Țigan Țăndari - Valeriu Nicolae
Cu cât îl ascult mai mult pe omul ăsta, cu atât îmi place mai mult de el. Are ceva care mă binedispune de fiecare dată când îi aud glasul. Vocea ca a unui adolescent, râsul colorat de copil, voia bună, glumele. Toate aceste lucruri adunate mă fac să îl ascult pe Valeriu Nicolae pe unde îl prind. Pe la Morning Glory cu Exarhu, la Vocea Nației cu Dragoș Pătraru, în general oriunde în online sau la radio. Îmi pare tare rău că nu am putut ajunge atunci când a avut lansarea la Cluj-Napoca, însă sper că vor mai fi și alte ocazii de a-l întâlni personal.
Când soțul m-a întrebat ce îmi doresc de ziua mea anul acesta, am spus că vreau cartea lui Valeriu Nicolae -῍Țigan Țăndări῍. A fost unul dintre cele mai inspirate cadouri pe care l-am primit. Atât de faină este cartea, încât atunci când am o zi mai neplăcută mă bucur să recitesc câte un capitol și gata; ziua care părea a fi țăndări începe să devină mai bună. Aș putea face o recenzie voluminoasă cât cartea. Mi-am scris multe idei și fragmente care mi-au plăcut și amuzat; deseori am pus cartea jos doar ca să mi-l imaginez pe acest om, copil.
Adultul Valeriu îmi pare deseori că este în continuare copilul fericit care s-a născut în Caransebeș. Atunci când povestește despre mama lui totul i se luminează în jur. Din această carte am descoperit cuvântul ῍stihie῍. Mi-am și zisꓽ Ce-o vrea omul să zică atunci când afirmăꓽ ῍Stihiile nu plâng și nimic nu le prea poate învinge". M-am dus apoi repejor la DEX și am citit semnificația cuvântului. Zice așa: "Fenomen al naturii care se manifestă ca o forță irezistibilă῍.
Citind mai departe m-am amuzat grozav de obiceiurile din casa lui. Se văruia în fiecare vacanță de vară, hainele lui erau toate, dar toate, apretate, se băteau des covoarele ca și cum se pregăteau pentru un turneu de tenis, mobila era mutată în fiecare săptămână prin casă, bibelourile se spălau temeinic, cu o maximă responsabilitate. Cel mai ingenios din categoria ῍curățenie῍ mi s-a părut atunci când Valeriu zice că la el în casă nu se fuma niciodată. Dar nu pentru că era interzis. Nu se fuma pentru că era risc major să ia foc ῍șandramaua῍. De ce? Mama spăla totul cu gaz în casă, inclusiv pe el. Nu am înțeles dacă folosea gazul pe post de dezinfectant, dar m-a făcut să îmi aduc aminte că și pe mine mă punea tata să frec podeaua cu gaz ca să lucească.
Și de la râs ne trece puțin și prin stările de plâns, ne face stomacul ghem, ne activează fiecăruia dintre noi amintiri de când eram copii. De momentele plăcute, ori mai puțin plăcute de care toți am avut parte. Acum se numește bullying, când eram noi copii nu se numea nicicum. Era doar copilărie. Și fiecare se descurca cum putea. Nu prea aveam noi curaj să strigăm de la scara blocului: "Mamaaaa, Ioana mi-a spus că sunt proastă!"ori "Mamaaa, Ștefan mi-a dat un șut în fund că n-am vrut să mă duc după mingea pe care el a dat-o peste gard". Adică, eu nu prea aveam curaj. Pentru că riscam să nu se mai joace nici unul cu mine sau mai dureros, ca mama să mă cheme în casă până a doua zi. Așa că ciocu´ mic și joc de glezne.
Atunci când s-a mutat în Craiova a aflat prima dată că este "țigan cu păduchi". I-au lipsit prietenii cu care se juca în Balta Albă, acolo unde își petrecuse cea mai mare perioadă de timp. Copiii de la blocul din Craiova unde se mutase îi ziceau mereu că nu se joacă cu el pentru că este țigan și are păduchi, ca mai apoi în adolescență, fata de care se îndrăgostise să îi spună că nu îl poate prezenta părinților pentru că are pielea mai închisă la culoare, iar părinții ei nu acceptă țigani în familia lor.
"Mă doare că nu vor să se joace cu mine, dar îmi țin lacrimile și mucii până ajung acasă. Mama mă ia în brațe și îmi spune o poveste cu un urs brun care muncește din greu și ajunge să fie primit bine de urșii albi. Îmi spune să am răbdare, să fiu bun și totul se va rezolva. Ea a muncit infernal toată viața. Asta cu muncă multă și constantă mi-a rămas bine înfiptă în cap.
Efectul negativ a fost nesiguranța. Nu am știut nicicând dacă sunt îndeajuns de bun. Nu am fost nicicând sigur dacă voi fi sau nu acceptat ca fiind îndeajuns de deștept, de profesionist sau de român. Nu mi-am dat seama dacă trebuie să mai încerc sau să mă opresc din a încerca. Nu am știut de multe ori dacă evaluarea mea a fost una bazată pe culoarea pielii, pe ceea ce știam sau ceea ce am făcut. A fost cam chinuitor, mai ales că tata ura țiganii rău".
Pe tot parcursul cărții mama este prezentată ca un stâlp al familiei, în antiteză cu tatăl lui. Un model de "așa nu". Mereu cuvântul "tată" este alăturat unui adjectiv ca: alcoolic, frânt de beat sau bețiv. Își amintește că de multe ori trebuia să îl ridice din șanțuri pe unde era căzut beat sau cum odată au ratat coborârea în stația corectă a gării pentru că tatăl lui a adormit beat în tren.
La un moment dat are un capitol în care povestește cum a reușit să treacă peste un moment amuzant cu o fată pe care încerca să o cucerească. Asta m-a făcut să am o amintire cu mine din perioada în care am încercat să am o discuție mai aparte cu un băiat ( aveam doisprezece ani) și am vrut să îl impresionez din vorbe. Era din Bucuresti, își făcuse casă la Breaza, mai sus de casa mea. În fiecare weekend venea cu părinții la "casa de vacanța". Era un băiat simpatic, dar nu știa să dea cu piciorul într-o minge, să se urce în copaci și nu urca un deal fără să se oprească de câteva ori până în vârf. În vara aia a plecat la mare și când s-a întors eu, emancipată - după o săptămână de uitat la Sărmana Maria și Salome pe Acasă TV, cu dorința de a mă da ce nu sunt, am încercat să intru într-o discutie platonică cu el. Îmi iau eu vocea de cuceritoare și îi spun:
-Măi Vlad, dar tu ai fost la mare?
-Da!
-Fain! Numai că nu te-ai bronzat deloc. Te-ai dus ca branza și te-ai întors ca cașul!
Și atât am putut scoate! În jurul meu s-a făcut liniște câteva secunde, apoi hohote de râs. Vă dați seama! Câtă înțelepciune în aceste vorbe alese. Cât mi-am pus eu mintea la contribuție, câte nopți de vară visasem la un dialog cu el. Și aia a fost tot ce am putut scoate.
Impresia cu care am rămas după ce am terminat de citit "Țigan Tăndări" este că nici un obstacol nu este foarte greu de înlăturat atâta timp cât știi ce vrei de la tine. Când îți setezi obiectivele și te axezi pe lucrurile care ție îți plac - pentru care ești convins că poți face performanță, poți considera că ai făcut primul pas pentru succesul tău. Când ai ambiție să îți depășești condiția și ești încurajat, vezi că încet încet îți găsești locul care ți se potrivește. Nu unde te vor alții. Până la urmă ce contează ce tip de naționalitate ești? Dacă ești bun pe ceea ce faci se pot pune toți contra ta, dar nu au cum să te doboare. Da, te rănesc prin vorbe, unii te și umilesc că nu ești ca ei, dar în final cel care își știe obiectivul este acela care ajunge acolo unde își dorește.
Îmi aduc aminte de liceul meu. Era în Câmpina, în zona Turnătoriei. Când am auzit poveștile despre oamenii de acolo eram convinsă că nu mi se poate întâmpla nimic bun. În "Țigănie" numeam cartierul. Dar timp de patru ani m-am simțit în țigănie ocrotită, mi se lua tot timpul apărarea atunci când cineva considera că sunt pe teritoriul lui. În țigănie am învățat să cern răul de bine, să fiu atentă la ispitele din jurul meu și am aflat pe pielea mea ce înseamnă "Fugi, mânca-ți-aș, că-i belea". După ce am terminat liceul n-am mai fugit, dar nici bacul la sport nu l-am dat.
Toate situațiile comice pe care ni le povestește, toate momentele în care s-a făcut de râs puteau foarte ușor să îl destabilizeze și să îl facă să renunțe. Însă a știut ca de fiecare dată să treacă peste ele prin râs. Să găsească din orice un motiv de a învăța. De a deveni mai bun. Având două modele în viață, unul pozitiv și unul negativ, Valeriu a știut că în afară de noroc mai ai nevoie și de ambiție. Și chiar dacă nu era înzestrat cu ambiție, avea stihia lângă el care nu îl lăsa să se piardă pe drum (în ceea ce privește viitorul lui). Eu cred că în cazul lui nici nu avea cum să nu reușească având alături de el o mamă atât de puternică și de hotărâtă.
Pe lângă tot binele pe care îl face în jur prin râsul lui, energia pe care o are, capacitatea de organizare a oamenilor, vocea blândă și entuziasmul cu care povestește despre orice, Valeriu și-a propus să facă o Grădiniță Bună. Una în care să ajute copiii din ghetoul din Ferentari și satele sărace să ajungă la același nivel educațional cu copii care merg zilnic la grădiniță. Să facă din acei puști adulți integri care în viitor pot contribui la dezvoltarea societății. Și care la rândul lor vor crește oameni responsabili.
Toate fondurile din vânzarea acestei cărți se vor îndrepta către construirea acestei grădinițe. El și-a propus să vândă 20.000 de cărți și cred că n-au fost prea mulți cei care au avut încredere că acest lucru se va întâmpla. Am citit azi cu bucurie că deja s-au vândut 10.000 de volume și că se pregătește să tipărească următorul tiraj. Îmi place tare mult coperta pentru că poza cărții are o poveste legată de bunicii lui.
Vă recomand din toată inima să îi citiți cartea. Este o lectură plăcută, plină de amuzament, de situații impevizibile și este potrivită pentru orice categorie de vârstă. Valeriu, mulțumesc pentru această carte pe care ai scris-o. Nu știu dacă această recenzie va ajunge la tine, însă vreau să îmi exprim aprecierea față de tot ceea ce ești și tot ceea ce faci pentru omuleții din noi.
Voi ați citit această carte? Cum vi s-a părut cartea ῍Țigan Țăndări῍? Ce amintiri din copilărie v-a făcut să retrăiți în urma lecturării ei?