What do you think?
Rate this book
Scrisori către fiul meu
Un tată îi scrie, înaintea unei operaţii dificile, fiului său. Expeditorul e în America, iar destinatarul, în Japonia. După operaţie, scrisorile continuă să se înlănţuie. Se agaţă mai întâi „ca iedera“ de orice le iese în cale, apoi, după întoarcerea acasă a tatălui, devin confesiuni pe cele mai delicate subiecte: cum e cu „celălalt sex“, ce căutăm într-o lume în care părem destinaţi fericirii?
Protagonista scrisorilor este mai întâi inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obişnuit, plin de griji, şi chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvii.
O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărţi: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică „Dr. Lister 69“, flash-uri din anii '50 şi fleacurile vieţii de zi cu zi. Dar şi gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează „riscului de a avea un tată filozof“.
Din cele şaisprezece scrisori se conturează o viaţă şi un cod. Sub protecţia distanţei şi-a convenţiei epistolare, Gabriel Liiceanu găseşte prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-şi amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat şi să ne răspundă. Pentru că, acceptând pactul propus de autor, fiecare cititor se transformă în „fiul“ din titlu.
Protagonista scrisorilor este mai întâi inima, în toate ipostazele ei: inima de tată, inima de îndrăgostit, inima de discipol, cea de fiu, cea de om obişnuit, plin de griji, şi chiar inima-inimă, personajul-vedetă al anatomiei noastre, care se poate îmbolnăvii.
O întreagă geografie afectivă, creată după capriciile memoriei, se ascunde în plicul încăpător al acestei cărţi: scene americane, scene din Heidelberg, un dans cu urmări nebănuite, scene din casa copilăriei, adresa mitică „Dr. Lister 69“, flash-uri din anii '50 şi fleacurile vieţii de zi cu zi. Dar şi gândurile abstracte, sistematizate, care se datorează „riscului de a avea un tată filozof“.
Din cele şaisprezece scrisori se conturează o viaţă şi un cod. Sub protecţia distanţei şi-a convenţiei epistolare, Gabriel Liiceanu găseşte prilejul să fie sincer, vulnerabil de sincer uneori, să-şi amintească, să povestească, să cadă pe gânduri, să se lase întrebat şi să ne răspundă. Pentru că, acceptând pactul propus de autor, fiecare cititor se transformă în „fiul“ din titlu.
238 pages, Paperback
First published September 1, 2008
24 people are currently reading
371 people want to read
About the author
Gabriel Liiceanu
123 books300 followersGabriel Liiceanu este un filozof, interpret și scriitor român. Discipol al filozofului Constantin Noica, în perioada comunistă s-a făcut remarcat ca interpret al filozofului german Martin Heidegger. Din 1990 este directorul Editurii Humanitas, una dintre cele mai importante instituții culturale române, proiect formulat în anii Școlii de la Păltiniș.
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.
După Revoluția din 1989 a participat la principalele dezbateri publice din spațiul cultural și politic românesc, dobândind statutul de intelectual public important, dar stârnind în același timp și critici acerbe. În 1995 a apărut filmul documentar Apocalipsa după Cioran, după un scenariu de Gabriel Liiceanu, conținând singurul interviu românesc filmat al filozofului Emil Cioran. După 2000, a realizat împreună cu Andrei Pleșu emisiuni culturale de televiziune (Altfel, la Realitatea TV și 50 de minute cu Pleșu și Liiceanu la TVR1). În prezent este membru al Societății Române de Fenomenologie și al Grupului pentru Dialog Social.
Ratings & Reviews
Friends & Following
Create a free account to discover what your friends think of this book!
Community Reviews
Displaying 1 - 27 of 27 reviews
August 15, 2011
Cîteodată îi suspectez pe unii scriitori că își scriu jurnalele și scrisorile special pentru a fi publicate sau, în cel mai nefericit caz, în eventualitatea publicării. Mă gîndesc la scrisorile lui Eliade sau la jurnalul lui Sebastian care abundă în detalii domestice, mici bîrfe, neajunsuri cotidiene care fac parte din viața de zi cu zi. Și pe urmă compar cu jurnalele actuale, cu exprimări prețioase și pretențioase, cu acute urme de snobism, iar comparația nu e nici pe departe în favoarea lor.
Sigur ca Liiceanu e amuzant uneori (dar nu e la fel de șugubăț ca Pleșu, dacă tot sînt pusă pe comparații), foarte intim alteori și poate că-s nedreaptă cu el, că la urma urmei cartea de față are ca punct de plecare un episod extrem de sensibil și n-ar trebui să mă bag eu în trebile dumisale. Poate.
Sigur ca Liiceanu e amuzant uneori (dar nu e la fel de șugubăț ca Pleșu, dacă tot sînt pusă pe comparații), foarte intim alteori și poate că-s nedreaptă cu el, că la urma urmei cartea de față are ca punct de plecare un episod extrem de sensibil și n-ar trebui să mă bag eu în trebile dumisale. Poate.
May 5, 2020
Sub pretextul corespondentelor catre fiul sau, autorul expune de fapt o radiografie intimă făcută asupra propriei vieti, propriilor alegeri, in fapt, asupra "stării de a fi ".Fiul caruia i se adreseaza, isi pierde treptat identitatea si se transforma într-un fiu colectiv, obiectivizat, Liiceanu adresându-se în final unei societăţi în declin.
August 28, 2022
Luna asta am citit 📚 «Scrisori către fiul meu» de Gabriel Liiceanu, o carte care m-a surprins, așteptările mele fiind în zona filosofilor stoici, precum Seneca. Nu o să dau spoilere, este o carte care merită citită. Începe «light», cu istorii din epoca comunistă, o operație pe inimă in State și mult umor, însă de pe la jumate intră puțin și-n filosofie, deschizând apetitul și pentru alți scriitori / filosofi.
https://www.instagram.com/costinro/
Personal vă recomand ultimele 3-4 capitole, dar și 📚«Ființă și timp» de Martin Heidegger, Liiceanu fiind cunoscut ca unul dintre interpreții filosofului de origine germană.
https://www.instagram.com/costinro/
Personal vă recomand ultimele 3-4 capitole, dar și 📚«Ființă și timp» de Martin Heidegger, Liiceanu fiind cunoscut ca unul dintre interpreții filosofului de origine germană.
February 1, 2019
O carte savuroasa si plina de destăinuiri ce, probabil, multi le gândim dar rar le împărtășim. E un deliciu pentru suflet mai mare chiar si decat jambalaya-ul descris de autor - cred, am salvat reteta si ramane sa aflu. Paginile din “jurnalul sau existential" prezentate către Noica au fost precum migdala din mijlocul unui Rafaelo. O surpriza crocanta intr-un înveliș dulce. M-am regăsit in majoritate fragmentelor din jurnal dar știu ca n-aș putea vre-o data sa imi exprim sentimentele si gândurile atat de placut precum o face Liiceanu - noroc ca a făcut-o el deja. Este o carte ce trebuie consumata incet, in porții mici astfel incat sa poți simti efectul cuvintelor. Desi nu cred ca am sa apuc, mi-ar face placere sa revin la ea peste ani cu alți ochi, minte si suflet.
May 4, 2025
Oscilez între 3 și 4 stele. Aș fi savurat întregul volum, dacă nu m-ar fi strepezit artificialitatea lui, rezultată - probabil - din stilul prea “căutat”…
Uneori, am impresia că Liiceanu nu se pricepe cum să procedeze cu vocabularul vast pe care-l stăpânește. Multe adjective, adverbe și intercalări pretențioase care cam ucid dimensiunea personală, ce ar trebui să fie intrinsecă unei cărți de memorii.
“Scrisorile” astea pariez că n-au fost în veci trimise. Nici scrise pentru fiul lui. Eu m-aș fi îngrijorat și chiar speriat dacă taică-meu mi-ar fi trimis așa ceva.
Sub pretextul scrisorilor, Liiceanu scrie, cum spuneam mai sus, un Memoir. Cum sunt ahtiat după genul acesta, l-am citit pana la capăt, totuși. Scriitura devine mai cursivă în ultimul “capitol”. Și mai autentică.
Uneori, am impresia că Liiceanu nu se pricepe cum să procedeze cu vocabularul vast pe care-l stăpânește. Multe adjective, adverbe și intercalări pretențioase care cam ucid dimensiunea personală, ce ar trebui să fie intrinsecă unei cărți de memorii.
“Scrisorile” astea pariez că n-au fost în veci trimise. Nici scrise pentru fiul lui. Eu m-aș fi îngrijorat și chiar speriat dacă taică-meu mi-ar fi trimis așa ceva.
Sub pretextul scrisorilor, Liiceanu scrie, cum spuneam mai sus, un Memoir. Cum sunt ahtiat după genul acesta, l-am citit pana la capăt, totuși. Scriitura devine mai cursivă în ultimul “capitol”. Și mai autentică.
May 5, 2021
Este mai ușor ca, observând de la depărtare, să înțelegi viața altuia, decât să întrezărești firul ascuns al propriei vieți, împrejurile a căror forță ți-a modelat în mod decisiv caracterul, certitudinile sau înstrăinările tale. "Scrisori către fiul meu" ar putea fi încercarea lui Liiceanu de a-și înșira firul vieții din nevoia de a o înțelege mai bine, de a pătrunde misterul propriului eu. Ce a făcut ca eu să fiu eu? Cât din mine cel de acum provine de la cei din urma mea? Cât de multe îmi pot spune despre mine acele câteva întâmplări care se încăpățânează atât de mult să rămână vii în amintirea mea?
August 11, 2015
Fără să se dăruiască prea tare unui joc al confidențelor, așa cum am putea presupune inițial, Liiceanu pare să îi insufle fiului său - și, în spatele umbrei sale "concrete", nouă, fiecăruia dintre cititori - picături din arta atât de căutatului savoir vivre, prin intermediul unor scrisori încărcate cu tâlc. 4,3/5
March 7, 2021
„Aş putea înghiţi câte o carte de amintiri pe zi. Pentru că nu pot să-mi scriu memoriile, le citesc pe ale altora. Îmi place să devorez vieţi.” (Cioran, Caiete)
Cred că domnul Liiceanu, spre finalul cărții, a descris perfect chiar ceea ce am simțit citindu-i scrisorile:
„Dragul meu, când, în urmă cu mai bine de un an, ți-am scris prima scrisoare din sejurul meu american, nu știam dacă vor mai urma și altele. Totul a început modest, cu o călătorie și o poveste „chirurgicală“ a inimii mele. Dar, odată călătoria încheiată, povestea nu s-a mai putut opri și a devenit, amplificându-se, o poveste de inimă pur și simplu.”
Ne lasă să îl cunoaștem treptat și ne permite să pătrundem atât de adânc încât spre final eram sigură că scrisorile îmi sunt adresate mie, că eu sunt fiul căruia îi scrie. Devenisem „dragul meu”.
Consider această carte o lectură minunată și suprinzătoare. Memoriile pornesc cu o călătorie în America și întâmplările de acolo pentru ca apoi să se extindă fără bruscări spre copilăria autorului, traiul în vremea comunismului, viața la țară, adolescență, căutarea sufletului pereche, dezamagirea lăsată de relații, prietenia cu Noica, Pleșu, Alexandru Dragomir, gastronomie, plăcerile vieții.
„Oricum, fundalul tuturor îndrăznelilor mele rămâne timiditatea. Nu am greșit niciodată refugiindu-mă în ea. Este o simplă aparență că timidul se închide în singurătate. Timiditatea este de fapt un fel de a invita trăgându-l pe celălalt către propria ta reticență și, astfel, un fel de a-i oferi însăși intimitatea ta.”
„Și pentru că existența noastră nu este așezată pe continuitatea suferinței, ci pe o bunăstare pe care, firească fiind, noi nu o mai percepem, pe cât de cumplită e zbaterea din timpul crizei, pe atât de divină este ieșirea din ea.”
„după 50, frumos e să să arunci punți în urmă, sã te uiți „în jos“, lăsându-te iubit de cei mai tineri decât tine.”
„În noaptea aia am simțit cu o tulburătoare claritate că a trăi înseamnă a fi neliber prin iubire. Ajungi cândva să simți, așa cum am simțit eu atunci, că ești obligat să nu te preferi și că iubirea de sine, pentru ca sã aibă un sens, trebuie să-și aibă capătul în alții. Și că, atunci, lucrul cel mai dureros este paragina pe care dispariția ta o poate aduce în existența celorlalți.”
„Apoi, pentru un timp nedefinit, m-am mutat în paradis. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să țin trupul unei femei în brațe ore și ore, fără întrerupere, cu aceeași bucurie care îmi tăia mereu respirația. Nu vedeam și nu auzeam nimic din jur.”
„Pentru că, dragul meu, nimic nu se face pe lumea asta fără inimă. Nimic, nici măcar o singură secundă a vieții noastre.”
„Dăruiește-te, Rafail, dăruiește-te. E ceva de făcut, pe lumea asta. Toată problema este, cu fiecare: ce bucurii simple vrea să încerce. Și mi-ești drag pentru că ai bucuriile simple ale ființei complicate.”
„Omul pe care îl aștept îmi va aduce bucuriile simple. Îmi va spune că am vocea ca o pâine, că lucrul care i-ar plăcea cel mai mult ar fi să cumpere cu mine ceva în rate (un frigider sau chiar un lucru mai mic, un aspirator dacă se poate); sau mi-ar spune că-i place să meargă cu tramvaiul și să mănânce covrigi.”
„Unde ești tu? Nu tu, nici tu de care m-am izbit de-atâtea ori bâjbâind, ca și mine, în căutarea celuilalt. Ci tu, pe care te caut și te aștept de-atâta vreme, pe care, întâlnindu-te, să nu te dau la o parte ca pe cea necăutată. Tu, pe care, cãutându-te cu mâinile întinse, să te găsesc căutându-mă la fel.”
„Pentru că vrem să ne împărtășim și să știm că există cineva căruia „îi pasă“, avem nevoie de „celălalt“. Iar marile bucurii, sau fericirea, atunci când sunt cu putință, nu se consumă ca exerciții solitare. Dar dacă așa stau lucrurile și viața noastră e făcută și din întâlnirea cu celălalt sex – aș spune, chiar, mai ales din întâlnirea cu celălalt sex –, ce se întâmplă când, căutându-ne partenerul și acceptând că ne suntem insuficienți, abolim singurul pact care ne precedă cu adevărat, cel cu noi înșine?”
Cred că domnul Liiceanu, spre finalul cărții, a descris perfect chiar ceea ce am simțit citindu-i scrisorile:
„Dragul meu, când, în urmă cu mai bine de un an, ți-am scris prima scrisoare din sejurul meu american, nu știam dacă vor mai urma și altele. Totul a început modest, cu o călătorie și o poveste „chirurgicală“ a inimii mele. Dar, odată călătoria încheiată, povestea nu s-a mai putut opri și a devenit, amplificându-se, o poveste de inimă pur și simplu.”
Ne lasă să îl cunoaștem treptat și ne permite să pătrundem atât de adânc încât spre final eram sigură că scrisorile îmi sunt adresate mie, că eu sunt fiul căruia îi scrie. Devenisem „dragul meu”.
Consider această carte o lectură minunată și suprinzătoare. Memoriile pornesc cu o călătorie în America și întâmplările de acolo pentru ca apoi să se extindă fără bruscări spre copilăria autorului, traiul în vremea comunismului, viața la țară, adolescență, căutarea sufletului pereche, dezamagirea lăsată de relații, prietenia cu Noica, Pleșu, Alexandru Dragomir, gastronomie, plăcerile vieții.
„Oricum, fundalul tuturor îndrăznelilor mele rămâne timiditatea. Nu am greșit niciodată refugiindu-mă în ea. Este o simplă aparență că timidul se închide în singurătate. Timiditatea este de fapt un fel de a invita trăgându-l pe celălalt către propria ta reticență și, astfel, un fel de a-i oferi însăși intimitatea ta.”
„Și pentru că existența noastră nu este așezată pe continuitatea suferinței, ci pe o bunăstare pe care, firească fiind, noi nu o mai percepem, pe cât de cumplită e zbaterea din timpul crizei, pe atât de divină este ieșirea din ea.”
„după 50, frumos e să să arunci punți în urmă, sã te uiți „în jos“, lăsându-te iubit de cei mai tineri decât tine.”
„În noaptea aia am simțit cu o tulburătoare claritate că a trăi înseamnă a fi neliber prin iubire. Ajungi cândva să simți, așa cum am simțit eu atunci, că ești obligat să nu te preferi și că iubirea de sine, pentru ca sã aibă un sens, trebuie să-și aibă capătul în alții. Și că, atunci, lucrul cel mai dureros este paragina pe care dispariția ta o poate aduce în existența celorlalți.”
„Apoi, pentru un timp nedefinit, m-am mutat în paradis. Nu mi s-a mai întâmplat niciodată să țin trupul unei femei în brațe ore și ore, fără întrerupere, cu aceeași bucurie care îmi tăia mereu respirația. Nu vedeam și nu auzeam nimic din jur.”
„Pentru că, dragul meu, nimic nu se face pe lumea asta fără inimă. Nimic, nici măcar o singură secundă a vieții noastre.”
„Dăruiește-te, Rafail, dăruiește-te. E ceva de făcut, pe lumea asta. Toată problema este, cu fiecare: ce bucurii simple vrea să încerce. Și mi-ești drag pentru că ai bucuriile simple ale ființei complicate.”
„Omul pe care îl aștept îmi va aduce bucuriile simple. Îmi va spune că am vocea ca o pâine, că lucrul care i-ar plăcea cel mai mult ar fi să cumpere cu mine ceva în rate (un frigider sau chiar un lucru mai mic, un aspirator dacă se poate); sau mi-ar spune că-i place să meargă cu tramvaiul și să mănânce covrigi.”
„Unde ești tu? Nu tu, nici tu de care m-am izbit de-atâtea ori bâjbâind, ca și mine, în căutarea celuilalt. Ci tu, pe care te caut și te aștept de-atâta vreme, pe care, întâlnindu-te, să nu te dau la o parte ca pe cea necăutată. Tu, pe care, cãutându-te cu mâinile întinse, să te găsesc căutându-mă la fel.”
„Pentru că vrem să ne împărtășim și să știm că există cineva căruia „îi pasă“, avem nevoie de „celălalt“. Iar marile bucurii, sau fericirea, atunci când sunt cu putință, nu se consumă ca exerciții solitare. Dar dacă așa stau lucrurile și viața noastră e făcută și din întâlnirea cu celălalt sex – aș spune, chiar, mai ales din întâlnirea cu celălalt sex –, ce se întâmplă când, căutându-ne partenerul și acceptând că ne suntem insuficienți, abolim singurul pact care ne precedă cu adevărat, cel cu noi înșine?”
July 7, 2020
,,Ce pui în circulatie aia ți se întoarce. În concluzie, facerea binelui este mai rentabilã decât cea a rãului.
Trebuie sã fii nu numai rãu ca sã faci rãul, ci și oarecum prost, asa cum din pãcate suntem, astãzi, foarte multi dintre noi. N-am apucat încã sã descoperim cã a face binele e, înainte de orice, rãsplãtitor și profitabil. Cãci într-o economie de ansamblu a binelui, binele pe care îl faci, imitat de altul, se în- toarce asupra ta sau, cel putin, are sanse sã se întoarcã, asa cum mitocãnia și bãdãrãnia practicate la scenã deschisã devin, prin întoarcerea și multiplicarea gestului, o stare generalã a societãtii. Fiecare la locul lui se va cãzni sã-i chinuie pe ceilalti asa cum ceilalti au fãcut-o cu el. Deocamdatã românii n-au în comun decât negativul (suma gesturilor prin care ei se umilesc și se agreseazã în mod reciproc), în vreme ce elementul comunitar, care se naste din doza de comportament ce trece dincolo de interesul strict al fiecãruia și îl are în vedere pe altul și interesul lui, lipseste aproape complet. Rezultatul este societatea primitivã și respingãtoare pe care o avem, senzatia cã legea și civilizatia au primit aproape o interdictie istoricã de a pãtrunde pe teritoriul acestei țări. Suntem atât de prosti, încât ne închipuim cã putem sã fim în acelasi timp și profitori ai binelui propriu, care e rãu pentru altul, și profitori ai binelui fãcut nouã de cãtre altul. Lucru, evident, imposibil."
Trebuie sã fii nu numai rãu ca sã faci rãul, ci și oarecum prost, asa cum din pãcate suntem, astãzi, foarte multi dintre noi. N-am apucat încã sã descoperim cã a face binele e, înainte de orice, rãsplãtitor și profitabil. Cãci într-o economie de ansamblu a binelui, binele pe care îl faci, imitat de altul, se în- toarce asupra ta sau, cel putin, are sanse sã se întoarcã, asa cum mitocãnia și bãdãrãnia practicate la scenã deschisã devin, prin întoarcerea și multiplicarea gestului, o stare generalã a societãtii. Fiecare la locul lui se va cãzni sã-i chinuie pe ceilalti asa cum ceilalti au fãcut-o cu el. Deocamdatã românii n-au în comun decât negativul (suma gesturilor prin care ei se umilesc și se agreseazã în mod reciproc), în vreme ce elementul comunitar, care se naste din doza de comportament ce trece dincolo de interesul strict al fiecãruia și îl are în vedere pe altul și interesul lui, lipseste aproape complet. Rezultatul este societatea primitivã și respingãtoare pe care o avem, senzatia cã legea și civilizatia au primit aproape o interdictie istoricã de a pãtrunde pe teritoriul acestei țări. Suntem atât de prosti, încât ne închipuim cã putem sã fim în acelasi timp și profitori ai binelui propriu, care e rãu pentru altul, și profitori ai binelui fãcut nouã de cãtre altul. Lucru, evident, imposibil."
October 30, 2019
O carte alcătuită din 16 scrisori ale lui Gabriel Liiceanu către fiul său, Ștefan, trăitor în Japonia. 16 scrisori care pornesc de la angoasa dinaintea unei operații pe inimă a seniorului și continuă apoi transmițând fiului, ca într-un testament, un cod de viață, iar cititorului acces către Liiceanu-omul.
O recomand celor pasionați de scriitura lui Gabriel Liiceanu, de stilul său de a compune frazele din cuvinte speciale, cu parfum de tămâie și gust de biscuiți din cutia de tablă a bunicii. Pentru că respectul său pentru înaintași și felul în care îi elogiază asta îmi inspiră. Cu toate acestea, preferatele mele rămân "Ușa interzisă" și “Declarație de iubire".
O recomand celor pasionați de scriitura lui Gabriel Liiceanu, de stilul său de a compune frazele din cuvinte speciale, cu parfum de tămâie și gust de biscuiți din cutia de tablă a bunicii. Pentru că respectul său pentru înaintași și felul în care îi elogiază asta îmi inspiră. Cu toate acestea, preferatele mele rămân "Ușa interzisă" și “Declarație de iubire".
August 6, 2011
Liiceanu, ca de obicei, un geniu al cuvintelor. Recomand cartea cu toata caldura.
February 25, 2021
„Tot ce‑ţi spun acum nu face decât să dezvolte, în cuvinte oarecum pompoase, vorba ta de acum câţiva ani, atunci când ai început să urci Golgota primei tale despărţiri: „Nu mai pot nici cu ea, nici fără ea.” Acest „nici cu, nici fără” este experimentat în piesa lui Shakespeare prin moarte. Te‑ai gândit vreodată că există un gest care face, cred, parte din recuzita oricărui cuplu la începuturile lui? Mângâindu‑se, cei doi îşi suprapun palmele. Fără să ştie, ei fac, procedând astfel, un pact de armonie, de întâlnire a aforismelor care sunt şi, astfel, unul de abolire a oricărui contratimp viitor. Surparea, pas cu pas, a acestui pact iniţial este istoria neglorioasă a celor mai multe cupluri.
De unde vine această încălcare a pactului? Din ne‑coincidenţe, din faptul că fiecare dintre noi este – aşa cum se află instalat pe teritoriul posesivităţii sale, al propriilor sale porniri, pofte, nevoi, deprinderi sau neputinţe – generator de contra timpuri. Nici unul nu‑i mai acceptă celuilalt, odată intrat în logica cuplului, dreptul la singurătate. Orice revendicare a întoarcerii la sine, fie şi pentru o clipă, va fi resimţită ca afront. Iar când începem să‑l experimentăm pe „împreună” nu înseamnă câtuşi de puţin că unisonul a fost obţinut, că am reuşit să vrem să facem, în acelaşi timp, acelaşi lucru. Nimeni nu poate simţi clipă de clipă ceea ce vrea celălalt ca el să simtă. Mereu va fi nevoie de unul care să cedeze, care să aibă înţelepciunea sau generozitatea de a se plia pe „seria temporală” a celuilalt. Iar în secret, numărul acestor plieri este contabilizat şi, până la urmă, lista va fi scoasă la iveală. Logica reproşului şi a revanşei câştigă teren în faţa iubirii care a obosit. Două aforisme stau acum, ireductibile, faţă în faţă. Episodul palmelor care se suprapun a devenit de mult o amintire. Celor doi le este acum ruşine că s‑au grăbit să facă un pact care a fost atât de repede călcat în picioare. Fiecare va crede – şi‑o va afirma în gura mare – că celălalt nu a fost la înălţimea pactului iniţial. Dreptatea proprie, revendicată până‑n pânzele albe, va face vizibilă ireductibilitatea contratimpului funciar.”
De unde vine această încălcare a pactului? Din ne‑coincidenţe, din faptul că fiecare dintre noi este – aşa cum se află instalat pe teritoriul posesivităţii sale, al propriilor sale porniri, pofte, nevoi, deprinderi sau neputinţe – generator de contra timpuri. Nici unul nu‑i mai acceptă celuilalt, odată intrat în logica cuplului, dreptul la singurătate. Orice revendicare a întoarcerii la sine, fie şi pentru o clipă, va fi resimţită ca afront. Iar când începem să‑l experimentăm pe „împreună” nu înseamnă câtuşi de puţin că unisonul a fost obţinut, că am reuşit să vrem să facem, în acelaşi timp, acelaşi lucru. Nimeni nu poate simţi clipă de clipă ceea ce vrea celălalt ca el să simtă. Mereu va fi nevoie de unul care să cedeze, care să aibă înţelepciunea sau generozitatea de a se plia pe „seria temporală” a celuilalt. Iar în secret, numărul acestor plieri este contabilizat şi, până la urmă, lista va fi scoasă la iveală. Logica reproşului şi a revanşei câştigă teren în faţa iubirii care a obosit. Două aforisme stau acum, ireductibile, faţă în faţă. Episodul palmelor care se suprapun a devenit de mult o amintire. Celor doi le este acum ruşine că s‑au grăbit să facă un pact care a fost atât de repede călcat în picioare. Fiecare va crede – şi‑o va afirma în gura mare – că celălalt nu a fost la înălţimea pactului iniţial. Dreptatea proprie, revendicată până‑n pânzele albe, va face vizibilă ireductibilitatea contratimpului funciar.”
August 21, 2021
Încep prin a spune că se vede încă de la primele pagini că acest volum nu a fost scris sau gândit ca ceva intim. ”Scrisori” cred că este un fel de a spune, cred că sunt mai mult gânduri sau eseuri, doar că, într-adevăr, persoana căreia sunt dedicate și care le va înțelege cel mai bine este fiul autorului.
Eu una sunt fană Liiceanu, îmi place cum scrie, cum se exprimă și care sunt valorile în care crede. Nu sunt un critic sau ceva de genul, dar mi se pare foarte transpartent și sincer, deci chiar și părțile din carte care păreau cam arogante sau egocentriste sunt complet asumate, sau cel puțin eu așa le-am perceput.
„Scrisorile” acoperă o paletă largă de subiecte. Avem gânduri despre copilărie, trecerea în adolescență, maturitate, iubire, iubirea de sine, familie, politică, România comunistă, Europa liberă, America, viață, moarte. Ce mai pot spune, atunci când le enumeri, sunt multe subiecte atinse în această colecție. Totul pornește de la Gabriel Liiceanu, aflat în America pentru o intervenție pe cord. Medicii l-au asigurat că totul o să fie bine, însă oricine se gândește la ce e mai rău în astfel de momente. Bănuiesc că cineva ca Liiceanu are multe gânduri, până la urmă pe ele și-a clădit cariera. Ale lui au fost haotice, eu așa cred. Și cartea este haotică dacă stau să mă gândesc mai bine, nu pot spune că am văzut vreo ordine anume și până și naratorul uneori face pauze în care povestește o întâmplare care ulterior va fi relevantă. Însă elementul comun și decisiv este că singura persoană pe care Liiceanu o are în minte este fiul lui. Sunt sigură că după ce a fost externat, perspicace și întreprinzător, a zis că nu are rost să lase totul să se ducă pe apa sâmbetei când pot face subiectul unei scrieri foarte bune. Faptul că sunt structurate sub forma unor scrisori și adresate fiului său sunt o urmă personală și intimă în care cred că noi, ca cititori, nu avem de ce să ne băgăm nasul.
Eu una sunt fană Liiceanu, îmi place cum scrie, cum se exprimă și care sunt valorile în care crede. Nu sunt un critic sau ceva de genul, dar mi se pare foarte transpartent și sincer, deci chiar și părțile din carte care păreau cam arogante sau egocentriste sunt complet asumate, sau cel puțin eu așa le-am perceput.
„Scrisorile” acoperă o paletă largă de subiecte. Avem gânduri despre copilărie, trecerea în adolescență, maturitate, iubire, iubirea de sine, familie, politică, România comunistă, Europa liberă, America, viață, moarte. Ce mai pot spune, atunci când le enumeri, sunt multe subiecte atinse în această colecție. Totul pornește de la Gabriel Liiceanu, aflat în America pentru o intervenție pe cord. Medicii l-au asigurat că totul o să fie bine, însă oricine se gândește la ce e mai rău în astfel de momente. Bănuiesc că cineva ca Liiceanu are multe gânduri, până la urmă pe ele și-a clădit cariera. Ale lui au fost haotice, eu așa cred. Și cartea este haotică dacă stau să mă gândesc mai bine, nu pot spune că am văzut vreo ordine anume și până și naratorul uneori face pauze în care povestește o întâmplare care ulterior va fi relevantă. Însă elementul comun și decisiv este că singura persoană pe care Liiceanu o are în minte este fiul lui. Sunt sigură că după ce a fost externat, perspicace și întreprinzător, a zis că nu are rost să lase totul să se ducă pe apa sâmbetei când pot face subiectul unei scrieri foarte bune. Faptul că sunt structurate sub forma unor scrisori și adresate fiului său sunt o urmă personală și intimă în care cred că noi, ca cititori, nu avem de ce să ne băgăm nasul.
October 29, 2020
O confesiune filosofică. Reflexie asupra anumitor episoade din viața scriitorului cu accente pe simțiri. Usoara autoironie si introspecție curajoasă, înfățișata intentionat cred, ca niște scrisorii către fiul său, mai mult către fiii si fiicele sale, cititorii. M-a bucurat descrierea cotroceniului de alta data si mai ales analiza lui "a face bine" din perspectiva faptului că e mai profitabil pentru toți. O lectură plăcută!
December 3, 2021
,,Oricum, fundalul tuturor îndrăznelilor mele rămâne timiditatea. Nu am greșit niciodată refugiindu-mă în ea. Este o simplă aparență că timidul se închide în singurătate. Timiditatea este de fapt un fel de a invita trăgându-l pe celălalt către propria ta reticență și, astfel, un fel de a-i oferi însăși intimitatea ta."
December 9, 2024
Liiceanu are un mod duios de a-si purta cititorul printre "fleacurile" vietii sale, care se dovedesc a fi bucati de trairi autentice, asa cum, sistematic, experimentam fiecare dintre noi. M-a bucurat indeosebi partea in care povesteste cu mult drag despre mama lui; am simtit ca traiesc acolo, langa ei, in casa cu trepte negre din Cotroceni.
February 21, 2025
interesting memoir - wannabe, however, it contains additional information that the author's son should know (such as the name of the author's sister) that reveals that these letters have actually been prepared for publication, not for the kid.. moreover, some philosophical ramblings diminish the pleasure of reading
October 19, 2022
Scrieri narcisiste în familie. Probababil pe fiu îl interesează mai mult moștenirea decât sentimentalismele astea pe care se face că le adoră, dar testamentul lui Liiceanu va fi tot sub formă de carte siropoasă.
February 23, 2025
Doamne, nu orice idee trebuie să aibă atașată un filozof sau o personalitate literară.
March 6, 2017
Daca te astepti la o carte in care tatal incearca sa-i transmita fiului niste valori si niste invataminte din experienta lui de viata, vei fi dezamagit. Prima parte este un fel de jurnal de calatorie intr-o tara lipsita de valori, iar a doua despre fricile si angoasele lui din copilarie. Singurele momente in care aduce cu Liiceanu din "Despre limită" este cand explica aforismul.
Aphorizo fortifica ideea de separatie: delimitez desprinzand un lucru din masa celorlalte, il detasez, il desfac de rest, il definesc, ii dau conturul inconfundabil al individualitatii sale.
Dar cel care indeplineste prin excelenta aceasta functie este numele. Numele este cel care da contururi definind. Numele este cel care delimiteaza un lucru de altul, cel care consacra limita unui lucru. Inainte de a deveni o cencentratie retorica maxima, aforismul ese numele care delimiteaza si, totodata, individul delimitat prin el. Toti, in finititudinea noastra inconfundabila, suntem aforisme. Toti suntem prizonieri in propriile noastre hotare......
(Shakespeare - Romeo si Julieta)
Numai doi oameni care-si propun sa se contopeasca, sa ajunga la coincidenta si sincronie vor cunoaste disjunctia, necoincidenta si anacronismul. Nu poti experimenta contratimpul decat dinauntrul unei iubiri, al unui proiect comun de armonie esuat… suntem cronologii - serii temporale - distincte si ca atare, incapabile sa ne mulam in chip perfect una pe alta. De la nivelul unor ritmuri temporale fatal divergente, intalnirile noastre sunt guvernate in chip fatal de contratimp. De aici tragicul oricarei iubiri: ea incepe maret, cu legamantul unirii, cu doua inimi de timp care ar urma de-acum sa aiba acelasi tact, si sfarseste cel mai adesea cu reintrarea dezamagita a fiecaruia in hotarele proprii, cu intoarcerea la singuratatea propriului sau aforism, a propriei “serii temporale”.
February 1, 2020
Exceptionala!
March 12, 2023
Citez “Schopenhauer era, desigur, măgar”
Binele, educația, cultura! Liiceanu este, desigur, român!
Binele, educația, cultura! Liiceanu este, desigur, român!
June 25, 2016
Dincolo de autoperceptiile fals-modeste, care pe alocuri tind sa devina mici si benigne deliruri narcisiace, dincolo de divagatiile filosofice pe diverse teme clasic(izat)e, dincolo de crase banalitati nu metafizice (sic!), ci de-a dreptul... alimentare (ce ceaiuri bea autorul, ce mancaruri prefera etc) si de toaletare (autorul se pomadeaza si ingrijeste facial mai bine decat multe femei cu pretentii), Liiceanu are un bun flow narativ, o alegere inspirata a cuvintelor potrivite si un simt acut pentru micile detalii, usor de trecut cu vederea in goana nebuna a vietii.
Pentru marii amatori de scrieri egotist-confesive, aceasta carte (precum si "Usa interzisa" de acelasi) poate fi un reper inconturnabil in literatura romana de profil; pentru toti ceilalti, inchipuitele scrisori catre fiu-sau (ce face si marketing-ul asta din scriitor!) nu sunt decat o culegere de istorioare personale, bine scrise, dar usor de uitat. La o adica, pentru toti ceilalti, narcisismul si calofilia Liiceanului pot deveni chiar enervante, dar ce-ar mai fi lecturile noastre fara un pic de "iritare"?
Pentru marii amatori de scrieri egotist-confesive, aceasta carte (precum si "Usa interzisa" de acelasi) poate fi un reper inconturnabil in literatura romana de profil; pentru toti ceilalti, inchipuitele scrisori catre fiu-sau (ce face si marketing-ul asta din scriitor!) nu sunt decat o culegere de istorioare personale, bine scrise, dar usor de uitat. La o adica, pentru toti ceilalti, narcisismul si calofilia Liiceanului pot deveni chiar enervante, dar ce-ar mai fi lecturile noastre fara un pic de "iritare"?
May 2, 2016
“Mi-ai arătat că ai suflet? In regulă. Dar nu mi-ai arătat şi că poţi să ţi-l dai. […] dacă istoria culturii este povestea felului în care oamenii şi-au dat unii altora sufletul, numai trecînd prin istoria asta ai să poţi învăţa modul în care se ec-spiră, în care se moare în beneficiul celuilalt, modul în care ‘se dă’ sufletul cu adevărat”.
February 21, 2015
Da, frumos cadou de la Tata pentru fiu !
Displaying 1 - 27 of 27 reviews