Fun fact: când am citit pentru prima dată ceva scris de Monica Ramirez, nici nu am simțit cum au trecut orele și m-am regăsit la final oarecum tristă că se terminase. Când am văzut cât de voluminoasă e Ghostwriter am zis că o las pe la iarnă că sigur durează ceva până o termin, dar într-o după-amiază m-am răzgândit și am dat-o gata până a doua zi.
Eu citesc repede, dar ritmul în care e scrisă povestea e asemeni unui film bun, nu simți cum trec minutele/paginile. Cu toate acestea, ea abundă în detalii, este conturată exact cât ar trebui ca cititorul să poată să își imagineze cât mai ușor toate elementele vizuale și, poftim mister, ea curge asemeni unui râu liniștit dintr-o pădure de smarald... ce, încetul cu încetul se transformă într-un codru-labirint cu cărări întortocheate și ape învolburate. Încetul cu încetul, fără să îți dai seama, cartea te prinde în mreaja ei și devine din ce în ce mai greu să o lași deoparte.
Cum v-am obișnuit, nu povestesc cărțile pe care le citesc ci doar îmi expun experiența personală cu ele, dar văd că încă sunt sub vraja ei chiar dacă am terminat-o pentru că, atipic mie, scriu prezentări de cărți în metafore🙈
Să revenim puțin și să vă mai spun pe scurt că această carte este ilustrația unui mister care se învârte în jurul unor caracteristici umane de pe același palier cu supraviețuirea, adică ușor nobile aș putea spune. Nu este o poveste de groază ci un thriller foarte bine construit și nuanțat, plin de secrete, răsturnări de situații și personaje foarte minuțios construite. Este un puzzle la care, deși tot adaugi câteva o piesă cu fiecare capitol, tot nu reușești să vezi imaginea de ansamblu și tinzi să îți tot pui întrebări și să presupui până când, în acel codru-labirint se vede o ieșire. Nu are de-a face deloc cu ceea ce îți imaginai, ba chiar este mult mai spectaculoasă.