Homo sapiens este fructul unei evoluții ale cărei rădăcini se află în însăși originea vieții; ce se poate întîmpla dacă această evoluție a atins apogeul dezvoltării biologice și deja de o vreme a început să decadă? Azeneg! transferă această ipoteză în realitatea unui viitor situat imediat după începerea declinului. Guvernanții unei țări mari au fost informati în legătură cu această amenințare teribilă și au decis să stopeze fenomenul. Cei mai de seamă savanți au fost solicitați să găsească o soluție. Numai că există divergențe în alegerea soluției optime, fapt care nu este lipsit de grave consecințe. In fata progresivei degradări a inteligenței umane, cine are dreptate și care principii vor călăuzi salvarea civilizației omenești? Din această întrebare ia naștere o succesiune de întîmplări în care personalități importante și oameni mărunti sînt implicați într-o gradație ascendentă de tensiune, conflicte și acțiuni imprevizibile care au ca fundal drama unei societăti care este, poate, iremediabil destinată pieirii.
Cu ce să încep, cu ce mi-a plăcut în carte sau cu ce nu mi-a plăcut? Hai mai întâi cu critica. Deci nu mi-a plăcut prefața. Deloc. Nu mă refer la forma ei literară, am mai scris despre autor că are un condei strălucit, dar conținutul acesteia este unul arogant față de cititori. Aceștia sunt anunțați că există o probabilitate foarte mare să se încâlcească intelectualicește în profunzimea „operei”, așa cum o definește Menghini: „…cheile de lectură ale operei apar ca multiple chiar de la primele pagini (sfătuiesc ca prologul să nu fie subevaluat, acesta fiind în măsură să ofere cititorului atent posibilitatea de a rezolva anticipat enigmele care apar)”.
Serios? Una dintre enigme fiind probabil seria de termeni absolut misterioși, cum ar fi „Azeneg”, „Mada”, „Leba” sau „Niac”? Iar polițistului-personaj principal îi cade fisa, cu mare zgomot, de abia pe la jumătatea cărții? Soires, Inihgnem? Fo, Igiul… Elusoiretsim…
Dar ideea pe care este construită cartea recunosc că mi-a plăcut. Chiar foarte mult, pentru că mă dezgustă orice ține de extremism, iar autorul pune față în față, într-un război ce ar putea dura o veșnicie, doi inamici extrem de experimentați și de puternici, crezul impus de sabie și știința fără crez. Oamenii de rând, cei care contează doar ca număr, vor fi înghițiți de acest malaxor neobosit, pentru că în aparență nu pot alege decât una dintre cele două tabere.
È davvero difficile per me esprimere un’opinione su questo libro. Non riesco a capire cosa mi sia piaciuto e cosa non mi sia piaciuto. A tratti ha un buon ritmo. Le scene d’azione svolgono bene il loro compito. La prosa dell’autore, soprattutto nelle descrizioni che aprono certi capitoli, riesce a essere evocativa. Ma ciò che proprio non mi ha convinto è la trama, sia come idea di partenza, sia come è stata sviluppata, sia come finale, anche se ammetto che quest’ultimo era l’unica scelta possibile che non fosse del tutto banale. Dipenderà anche dal fatto che non amo particolarmente questi scenari pessimistici (si parla di un futuro prossimo in cui la razza umana si sta istupidendo), anche se capisco che si tratta di pura speculazione, ma il motivo principale è che non c’è stato un passaggio del libro che sia riuscito ad apparire credibile ai miei occhi né tanto meno a sorprendermi. La storia e i personaggi sono talmente bizzarri da parere privi di alcun senso. La sospensione dell’incredulità non ha funzionato. Inoltre ho capito subito il giochetto delle parole (inclusa quella del titolo) e ho subito ricollegato alcune scene iniziali con quanto accade più avanti, per cui ho visto arrivare con largo anticipo i colpi di scena. Tuttavia non è stata una lettura del tutto negativa. Il libro è abbastanza ben scritto e si legge in maniera scorrevole, ma tutto ciò non può bastare per dargli un giudizio positivo.