păcătuiește printr-un exces de reverențiozitate care nu face decît să sublinieze, din păcate, futilitatea acestui demers, teoretic atît de frumos. La urma urmelor, Nichita însuși a spus-o:
„Vă spun și vouă:
Pe muntele ăsta nu e de urcat,
pentru că nu e de văzut nimic!
Vă zic și vouă:
Ce-a fost de văzut a văzut vulturoaica!”
January 13, 2024
Această carte mi-a deschis gustul pentru Nichita!😏
May 25, 2023
Am avut marea onoare să fiu printre studenții domnului profesor doctor Bogdan Crețu în facultate. Ce bucurie! Dumnealui îi datorez tot dragul de poezia nouăzecistă pe care îl am astăzi.
Citind această "anti-biografie" m-am întors în amfiteatrele din Iași. Parcă îl auzeam pe domnul profesor rostind fiecare frază. Posibil să mă fi acaparat subiectivitatea, dar eu am retrăit unele momente din anii studenției. În plus, sensibilitatea pe care o am față de cuplul Nichita-Gabriela m-a emoționat. Frumoase rânduri!
5 stele în cinstea emoțiilor resimțite de-a lungul lecturii!
Citind această "anti-biografie" m-am întors în amfiteatrele din Iași. Parcă îl auzeam pe domnul profesor rostind fiecare frază. Posibil să mă fi acaparat subiectivitatea, dar eu am retrăit unele momente din anii studenției. În plus, sensibilitatea pe care o am față de cuplul Nichita-Gabriela m-a emoționat. Frumoase rânduri!
5 stele în cinstea emoțiilor resimțite de-a lungul lecturii!
October 21, 2023
Acum am înțeles de ce sunt soldat.
September 25, 2025
pentru genul asta de cărți sunt recunoscătoare, dar atât de recunoscătoare, ca pot citi.
April 12, 2023
Mi-a amintit de Nemurirea scrisă de Milan Kundera.
Mi s-a părut ușor deplasat, dar și totodata un act de curaj sa interpretezi conștiința unui poet, unui om oricât de poet și celebru ar fi. Biografia romanțată e simpatică, te face sa te gândești ca citești un roman de ficțiune însă cred ca presupunerile și propriile valori ale autorului intervin intr-un mod inevitabil in timpul scrierii și distorsionează povestea când vine vorba de perspectiva poetului care nu mai e a poetului.
Mi s-a părut ușor deplasat, dar și totodata un act de curaj sa interpretezi conștiința unui poet, unui om oricât de poet și celebru ar fi. Biografia romanțată e simpatică, te face sa te gândești ca citești un roman de ficțiune însă cred ca presupunerile și propriile valori ale autorului intervin intr-un mod inevitabil in timpul scrierii și distorsionează povestea când vine vorba de perspectiva poetului care nu mai e a poetului.
September 25, 2023
Este o carte enervantă. O anti-biografie, așa cum e descrisă de autor, care, deși pare că oferă o imagine a ultimelor momente (ani, luni, zile, ore, minute, oare chiar mai contează timpul?), este enervantă prin modul cum e scrisă. Fraze scurte. De fapt, propoziții. Ba nu. Cuvinte. Care descriu. Viața unui om. Sau poate e doar imaginația. A ceea ce a fost. Sau poate nu a fost. Poate doar ne dorim să fi fost. Să ne hrănească orgoliul. Că suntem mai buni. Acum. La zeci de ani după. Sau poate nu sunt doar cuvinte. Poate sunt doar frici. A ceea ce suntem. Sau poate a ceea ce putem fi. A ceea ce, de fapt, vrem să fim. Dar nu ne place.
November 21, 2023
Dacă sunteți triști, nu citiți.
January 20, 2025
ZILELE ASTEA, CAND M AM GANDIT LA TINE, AM SIMTIT UN CUTIT IN INIMA!!!!! urasc totusi faptul ca i se ia apararea lui labiș. restu salut foarte bine
February 24, 2023
O carte care își imaginează moartea lui Nichita Stănescu:
"Meseria soldatului este moartea de glonț
Meseria poetului este moartea de sine însuși. Poetul ca și soldatul nu are viață personală. Nu au înțeles: nu e nici o metaforă."
"Meseria soldatului este moartea de glonț
Meseria poetului este moartea de sine însuși. Poetul ca și soldatul nu are viață personală. Nu au înțeles: nu e nici o metaforă."
September 9, 2023
Foarte interesantă și, cumva, revelatoare calea pe care Bogdan Crețu ne-o deschide în mintea și universul poetului. Când nu mai poate scrie poezie cu intenționalitate, Nichita găsește moartea ca scop secund și o perfectează, chiar dacă, poate, doar imaginar în cazul cărții de față.
July 8, 2022
p 167
July 5, 2024
sfâșietoare. superbă.
February 12, 2025
Din nefericire pentru mine foarte relatabil. Nu cred ca o sa ma schimb ca om
April 25, 2022
Un Nichita uman, o carte scrisă foarte bine.
July 6, 2022
Excelentă biografie romanțată, disecție și meditație asupra condiției omului și poetului.
June 26, 2025
,,Eu nu sunt altceva decât o pată de sânge care vorbește. Inima mea dă din coadă ca un câine.”
Am terminat Nichita, poetul ca și soldatul cu inima plină și cu senzația că tocmai am pășit într-un spațiu intim și fragil, și anume lumea lui Nichita. Nu e doar o biografie, ci o pledoarie pentru înțelegerea unui om care a ars din interior: cu toate rănile, neliniștile și frumusețea lui profundă.
A iubit haotic, intens, uneori chinuitor, cu o inimă largă, care nu știa să bată altfel decât în exces. Deși a avut trei soții, Gabriela Melinescu a fost marea lui iubire, muza care i-a marcat nu doar poezia, ci și durerea. Trăia cu și pentru poezie, dar viața lui a fost adesea o avalanșă de excese, alcool, suferință și o sensibilitate greu de înțeles. 🥺
Spre final, tot acest zbucium l-a ajuns din urmă, ciroza, epuizarea, durerea că nu mai poate scrie... iar cuvintele, cele care îl salvau, păreau să-l părăsească. A fost o cădere lentă, tragică, a unui spirit care trăise prea intens…
,,Moartea se zbate când simte că e iubire. Un om trebuie să uite că a iubit cândva, ca să moară împăcat.”
Cartea aceasta m-a răvășit. Am simțit-o mai mult decât am citit-o. M-a făcut să iubesc și mai tare omul din spatele versurilor și m-a făcut să cred, din nou, că marile personalități vin mereu cu o doză de geniu și una de nebunie. O recomand cu toată căldura celor care simt poezia, dar mai ales celor care vor să-l înțeleagă pe Nichita ca om.
Am terminat Nichita, poetul ca și soldatul cu inima plină și cu senzația că tocmai am pășit într-un spațiu intim și fragil, și anume lumea lui Nichita. Nu e doar o biografie, ci o pledoarie pentru înțelegerea unui om care a ars din interior: cu toate rănile, neliniștile și frumusețea lui profundă.
A iubit haotic, intens, uneori chinuitor, cu o inimă largă, care nu știa să bată altfel decât în exces. Deși a avut trei soții, Gabriela Melinescu a fost marea lui iubire, muza care i-a marcat nu doar poezia, ci și durerea. Trăia cu și pentru poezie, dar viața lui a fost adesea o avalanșă de excese, alcool, suferință și o sensibilitate greu de înțeles. 🥺
Spre final, tot acest zbucium l-a ajuns din urmă, ciroza, epuizarea, durerea că nu mai poate scrie... iar cuvintele, cele care îl salvau, păreau să-l părăsească. A fost o cădere lentă, tragică, a unui spirit care trăise prea intens…
,,Moartea se zbate când simte că e iubire. Un om trebuie să uite că a iubit cândva, ca să moară împăcat.”
Cartea aceasta m-a răvășit. Am simțit-o mai mult decât am citit-o. M-a făcut să iubesc și mai tare omul din spatele versurilor și m-a făcut să cred, din nou, că marile personalități vin mereu cu o doză de geniu și una de nebunie. O recomand cu toată căldura celor care simt poezia, dar mai ales celor care vor să-l înțeleagă pe Nichita ca om.
May 2, 2022
Această carte, „îmbibată de sînge și alcool“, cum scrie Radu Vancu, ne oferă un Nichita al autorului, precum Bogdan Crețu însuși menționează în Epilog. Este conturat ca un personaj, într-un fel de roman, însă cu profundă inspirație documentară.
Mi-au plăcut foarte mult inserțiile din poezia lui Nichita, cărora autorul le găsește un loc foarte natural în firul narativ și astfel, lasă impresia că Nichita vorbea, gîndea, respira poezie. Lucru care foarte probabil așa a fost, chiar dacă, din cauza formatului, cartea este una foarte concentrată și a trebuit să aleagă cîteva lucruri semnificative din biografia poetului, pe care le combină pe parcursul a cîteva zile.
În total, cartea m-a captivat rapid. A fost prima dată în cîțiva ani cînd am mai citit o carte într-o zi, în două reprize, de data aceasta. Mi s-a părut oarecum inegală, cu un miez cumva tărăgănat, care parcă nu „curge“ la fel ca sîngele și alcoolul din restul cărții. Acesta este motivul pentru care nu îi acord scorul perfect. Dar nichitistul din Bogdan Crețu este evident pe fiecare pagină, motiv pentru care ne-a oferit o lucrare originală și poate nu genială, ci trimbulindă.
Mi-au plăcut foarte mult inserțiile din poezia lui Nichita, cărora autorul le găsește un loc foarte natural în firul narativ și astfel, lasă impresia că Nichita vorbea, gîndea, respira poezie. Lucru care foarte probabil așa a fost, chiar dacă, din cauza formatului, cartea este una foarte concentrată și a trebuit să aleagă cîteva lucruri semnificative din biografia poetului, pe care le combină pe parcursul a cîteva zile.
În total, cartea m-a captivat rapid. A fost prima dată în cîțiva ani cînd am mai citit o carte într-o zi, în două reprize, de data aceasta. Mi s-a părut oarecum inegală, cu un miez cumva tărăgănat, care parcă nu „curge“ la fel ca sîngele și alcoolul din restul cărții. Acesta este motivul pentru care nu îi acord scorul perfect. Dar nichitistul din Bogdan Crețu este evident pe fiecare pagină, motiv pentru care ne-a oferit o lucrare originală și poate nu genială, ci trimbulindă.
April 6, 2024
O carte despre Nichita. Nichita prietenul, Nichita cel îndrăgostit, Nichita cel care învață să moară. E o carte norocoasă pentru că, nefiind una de poezie, reușește să-l evoce pe Nichita, în spiritul lui. Nu e o biografie, decât una a poeziei înseși, pe care poetul n-a „trădat-o” niciodată. S-a scris pe sine, renunțând la sine, devenind mereu și mereu un risipitor de frumusețe.
Cartea se citește ușor, senin și te reîntoarce către textele lui Nichita Stănescu de care ți se face dor instantaneu.
Abia aștept ca autorul Bogdan Crețu să scrie și monografia pe care o amână cu această carte!
Cartea se citește ușor, senin și te reîntoarce către textele lui Nichita Stănescu de care ți se face dor instantaneu.
Abia aștept ca autorul Bogdan Crețu să scrie și monografia pe care o amână cu această carte!
December 29, 2024
Minunată carte...
Cîteva zile din viața lui Nichita, ficționalizate, pe baza amintirilor, interviurilor, documentelor etc. existente, în stil indirect liber, foarte-foarte reușit.
Prima parte - o zi cu vizite primite în apartamentul din Amzei.
A doua parte - cele trei femei importante din viața lui. Partea cu Gabriela Melinescu e sfîșietoare.
A treia parte - cele trei întîlniri ale sale cu moartea.
Îmi pare totul atît de verosimil. Asocierea poetului cu soldatul e foarte convingător argumentată.
Îndrăzneț și curajos demers.
I-a ieșit autorului o bijuterie de carte din cunoaștere, înțelegere, aderență și dragoste.
Revelația anului meu de cititor.
Cîteva zile din viața lui Nichita, ficționalizate, pe baza amintirilor, interviurilor, documentelor etc. existente, în stil indirect liber, foarte-foarte reușit.
Prima parte - o zi cu vizite primite în apartamentul din Amzei.
A doua parte - cele trei femei importante din viața lui. Partea cu Gabriela Melinescu e sfîșietoare.
A treia parte - cele trei întîlniri ale sale cu moartea.
Îmi pare totul atît de verosimil. Asocierea poetului cu soldatul e foarte convingător argumentată.
Îndrăzneț și curajos demers.
I-a ieșit autorului o bijuterie de carte din cunoaștere, înțelegere, aderență și dragoste.
Revelația anului meu de cititor.
February 16, 2025
Câteva siluete, vag schițate, spectrale, chipuri triste, parcă de dincolo. Câteva zone hașurate, câteva pete de culoare. Puțin albastru, puțin roșu cărămiziu, ouțin alb. În rest, cărbune. Parcă ar desena din amintire. Asta va rămâne, nu peste multă vreme, din toți. Un ghem de amintiri. Mai mult sau mai puțin colorate.
Sigur, nu era nici el făcut pentru fericire, așa cum nici ea nu era făcută.
Sigur, nu era nici el făcut pentru fericire, așa cum nici ea nu era făcută.
October 8, 2024
O carte complexa. Un fel de biografie romantata, cu un aer filozofic.
"Locuia in propria opera..."
"Eu nu sunt altceva decat o pata de sange care vorbeste. Inima mea da din coada ca un caine."
Fugea si din sin, atunci cand i se parea ca se opune lui insusi."
"Locuia in propria opera..."
"Eu nu sunt altceva decat o pata de sange care vorbeste. Inima mea da din coada ca un caine."
Fugea si din sin, atunci cand i se parea ca se opune lui insusi."
September 10, 2023
rips i ar fi placut robin and the backstabbers
![Profile Image for luisa :].](/_next/image?url=https%3A%2F%2Fi.gr-assets.com%2Fimages%2FS%2Fcompressed.photo.goodreads.com%2Fusers%2F1740325684i%2F112701148._UY200_CR33%2C0%2C200%2C200_.jpg&w=128&q=75)
February 9, 2025
copacul Gică . desfrunzit 💔
July 20, 2025
Profund 🥹💜
July 16, 2023
Despre un om atipic. Despre poezie și menirea poetului. Despre băutură, boală, moarte și durere. Despre iubirea ce depășește firescul, într-un mod cât se poate de...firesc. Nichita...un poet ca un soldat... O carte cutremurătoare despre viața și moartea geniului poeziei neomoderniste românești!!
Displaying 1 - 29 of 29 reviews